29) INIMĂ ! DE CE NU VREI SĂ-MBĂTRÂNEŞTI ?

29) INIMĂ ! DE CE NU VREI SĂ-MBĂTRÂNEŞTI ?

1) Toți scriitorii și toți poeții au scris prea mult ; au exagerat, asta e clar ! Te întrebi dacă a mai rămas ceva de spus, ceva care să spui tu cu cuvintele tale, care să te reprezinte spus în maniera ta personală, nu în cea pedantă și plină de infatuare și prețiozitate a scriitorilor care cred ei c-au spus și simțit tot, odată pentru totdeauna. Cred că merită să încerci să spui ceva ce n-a mai spus-o nimeni mai frumos și nimerit decât tine. Ceva despre tine, despre bunătatea ta și despre dragostea ta care se împleticeşte loială și visătoare ca un motan alintat printre picioarele stăpânului. Așa ești și tu care iubești un om drag care vezi că te adoră pentru că-i plac pisicile măcar. Desigur că ai un car de defecte pentru care poți fi disprețuit în orice moment în altă ordine de idei dar ce noroc că cineva te poate iubi pentru cealaltă parte bună a ta și tu îl iubești și-i rămâi dator pentru asta, poate dator vândut căci niciodată nu poți plăti osteneala unui om care te iubește cu toate tarele și păcatele tale că știe, ori că nu știe de ele, pentru că nici nu-l mai interesează : lui îi place să te iubească așa cum ești ! Și pentru asta trebuie să fii al naibii de recunoscător ! Trebuie să-i spui numele acelui om cu evlavia și înălțarea cu care-ai spune o rugăciune, cu solemnitatea și seriozitatea cu care un motan alintat se împleticeşte pe sub fustele stăpânei. După Dumnezeu, un om iubit vine al doilea la rând în importanță sau este primul ? Dumnezeu poate să mai aștepte. Vei avea timp o eternitate să-i declari iubirea veșnică. Te așteaptă în Rai. Și nu va spune El primul cuvânt. Ci te așteaptă pe tine să-l rostești, să vadă de-l iubești.   Moartea nu te poate despărți de Dumnezeu. Și fiindcă Dumnezeu știe asta, lumea zice că nu, dar tu știi că e mărinimos și te lasă să iubești mai fierbinte și cu lacrimi o ființă de care moartea te va despărți, pe când de Dumnezeu și de dragostea pentru El nu te poți despărți niciodată, ba dimpotrivă : răpindu-ți ființele iubite până moartea vă va despărți conform decretului, Dumnezeu face ca să-L iubești etern doar pe El și te învie în Rai după ce mori doar cu condiția să-i declari o iubire veșnică, rece precum vidul interstelar, platonică și fără de simțuri, fără de patimă și fără de febră. Ok ! Dacă asta vrea după ce murim, să-L iubim pe Dumnezeu cu toată patima sterilă și platonică a aburului ce suntem în calitate de suflet, dar cât suntem vii și de carne, noi oamenii suntem ai dragostei calde, ai păcatului, ai bolii și ai febrei. Dovada este că luăm nurofen. Suntem făcuți din carne cu sânge cald. De la această căldură vine patima amorului pe care doar un om muritor ca și tine ți-o poate mângâia în taina iubirii lui de păcat carnal de care ai nevoie. Cum am spus, pentru asta Dumnezeu poate să mai aștepte. Căci înțelege, de aia este Dumnezeu. Căci de când ești adolescent și până ești matur ai nevoie mereu să știi lângă tine în ore înflăcărate de amor, un om iubit pentru care inima ta și ochii tăi radiază bucuria să știi că el există și îți ține în mâini, ca într-un căuș, apă rece cristalină a iubirii sale ca tu să bei și să te răcorești. Iată ce frumos e să iubești : Să dai apă vie cuiva și să-l răcorești. Iar el să-ți dea apă vie din căușul mâinilor sale la rându-i. La naiba cu defectele tale ! La naiba dacă ești urât, handicapat, schilod sau bolnav. Poți fi iubit în aceste condiții de un om ca de Dumnezeu ! Și atunci cum să nu-l iubești măcar la fel ca pe Dumnezeu dacă nu mai mult ? Să bei din mâna unui om iubit... Să bei din gura unui om de care ești îndrăgostit... Nu poți bea din ea decât sărutări. În ele concentrezi toată apa de care ți-a fost sete vreodată. Când nu ai apă poți încerca vin. Să bei vin amestecat cu sărutări dintr-o gură iubită... Vin sau șampanie sau doar salivă acrișoară și rece de la respirațiile ample de fiori de amor când dinții și buzele se răcesc de atâta respirație tumultoasă. Oricine a trăit această experiență de taină și de intimitate. Oricine are o inimă îndrăgostită. Trebuie să spui toate acestea. Măcar și pentru tine, dacă simți că ești singur, uitat și nebăgat în seamă. Trebuie singur să te bagi în seamă. Altfel vei muri cu ceva prea greu, reactiv și coroziv în tine care caută și vrea a ieși din inima ta, care are dreptul la lumină, nu atât la lumina soarelui cât la lumina privirilor de drag ale oamenilor dragi inimii tale.

  2) Câți oameni crezi că poți iubi într-o viață ca să te saturi ? Ca bărbat să iubești o mie de femei cu același patos ca și cum ai iubi una, sau să iubești una cu patosul și nesațul cu care ai iubi o mie de femei ? Aceasta-i întrebarea de o mie de puncte la care bărbații doresc un răspuns ! Întrebarea va rămâne veșnic fără răspuns. Dar în loc de orice răspuns, e incontestabil că ne trebuie iubire. Nu știm s-o definim, nu știm ce e, dar ne trebuie, oricât de urâți, infirmi, bolnavi sau obraznici am fi să nu merităm. Dumnezeu iartă și criminalii în mare bunătatea Sa. Noi nu-i putem ierta decât dacă-s ai noștri și atunci, înghițim această rușine și ocară a lor și îi iubim și iertăm arătând Lui Dumnezeu că până la urmă putem fi ca El măcar infim. Căci și noi avem nevoie de iertare. Și avem nevoie să fim priviți cu blândețe, cu raze de simpatie și iubire ce vin din niște ochi dragi nouă pe care îi adorăm definitiv. Acei ochi sunt ai unei ființe iubite, când ne privesc cu iubire și simpatie la rândul lor. Atunci din ei izvorăsc raze calde de soare, bucuria solemnă a vieții noastre, motivul pentru care suportăm să trăim fiecare dăruiți unei inimi pereche fără de care ne simțim nevalidați, inutili, ca un telefon mobil fără cartelă sim.

  3) Nici unul dintre noi nu are nevoie de el însuși singur. Ce să faci cu tine singur, ca o marfă frumos ambalată într-un galantar dintr-un supermarket inutil, închis de sărbători ? Fiecare dintre noi trebuie să recunoască faptul că s-a plictisit de el însuși până-n gât. Toată plăcerea noastră nu e de noi înșine ci de noi ieșiți în afara noastră și transplantați în alții, în înțelegerea și iubirea lor, care să-ți valideze astfel bucuria de a trăi și să-ți amețească și obosească sentimentul incomod de-a te suporta pe tine însuți singur, veșnic cu aceeași mutră din oglindă, veșnic cu aceleași idei, obsesii și concepții de care tu însuți te-ai plictisit a-ți cheltui timpul și mintea o viață. Te-ai plictisit de tine până-n gât ! Ăsta este cuvântul ! Și nu vrei decât surpriza plăcută a unui om drag care să-ți alunge monotonia egoului tău de care ți s-a aplecat ca de prea multă ciocolată mâncată. Fiecare ne prețuim de sine și ne iubim atât de mult încât hămesiți de noi înșine o viață, ni se apleacă. Când îmbrățișăm și sărutăm un om iubit ieșim din acest festin egocentric de sine plin de greață și intrăm în cura lui de iubire și sănătate. Iubirea pentru un om drag e sănătate. Lipsa unui om drag și iubit e boală. Când îl afli lângă tine îl simți ca pe un balsam și pentru sufletul și pentru trupul tău. Până la urmă cheia fericirii este când reușești să te dezbari de tine, de pielea ta pe care n-o mai suporți cu vechile racile și scuame pentru că vrei să lipești pe trupul tău, pe sufletul tău alifia mângâierilor unui om drag. Așa sfințit și reparat de iubirea și prezența unui om drag asupră-ți, nu mai vrei decât să te grefezi în acel om drag, să te descui din tine și să te încui în el pentru totdeauna ca un pește clovn printre anemone în ocean, să te pierzi în raiul puterii lui de înțelegere și iubire, fără de care ai fi trist și inutil, ca un melc fără cochilie, ca un puf de păpădie fără vânt.

  4) Iată, doar pe calea logicii și a imaginației am putut să conturez acest tablou ilustrativ despre motivația iubirii dintre îndrăgostiți. Și mi-e necaz că nu sunt Eminescu să fi scris despre asta în versuri. Această iubire nu e un subiect exclusiv poetic, de poeme scrise și uitate în cărți prăfuite și părăsite în rafturi înalte și uitate de bibliotecă. Dragostea nu-i din cărți și nici din filme. E din realitatea ta și-a mea. Și e un subiect atât de sensibil și perisabil, încât trebuie să te porți cu ea ca și cu oul. Cu atenție și delicatețe. Cu cuvinte potrivite și nu de clacă, ci scoase din taina clipelor dulci împreună. Clipele de amor, nu pot fi mute. Le trebuie întâi șoapte de iubire, ca din ele să se hrănească miile de sărutări și de îmbrățișări ce se descurcă apoi cu lungi tăceri odihnitoare. Orice dragoste mare, orice îndrăgostire nu se poate lipsi de oxigenul de care are nevoie ca să trăiască, și anume poezia cuvintelor, a șoaptelor de amor care condimentează din plin și fericit mângâierile, îmbrățișările și sărutările cu guri răcite de respirații intense și șoapte de amor. E mortal și irezistibil să nu dorești acest lucru. E mortal și dramatic să fii îndrăgostit și ceva să te oprească a te contopi cu o ființă iubită în ritualuri sfinte de amor. Aceste ritualuri tainice și dulci, trebuie susținute de ceva și validate, definite, explicate. Pentru că nu te poți mulțumi numai cu faptul de a face dragoste mută. Ca o muzică ce transformă o poezie într-un cântec, stagiul următor al iubirii este să o explici în cuvinte adecvate care realmente iubesc cu litere scrise și traduse cu șoapte de iubire murmurate. Orice dezmierdare și orice sărutare vine ca din Rai când este dublată de șoapte de iubire și de lacrimi de iubire ce curg pe pieptul dezvelit și dat ție al omului pe care îl dezmierzi și te dezmiardă de drag și de atâta dor și plăcere de el, iar timpul rămâne în loc, nu mai are nici o putere asupra celor îndrăgostiți. Singurul lor joc și singura lor înțelepciune sunt clipele de taină împreună.

  5) De aceste clipe de taină avem nevoie toți. Fiecare dorim și putem îmbrățișa și săruta cu patimă un om, de când suntem adolescenți și până hăt departe. Pentru că în chestia dragostei nu avem o terminație în vârstă și în timp. Dovada este romanța Ioanei Radu : "Inimă ! De ce nu vrei să-mbătrâneşti ?" Dar când prin cuvinte potrivite și prin vorbe dulci de iubire definești alipirea buzelor unui sărut în cuvinte elocvente care descriu și consfințesc starea aceea de emoție, sărutul devine magic și divin. Poeții știu asta. Toți suntem poeți când iubim și când sărutăm și îmbrățișăm un om iubit și îi declarăm dragostea noastră asistând-o și întreținând-o cu cuvinte și cu șoapte de amor care sunt un vânt prielnic pentru iubire așa cum puful unei păpădii doar pe vânt plutește și se duce atât de departe. Cu cât cuvintele de dragoste sunt mai fierbinți, cu atât dragostea-i mai dulce. Doar astfel, prin șoapte de amor spuse cu gurile răcite de aerul respirat intens al gemetelor intense de mângâiere, poți să dai buzelor unite, trupurilor îmbrățișate și inimilor amestecate în acele clipe de extaz, putere, curaj, entuziasm, motivație și încredere în acele perfecte clipe ale iubirii de neuitat. Nu vei uita niciodată așa plăcere ! Ai două sau trei nume pe care le ții minte. Și nu le vei uita niciodată ! Au fost clipe în care ai fost sfințit de dragul unui om drag și neuitat. Nici pământul nu știu cum face de izvorăște atâta apă dulce dintr-un ocean sărat, precum nici omul cum de izvorăște atâta dor dulce de oameni dragi într-un ocean de uitare și indiferență și de prozaism al vieții.

  6) Când cineva reușește să te înconjoare cu dragostea sa și să facă isprava să te prețuiască și iubească, să știi că reușești să unești între tine și el punți imposibile după logica lucrurilor care spun că nimeni nu iubește pe nimeni mai mult ca pe el însuși și mai mult decât prejudecățile sale și limba sa pe care va pieri. Când un om te suportă, mai mult decât atât, te iubește și reușește această ispravă, să știi că el își va uita limba lui și va începe s-o împrumute pe-a ta și să știi că de la tine se trage, că ai făcut alpinism pe piscurile lui inaccesibile, ai făcut ceva prin care i-ai stat la inimă și acolo ai rămas ca un scai agățat, iar el te-a făcut cetățean de onoare al inimii lui și ți-a dat cheia orașului de dragoste din ea. Asta în condițiile în care de regulă inimile stau tot timpul ascunse și inaccesibile în bezna pieptului, învelite de pielițele biologice și de cele ale egoismului și ale vanităților personale ce le apără de orice apropiere și orice indiscreție. Când cineva te iubește, asta-i o mare ispravă a ta și te poți considera un favorizat al lui, un învingător al urii și nepăsării curente care ca buruiana stăpânește mai lesne și separă legic între oameni.

  7) A fi iubit înseamnă imposibilul de a te face înțeles, înseamnă a putea privi într-o singură direcție cu oponentul tău de idei sau concepții. Ideile și concepțiile, părerile, opiniile nu mai au nici o valoare în iubire, sunt tranchilizante undeva la o rezervă, și tot ce mai contează e puntea de bucurie care se formează între tine și un om drag îmbrățișat, un curcubeu care îți leagă ochii și plăcerea inimii de omul care te iubește. El face atunci un efort, un lucru imposibil dar care devine posibil, incredibil și sublim. Se lipește de tine în contrariile voastre care deosebesc legic de regulă pe toți oamenii între ei. Toate contrariile poate îndreptățite de logica rece a rațiunii, în dragoste se pulverizează și anulează reciproc și de dragul dragostei doi oameni diferiți altminteri în concepții dar care reușesc să se iubească de dragul dragostei fac un lucru paradoxal și imposibil. Își toarnă ceva de regulă diferit : concepții, opinii diferite din ei unul în altul ca o apă în ulei fierbinte și culmea, nu sar stropi pe aragaz.

  8) Între cei ce se iubesc, în jurul lor, în aer e un catalizator, e ceva alcalin care topește ca un soare ghețarii indiferenței și distruge mediul acid al nepăsării endemice și curente și asta se numește iubire, care de dragul unui om o vezi că e în aer și își e suficientă sie însăși. "Love is in the air" spune un cântec frumos și atunci orice frumoasă și orice bestie se pot iubi în acest film, în acest aer de iubire unde totul rămâne calm și dulce. Pentru așa minune însă a iubirii care să se însăileze în aer trebuie tu însuți să faci primul efort, în călătoria afară din tine către omul ce-ți place, căci așa cum am spus, nimeni n-are ce face cu el însuși și trebuie să se dăruiască, ăsta-i secretul iubirii și cheia care nu se rupe și nu oxidează niciodată, precum aurul care se simte bine mersi și în acid clorhidric. Când noi iubim, suntem chei de aur puse în acid clorhidric. Din ura și indiferența acidului clorhidric, fiecare ieșim din noi și doar iubirea ne salvează de la dezintegrare într-un mediu ostil de ură și nepăsare. Atomii de aur și de iubire din inima ta nu sunt deranjați de nici un fel de nepăsare sau acid fie el cât de clorhidric. La fel e și iubirea din noi care caută la cineva precum valuri de ocean ce se sparg de stânci și stropi de iubire sar până sus să răcorească cuiburile păsărilor iubite. Când iubim dulce simțim nevoia mai mult să răcorim decât să fim răcoriți. Acest fel de iubire din om care caută mai abitir a se dărui decât a primi este paroxismul în iubire, forma cea mai emoționantă la care ai ajuns și de care te poți bucura în pace numai după ce ai făcut un om bucuros de prețuirea și dragostea ta, uitând de diferențe de opinie, de concepții și vanități ale tale la care ții,  altfel poate îndreptățite dar în dragoste inutile. Când ești îndrăgostit ești în pericol cu toate porțile inimii deschise și fără lacăte de protecție și de siguranță iar armatele oponente ale vanităților și prejudecăților tale personale sunt într-un armistițiu fără termen cu tine însuți cel care iubești, până când dragostea domină. Armele prejudecăților, fasoanelor, toate sunt puse în cui și armatele se lasă la vatră. Când iubești, chiar și ura endemică din tine se duce în permisie să iubească pe cine i-e drag. Când ești îndrăgostit ești fără armată, fără ură și fără apărare decât razele calde ale ochilor ce te adoră. Sub această dogoare ești la mila destinului și speri ca cel pe care-l dorești să fie tot atât de deschis și să te dorească și prețuiască la fel. Oricum, sentimentul de iubire odată desferecat din inima ta, nu mai poate fi negat și distrus de nimic. Nici chiar de nepăsarea celui pe care uneori îl iubești în zadar. Când iubești pe cineva, zarurile sunt aruncate și orice robinet de moderare se strică. De la tine jetul de iubire, bunătate și prețuire curge maxim și ireversibil către o ființă iubită din care tu ți-ai făcut deja un altar de evlavie și mângâiere sufletească, chiar dacă uneori se întâmplă să nu primești tot atât iar altarul din biserică se dărâmă sub cutremure și incendii. Ție însă nu-ți pasă de evidența care spune că iubești în zadar sub cutremure și incendii care îți distrug biserici dar nu-ți pot distruge altare din ele. Pentru că acolo e pus sufletul tău la păstrare lângă un suflet drag lângă care îți place să te simți cu gândul, eventual și cu fapta, și căruia vrei numai să i te dăruiești cu bunătatea, căldura și prețuirea ta indestructibile pentru acel omul drag, iar de primit în schimb te mulțumești cu o coajă de iubire, tragi numai speranțe sau aproape nici nu te mai interesează. Ești prea obosit și preocupat să iubești ca să mai ai energia și răgazul a te mai gândi la visul frumos că poți fi iubit și tu. În majoritatea cazurilor marile și dramaticele iubiri sunt doar fără speranță. Măcar și așa e plăcut, chiar dacă e dureros, să iubești fără ca să fii știut și iubit. A te dărui din dragoste e o plăcere în sine mai mare decât mândria unei nepăsări și ignorări reciproce din răzbunare și din ambiție. Se poate să iubești pe cineva care acum nu pune mare preț pe lacrimile și tremurul tău de iubire. Dar când după 30 de ani întâlnești să spunem, cum am citit într-un roman de dragoste, un om care nu prea i-a păsat de înflăcărarea ta cu amar de timp în urmă dar din întâmplare peste ani vede că ești neschimbat și la fel îi zâmbești de drag, lacrimile lui de regăsire și căință că nu te-a prețuit la timp te fac și pe tine să plângi de regăsire și de această pace a iubirii zadarnice regăsite după atâția ani de restrişte în care ai plecat din tine și ai rămas captiv de drag într-un om iubit fără să știe sau fără să-i pese. Acum când știe, e prea târziu, dar e totuși o formă de împlinire prin regăsire a iubirii : iubirea dramatică !

  9) Până la iubirea dramatică, iubirea la timp înseamnă iubire orbească și aruncare în gol fără aripi,  înseamnă a ieși din tine fără garanții, a ieși din sarcofagul în care și-aşa n-ai nici un rost singur și a învia în lumina unor ochi ce te adoră. Să vorbim deci despre noi, să ieșim deci din noi, pentru a ne cultiva sămânța rodnică de iubire și de prețuire în inima celui drag. Și din el vor ieși flori, vei vedea cum te privește de floral dintr-o anumită zi când se va îndrăgosti de tine. Și iubirea lui te va înconjura delicat cu iedera ei blândă. Și altceva nu-ți mai trebuie decât dacă faci și tu același lucru : Să primești în tine și să rodești în inima ta dragostea și prețuirea celui drag. Atunci și din tine vor ieși liane înflorate care se vor uni cu cele ale omului iubit. Lianele de dragoste sunt brațele îmbrățișate și piepturile goale lipite de iubire. Păcat că nu avem decât două mâini și încă două mâini ale partenerului drag, singurele liane de dragoste, singurele crengi cu care poți să te îmbrățișezi cu cuiburi de păsări și fructe parfumate la schimb cu un om drag, trăind în acest infinit al îmbrățișării cu brațele crengi pe care le ai în dotare, acest dor de dor, de dragoste și de amestecare.

  10) Acum nu mai stăm să ne gândim că te vei îmbolnăvi și de prea multă dragoste, ca și de lipsa ei, căci tentația la deliciile din dragoste e mai mare și în mintea ta nu dictează rațiunea ci pofta, ca tentația unui meniu copios când ești copil crud și tânăr și mai ai mult până vei începe să faci cúrele de slăbire și să devii vegetarian convins. În spatele fiecărui vegetarian convins stă un fost gurmand fericit la vremea lui cu viciile și excesele lui alimentare, dar învins și pus cu botul pe labe de rațiune. Rațiunea n-are nimic a face cu plăcerea la timpul ei care e euforie pură insolubilă oricărei rațiuni și oricărui regret. Edith Piaf de aceea a spus că nu regretă nimic, din euforia plăcerilor trăite la timp într-o viață, cea mai mare plăcere trăită vreodată de om fiind plăcerea sorbită din euforia dragostei.

  11) Adaptarea la orice condiție, ca instinct primar omenesc te face să-ți aduni și găsești fericirea din orice condiție. Incontestabil, nu poți fi fericit numai cu ce găsești în tine. Trebuie să ieși la aer din tine și să împarți din tine tot ce-ți prisosește ca să completezi din altcineva cu ce-ți lipsește. Dragostea e ceva de completare, ceva străin dar dorit, necesar și inedit ca o marcă rară filatelică pe care o dorești, fără de care clasorul inimii tale ar fi incomplet. Dar ce drum lung ai de făcut până la dragoste și până la îmbrățișare ! Trebuie să scoți din tine la dăruit, cum am spus, cele mai frumoase și bogate resurse pe care le ai : bunătate, blândețe, înțelepciune, iertare ab initio știind că un om iubit îți poate greși de șaptezeci de ori câte șapte ; asta este recomandarea maximă a Lui Dumnezeu la iertare : să ierți de șaptezeci de ori câte șapte. După care, la revedere, inima se închide obosită ca o floare regina nopții când vin zorii imposibili de suportat de ea într-o zi și în fiecare zi. Dar minune ! Și surpriză maximă ! Iubirea este iertare la infinit. Și de dragul dragostei vei ierta un om iubit de un milion de ori (acesta e infinitul în iubire). În loc să plângă el, vei plânge tu de dragoste, ca de atâtea ori, de prea mare dragoste rănită, înțeleasă sau neînțeleasă. Inimă ! De ce nu vrei să-mbătrâneşti ?