51) VISUL UNEI NOPȚI DE IARNĂ

51) VISUL UNEI NOPȚI DE IARNĂ DE MĂRȚIȘOR

  1) Nu pot să vă urez decât atât : Să fiți sănătoși și feriți de boli de acest mărțișor înghețat ! Ca dovadă că această iarnă cu geruri peste ghiocei asasinați a fost cea mai handicapată și perversă din câte cunosc, eu, în contrapondere și opoziție cu această perversă iarnă, de ziua voastră, sau fără să fie ziua voastră, așa în toate zilele vă urez să vi se împlinească tot binele din lume cum se spune, prieteni, neprieteni, prieteni mai buni sau mai puțin buni. Și spunând acestea e mult mai bine să ridic și să închin pentru voi un pahar de vin, să mă gândesc la voi cu drag, chiar dacă unii dintre voi sunteți pesedişti și mie îmi place doar de voi, nu de partidul de care mi-e greață și care vă dă pe spate și e plăcerea voastră chiar dacă reciproc uneori ni se face greață unii de convingerile altora dar așa sunt gusturile și așa e viața. Eu mizez pe voi prieteni, pe sufletul vostru curat și neîndobitocit de convingeri politice, pe ceea ce-i curat, cinstit și bun în voi ; și cum mă iubesc și admir pe mine, deși am rezerve antinarcisiste uneori ca fiecare privindu-se sincer în oglindă, așa vă stimez și admir pe toți gândind că dacă la o adică am fi camarazi de război și soarta ne-ar uni în niște tranșee plouate și trăsnite de fulger, cu drag aș lupta alături de voi ca să ucidem scrâșnind din dinți dușmanul care ne-a ars casa cu toți cei dragi dormind în ea. Așadar, eu pentru respectul de voi în primul rând și pentru prețuirea de voi că aparținem toți aceleiași seminții umane, vrând să rostesc acest toast, închin cu drag pentru voi un pahar de vin de surcică cu metabisulfit de potasiu, în protestul ficatului și vă spun : Hai noroc prieteni !

  2) Să bem un pahar de vin în cinstea noastră și să fluierăm a pagubă dar să nu ne pară rău că pierdem tot în viața asta : șanse, bani, prieteni, tinerețe, sănătate, viață și nu recuperăm decât păreri de rău, reverii și melancolii despre noi și o lume pierdută, cu noi în frunte ca pierdere principală. Nu am terminat cu înșiruirea lucrurilor pierdute. Cel mai frumos anotimp, nu avem nici o șansă să nu-l pierdem : Vara ! Am pierdut vara. Am pierdut atâtea veri ! Am fost niște pierde vară. Am pierdut șanse, am pierdut bani, o grămadă de bani am dat vara pe concediu și abia așteptăm plictisiți să ne întoarcem acasă, furați la hotel, la restaurante, la supermarketuri, stresați de vestitul concediu. Am pierdut concedii, am fost concediați, am pierdut prieteni, iubiți, iubite, visuri de dragoste, pentru cine mai are răbdare să viseze așa ceva. Oricum, fiecare am pierdut visuri și iluzii, visuri de nopți de vară, visuri văratice și primăvăratice, anotimpurile care ne plac mai mult. Cel mai frumos vis al nostru este pierdut. În general visurile se pierd și se spulberă ca zăpada spulberată peste o șosea înghețată bocnă de viscol pe la început de martie. Așa e și inima noastră care e bătută de melancoliile și reveriile vieții și verilor pierdute. Vara în general se pierde, împreună cu visurile, împreună cu șansele, tinerețea și sănătatea. Oricât am vrea să ținem de aripi vara, tinerețea, viața, sănătatea împreună cu tot ce pierdem, le ținem cât putem de aripi ca pe niște păsări să nu zboare. Le ținem de aripi, toate păsările vieții noastre, le smulgem vreo câteva pene și fulgi și gata ! S-au dus... Rămânem cu fulgii amintirilor. Dar ne place măcar și atât, să trăim aceste emoții ale amintirilor și ale verilor și clipelor dulci pierdute iar la toamnă vom trăi bineînțeles emoțiile de toamnă, triste,  cu "Septembrie", cu cântecul Nanei Mouskouri și al lui Harry Belafonte.

  3) Aceste emoții, emoțiile de vară și de toamnă nu se pot amesteca vreodată și ele au greutatea lor specifică și diferită. Dar dacă vrei totuși să amesteci emoțiile de vară cu cele de toamnă, dacă vrei să creezi un tablou insolit văratic și tomnatic totodată poți pune un pahar de vin alături de un coșuleț cu struguri și vei crea un tablou frumos, un paradox senzorial totuși plăcut și chiar sublim. Căci atunci când pui sugestiv și tomnatic vinul alături de struguri, vinul se îmbolnăvește de dorul tinereții lui, al duceții strugurilor, a tot ce-a fost odată pur și entuziast, dulce. Vinul, maturitatea, pus alături de struguri, copilăria și tinerețea, nu e numai vin. El devine melancolic, poet și datorită emoțiilor de toamnă vinul se va înduioșa și va suferi pus alături de strugurii scăpați cu sufletele pure și nezdrobite ca tinerețea noastră. Nu vom supraviețui niciodată tinereții noastre pure și entuziaste. Tot ce este mai esențial în noi, acolo rămâne captiv și se luptă cu imobilismul maturității noastre să ne spună de la obraz și verde-n față că suntem o umbră din tot ce-am fost ! Cine-i de vină ? Nu știu, întâmplarea e de vină, că n-am murit autentici și puri la tinerețe până să apucăm să ne transformăm, unii în bestii mai mici, alții în bestii mai mari și să ne acrim și stafidim în general în acreala noastră de-acum. În definitiv canaliile și lichelele tot din ceva tânăr și nevinovat evoluează, din ceva care nu a murit la timp. Poți să nu fii niciodată canalie sau idiot dacă mori la timp și nu apuci să se distileze prostia și răutatea în tine. Atunci ești salvat. Ești un erou și ești demn de prețuire. Dar să consumi atâția ani și să îmbătrânești doar ca să devii în final canalie sau lichea, și nici măcar să nu știi, să mănânci și să dormi liniștit astfel o viață, mi se pare o pierdere ireparabilă și o rușine pentru univers ! În definitiv toți suntem pe fond la origine proști și idioți. Dar dacă știi asta și încerci să te redresezi și recuperezi ești salvat ca specie, ești iertat, pocăit de prostie și exonerat.

  4) Oricum, am divagat și m-am abătut puțin din patimă tinerească, un paradox fericit al omului ieșit la pensie. Voiam să vorbesc despre tinerețea noastră privită ca niște struguri. Cât de norocoși sunt unii struguri toamna că au scăpat teferi cu boabele nezdrobite ! În general toți suntem zdrobiți ca și strugurii când tinerețea noastră dulce se face vin, mai dulce sau mai sec, în general mai sec. Viața ne acrește pe toți cu proza ei și ne îndepărtează de dulcele must al tinereții transformându-ne invariabil în vin, mai dulce sau mai acru zicând că în vin este adevărul. (In vino veritas). Să fie adevărul o funcție definită pe scara euforiei, plăcerii sau înțelegerii ce-o percepi de moment într-o circumstanță la un pahar de vin ? Adică accepți și crezi atâta adevăr cu cât mai euforic vine el și ți se insinuează în ceea ce-ți place, în ceea ce vrei să auzi și să crezi și în simțuri când ți-e mai bine încurajat de-un pahar de vin, pretext al marilor emoții ? Vinul nu e vin ci e pretext al marilor emoții. Berea e pentru tinerețe, oricât de rece ar fi. E aliment și îngrașă. În combinație cu coniacul e bombă pentru ficat. Pentru sănătate și pentru maturitate tot vinul rămâne singura compensare și prietenul din urmă care te ajută la greu. Prietenii știu de ce. Prea multă filozofie pentru un lucru clar : E plăcut să pierzi timpul, să pierzi vara, să pierzi toamna și iarna, apoi primăvara seara sau după amiaza la un pahar de vin cu gheață sau fără gheață, cu un prieten.

  5) Oricum, pe fond, beția nu-i bună ca s-o trăiești la paroxism, nici beția de vin căci creează alcoolism, nici beția de amor căci creează doruri și fibrilații sufletești și cardiace incomensurabile. Nu vom ști însă niciodată plăcerea sau consolarea unui bețiv mort de alcoolism. Pe scara dramei, un alcoolic distrus de viciul lui este egal voluptății tragice a unui om cu inma înăsprită și fermentată de dragoste sau reversul, dor de dragoste, de dragostea lui, mai tainică sau nu, mai știută sau neștiută, mai în zadar sau nu, când orice dragoste sfârșește uneori înainte de-a se naște iar dacă se naște trăiește trei săptămâni, trei luni sau trei ani apoi se transformă în altceva. În cu totul altceva. În vin. De aceea în chestiuni de emoții totul este relativ și despre emoții și gusturi nu trebuie discutat, nu trebuie amânat ci doar trăit. Căci un singur lucru îl vei regreta mai amarnic la bătrânețe : emoțiile amânate și netrăite la timp ! așa cum spunea Octavian Paler zicând că tot ce nu trăiești la timp nu vei mai trăi niciodată.

  6) Să ne întoarcem în trecutul nostru să vedem ce n-am trăit ? Ce am pierdut ? Ce-am ratat ? Evident, am pierdut totul. Așa zicem toți.  E o tâmpenie și e simptomatic să fii mulțumit de tine, să n-ai nici o remușcare, nici o dezamăgire, nici o strepezeală sau regret de sine însuși, să nu-ți dai o palmă peste gură și peste conștiință că n-ai făcut, din vina zăbavei tale și a lenii morale sau trupești, nimic din ce ți-ai propus și tot ce a ieșit din tine e monstrul sau mă rog, caricatura ta, mai mică sau mai mare. Îți place când te privești în oglindă ? Cu dreptul la viață pe care l-ai avut, n-ai făcut decât ai ezitat și amânat mereu ceva, o hotărâre dârză și crucială și ți-ai pierdut și risipit viața în lene și zăbavă, n-ai devenit cineva, acel cineva care trebuia să fii. Ce-i vinovată o țară că e cum e, mai bogată sau mai săracă, mai înapoiată sau nu ? Ea e suma oamenilor ei, mai de soi sau mai secături. Puteam avea o țară, o viață, o onoare, o fericire, o dragoste. Nu suntem decât victimele acestor idealuri și călăii sau proprii noștri ciocli și ai lucrurilor pe care le-am atins. Căci dacă un lucru ceva n-a mers sau nu-i ferice, e de la altcineva din preajmă care a molipsit cu rău, care e vinovat pentru asta, că știe ori nu știe. De aici a venit și zicala referitoare la țara noastră după care se spune că-i frumoasă, dar păcat că e locuită de noi. Exagerare sau nu, un pic de adevăr e pe la mijloc când știi că sunt țări cu foarte puține bogății și resurse, iar numai atitudinea oamenilor ei au reușit s-o facă un rai. V-ați gândit la Japonia ? Oamenii de-acolo sunt urmașii vechilor samurai. Despre aceste valori și demnități umane vorbim sau nu mai vorbim despre nimic.

  7) Generic toți suntem zdrobiți de regretul de-a nu fi reușit nimic esențial în viață, de-a o fi risipit, de-a ne fi bătut joc de șansa ei unică și prețioasă. Toți suferim zdrobiți că nu am trăit ca în filme o dragoste mare și o fericire așijderi. Și toți ne măcinăm prea târziu de-a nu fi îndrăznit și riscat ceva la timp. De aceea, în clipele noastre de taină, când nimeni nu ne vede și știe, toți ne întoarcem să ne lingem rănile cu gândul într-un trecut de unde-am deraiat de pe un drum al succesului, al mângâierii și fericirii și evadăm cu inma noastră mai mult sau mai puțin zdrobită în micul nostru rai al amintirii, al visării și al reveriei, al părerilor de rău. Păreri de rău, care sunt prietenele noastre cele mai de pe urmă... Nimeni nu ne înțelege această liniște, de-a ne retrage în compania părerilor de rău în intimitatea noastră rănită, în singurătatea noastră unde numai noi avem acces și consolare de-a suporta atâtea răni purulente ale inimilor noastre bolnave și la propriu și la figurat. Și când visăm la viața noastră și la inima noastră ce ne-a ținut în viață cu atâtea emoții și încercări la care-am supus-o, suntem niște nerecunoscători. Nu numai inima e cea mai amărâtă de câte-am pătimit în viață ! Atâtea cântece și romanțe despre inimă sunt compuse și nici un cântec despre ficat, chinuit de noi o viață întreagă să ne scoată corpul basma curată din marasmul și festinul pantagruelic al atâtor chiolhanuri, al atâtor otrăvuri ce la mâncăm și bem în neștire ! Când ne îmbolnăvim și de inimă rea și de ficat, nu ne mai rămâne decât creierul, atâta cât îl mai avem întreg și pe ăsta până ne va lovi demența senilă nelipsită. Până să damblagim, ne bucurăm și noi în lumea amintirilor și visurilor noastre și ne mângâiem pe această pajiște magică din sufletul nostru intubați pe patul de boală din spital, unde nu mai avem decât visul și amintirea, o pajiște de rai personal pe care alergăm nevăzuți de medici și asistente aplecați cu ochelarii pe ochi și instrumentarul medical peste paturile noastre neavând habar că noi murim dar visăm că alergăm cu picioarele goale prin raiul din noi, prin raiul dintr-un alt om drag care ne-a uitat, prin raiul dintr-un vis spulberat, să ne facem bine măcar așa în gândul nostru, în ultimul nostru gând. Numai așa suportăm să trăim și mai ales să murim, visând și gemând de durere. Căci dacă așa a vrut Dumnezeu ca totul, și sufletul și inima și ficatul să ne doară în viață și efectiv să murim de ele, vedem că i-a reușit perfect acest experiment cosmic, viața noastră în care în fiecare milimetru din corp și din gând avem receptori ai durerii de la tot și de la toate, de la acest toxic univers, cadoul neinspirat al Lui Dumnezeu pentru noi.

  8) Toți vrem să fim ce-am fost, s-avem anii tinereții și mintea de-acum, să nu mai dăm din prostie cu piciorul la un noroc, să trăim o dragoste mare care nu mai vine niciodată, să devenim struguri copți pentru iubire iară nu vin acru. Căci vara e vremea iubirilor de vară iar toamna e vremea despărțirilor. E vară ! Deci trebuie să iubim ? Da ! Hai să iubim, hai să ne îndrăgostim, să ne emoționăm ca să avem la toamnă ce să ne înduioșăm și ce să plângem de dor ! Un vin pus lângă struguri va plânge de dor, se va îndrăgosti de struguri, va muri de dorul dulceții din struguri și al dragostei cu care soarele i-a îndulcit mustul copil din boabe. A venit cineva și a zdrobit boabele. Nu suntem și noi zdrobiți mereu și mustul nostru dulce și pur din inima noastră fermentează și viața ne transformă și ne acrește cum nu credeam vreodată ? Unde suntem noi cei buni pentru viață de demult ?, cei acum deturnați din norocul dulceții tinereții noastre și trași pe linia neinteroperabilă a maturității unde recurent dulcile amintiri în trecut încearcă să ne cheme și salveze din cada cu fiertură de vin a vieții unde am căzut ca niște viespi curioase și ne-am acrit de viață și chestiunile ei prozaice ?

  9) Vinul totuși, nu e acru degeaba, are rostul lui, e bun la un singur lucru : să nu-l bei, ci măcar în gând să pictezi cu degetul înmuiat în el, buze arse de dor de sărut. Sau să-l bei într-o sărutare din gură-n gură în loc de pahar ca o diversificare și variantă condimentată și paroxistică a sărutării. Căci să fii sigur ! Nu numai tu ai iubit, ai suferit și ai dorit în taină pe cineva să-l mângâi, să-l săruți. Și altcineva a murit de dor să te sărute, te-a dorit și zadarnic te-a iubit iar tu n-ai știut niciodată ! Dacă ai ști acum, oricum ar fi prea târziu. Și ai plânge cu lacrimi amare dacă ai ști câte lacrimi amare a plâns altul pentru tine. De aceea bodegile sunt biserica unora, centrele medicale și de recuperare, un loc unde se face un soi de terapie intensivă mutuală unde lacrimile se mângâie și liniștesc de sărătură dar nu se plâng ci se înghit din pahare. Nu vă întrebați de ce sunt mai mult bărbați acolo. Pentru că bărbații nu plâng cu lacrimi. E explicabil. Căci mai toți bărbații sunt niște îndrăgostiți ratați și neștiuți, ori umiliți. În orice bărbat e un Eminescu care se plimbă singur și lunatic pe lângă plopi fără soț privind în sus mai totdeauna la ferestre închise. Cei ce nu apelează la cârciumă, nu știu ce terapie consolatoare pierd din punctul ăsta de vedere. Căci bărbații, iată, se retrag în terapia bahică ca într-un panaceu, iar vinul ce-l beau sunt lacrimile lor, aceleași lacrimi pe care le beau în fiecare pahar de-o viață, de nu sunt decât victimele biologiei lor acești bărbați, victimele asediului hormonilor și al feromonilor feminini cu care vine viața de bombardează atâția ani bieții ochi și bietele simțuri ale masculului uman. Deci care-i treaba cu cârciuma ? Aici bărbatul plânge pentru soarta sa nu cu lacrimi ci cu zeamă de struguri și de aceea se simte mai bine zice el, decât ar plânge cu lacrimi ca femeile. Și pe furiș, în inima lui, bărbatul tot visează în taină, să nu-l știe nimeni, că bând un vin acru, leagănă în gândurile amețite o euforie dulce și amintirea cuiva drag și care a știut sau mai degrabă n-a știut niciodată de el ! Numai așa vinul va avea un rost, o solemnitate paroxistică și va fi fericit, nu să îmbete bețivii, această etichetă peiorativă pusă pe niște oameni cu suflete disperate că dintr-o cauză, o vină a lor sau nu, nu mai pot fi iubiți și nu mai pot iubi niciodată, decât eventual în taină și în zadar cum se spune.

  10) Ploi mohorâte și moină de toamnă ori viscol de iarnă... E numai bună vremea. E vreme de beție ! spun unii cu un pahar în mână la cârciumă, nebărbieriți și cu ochii injectați și cearcăne de la ficatul chinuit. E vreme de beție, spun unii, de numărat bani și de aținut nevasta pe unde o prinzi : prin șura cu fân, prin baloții de paie din grajd sau prin beci când se duce să ia oala cu lapte prins. Fusta în sus, câteva gemete înăbușite făcând să tresară caii rumegând în grajd câteva paie și iată : veșnicia și lumea s-a născut la țară, suntem rezultatul unei determinări, unei euforii și încurajări bahice a străbunicului nostru pe care nici măcar nu știm cum îl cheama, nebărbierit și cu colțul gurii pătat de cătrănel, care nu avea atâta ambiție și încurajare să-şi lase nevasta grea de opt, zece ori, decât doar câte zile de beție reușite a prins acum o sută și ceva de ani, cu ploi și moine de toamnă mohorâtă.

  11) De fapt lumea-i a celor beți de ceva, de o euforie, din care beția e cea mai mică, iar dragostea, cea mai mare euforie. Lumea nu-i a celor calculați, metodici, sănătoși și principiali ci a celor beți de ceva, măcar de soare, de urât și întristare cum spune Topârceanu. Lumea-i a celor  îndrăgostiți și pierde vară cărora nu le pasă de nimic și de nici o acreală, fie de acreala de vin, fie de acreala unei prietenii și dragoste stricate, acreala fiind doar un pretext la dorul care nu poate să moară niciodată... Să iubim, să mâncăm, să bem, în ciuda protestelor ficatului care ne face amenințător cu degetul din burtă, dar și noi îi facem și îi spunem că dacă ne lasă să murim, murim cu el de gât, murim împreună ! Și atunci, ficatul nu ne lasă, speriat de șantajul morții. Luptă și el să trăiască și să ne salveze cât poate ca să mâncăm, să bem, să ne veselim, să pierdem vara, altfel vom regreta. Până la urmă toți în spital ne vom pocăi și vom muri unii de viciile trăite, alții de regretul lipsei lor dar până atunci și până la urmă tot vom regreta tot ce n-am trăit din plin și la timp. Dar până atunci mult mai este. Și chiar avem tot timpul din lume să pierdem și această vară sau iarnă, cum am pierdut totul de-o viață. Hai noroc, până la fund, prieteni dragi și pierde vară, în protestele ficatului care ne face cu degetul amenințător din burtă, disperat că ne salvează o vreme cu prețul steatozei sau cirozei hepatice !