25) AM LUAT NOTIȚE DUPĂ MARELE ROMÂN PETRE ȚUȚEA

25) AM LUAT NOTIȚE DUPĂ MARELE ROMÂN PETRE ȚUȚEA

  1) Când am văzut câtă înțelepciune emană din cuvintele lui Petre Țuțea, eseist, filosof, fost economist în perioada interbelică, apoi căzut în ghearele securității comuniste ca agitator cu înclinații legionare și întemnițat 13 ani, după care a scăpat doar datorită amnistiei deținuților politici din 1964, când am văzut filmul de la TVR din 1990 când Petre Țuțea, bătrân și bolnav, intervievat la senectute pe patul de spital de către Vartan Arachelian, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Marian Munteanu, nu am mai rezistat să tac și am simțit nevoia să iau notițe și să învăț metodic din metoda înțelepciunii marelui om Țuțea.

  2) Nu că aș fi de acord de formă cu el căci Țuțea a fost un mare mistic, iară eu nu sunt de acord cu misticismul religios ci având de model pe Cioran, cel mai mare filozof nihilist al secolului al XX-lea, scepticul de serviciu al universului, îmi place să mă consider un alte ego al lui Cioran, sunt și eu deci un sceptic neîmpăcat și încăpățânat.

  3) Și totuși asta nu mă împiedică să nu îi dau binețe lui Țuțea în formulările lui înțelepte care te ung la inimă. Petre Țuțea a fost în tinerețe un om de stânga, apoi a devenit un mistic religios, un bigot adorabil prin modelul său personal de a găsi fericirea și liniștea interioară în paradigma religioasă. Poți să nu crezi în Dumnezeu. Dar luând notă cum Țuțea reușește prin mistica credinței lui să găsească formula magică a liniștii și fericirii interioare pe matricea credinței în Dumnezeu, nu poți să nu admiri această performanță.
  4) Potrivit lui Țuțea, secretul fericirii și păcii interioare constă să respecți principiul și valorile dogmei religioase. El spune, parafrazându-l pe filozoful francez Lalande care se întreabă ce este o dogmă ? : Dogma este un mister revelat. Dogma este în sine o formă purtătoare de mister. Poți fi fericit doar prin a nu cerceta nici un mister, iar misterul dogmei religioase este condiția supremă a narcozei religioase. Deci pentru a priza fericirea, trebuie acceptat așa cum este el acest mister dogmatic al credinței care potrivit lui Țuțea este "singura formă eliberatoare din neliniștile mărginirii personale, din înlănțuirea cosmică și comunitară unde suntem captivi, și din cele produse de perspectiva infinitului și morții". Acestea sunt formulări înseși ale lui Țuțea pe care eu le-am scris pe hârtie luând notițe după filmulețul de pe YouTube. 

  5) Credinciosul, pentru a fi fericit, în mintea sa el a înlocuit infinitul cu absolutul, adică cu eternitatea, care nu-i totuna cu infinitul, spune Țuțea. Potrivit  filozofului scoțian Hamilton care face distincția între ABSOLUT și INFINIT, absolutul este necondiționatul limitat la ceva anume, iar infinitul este necondiționatul nelimitat la nimic. De aici Țuțea a tras concluzia pertinentă că pentru a găsi pacea și fericirea, omul care îndeobște e LIMITAT fizic și psihic trebuie să opteze și el către modelul necondiționat și obligatoriu al absolutului LIMITAT doar la credința în Dumnezeu, singura formă, crede Țuțea care aduce satisfacție omului limitat și el, prin recurgerea la limitarea canonicii și dogmaticii religioase. Cei necredincioși sunt cei care răzvrătiți acestei dogme și canonici de care se simt încorsetați oricum, dar ei simțindu-se liberi, prea liberi și libertini în acest spațiu și timp în care nu găsesc nici o urmă de Dumnezeu pe care îl consideră un absolut limitat de înseși dogmele pe care le fixează obligatoriu și discreționar supușilor, ei,  necredincioșii se eliberează de aceste dogme, de autorul lor moral Dumnezeu și de tot și optează a face apel la mai mult decât absolutul condiționat limitat de obligația credinței, și singuri și răzvrătiți în univers, eliberați și liberi de orice obligație și orice îndatorire nu mai găsesc în jur satisfacția absolutului ca și necondiționare limitată la credință așa cum o găsesc credincioșii, ci găsesc satisfacția INFINITULUI ca și necondiționare nelimitată de nici o obligație, nici o dependență, nici o obediență, fie ea și către Dumnezeu.

  6) Petre Țuțea a considerat că e perdantă și blasfemică această atitudine neascultătoare și libertină de a fugi de înrobirea către dogmele fixate de Dumnezeu și cu toate că Țuțea a fost de stânga în tinerețe, când a văzut că tot regimul închisorii comuniste în care a stat 13 ani, e barbar și inoperant, nu putea să-şi explice ca om această barbarie și atunci s-a gândit că există o forță supracosmică eliberatoare și izbăvitoare numită Dumnezeu și că numai El poate face isprava ca el, chinuitul din temniță să scape de chinul și supliciul închisorii, căci personal și singur nu se poate dezlănțui și elibera din această oroare iar a viețui în închisoare fără asistența Lui Dumnezeu e imposibil medical, moral și uman.

  7) În interviurile luate filozofului și eseistului român Petre Țuțea, imediat după 1989, acolo în sanatoriu, bolnav și bătrân purtând pecetea ramolirii senectuții, soartă care ne va paşte îndeobște pe toți, acesta în pofida acestei stări naturale de degradare fizică normală, cu alzheimer și cu mina decrepită a omului consumat, totuși gândea briliant, sclipitor, și deosebit de interesant, în totală contradicție cu ramolismentul senectuții. Vizionând un astfel de film rămâi plăcut surprins de modul de gândire superb al lui Țuțea chiar dacă el a devenit un mistic, după ce avusese vederi mai degrabă laice în tinerețe. Iată, Țuțea citându-l pe filozoful francez Lalande spunea : "Ce este o dogmă ? Dogma este un mister revelat". Deci trebuie să crezi în dogme, în formule care tranșează și ordonează realitatea, pentru ca această realitate să nu te agreseze psihologic și mental prin procesele ei haotice. Tot haosul și neantul devine suportabil și explicat, umanizat, domesticit prin dogma credinței, adică prin narcoza ei, cu alte cuvinte nedogmatice.

  8) Rezonând acestor replici ale lui Țuțea date în interviu, am luat filmul și am cules cât am putut din înțelepciunea grăită a omului și oprind filmul de nenumărate ori am scris pe ciorne tot ce spunea Țuțea și am redat esența spuselor lui Țuțea în cuvinte și recenzii ale mele considerând că te poți delecta și poți filozofa prin replicile și cugetările absolut remarcabile ale acestui bătrân înțelept. Iată, vorbind despre dogmă, Țuțea spunea că dogma e o formă purtătoare de mister. Știm că Țuțea a fost mai întâi în tinerețe mânat de o gândire laică, pentru ca apoi spre bătrânețe, poate și pentru că cei 13 ani de pușcărie în temnițele comuniste făcuți potrivit propriei declarații pentru "un popor de idioți", l-au format să creadă că nu e scăpare din infernul schingiuirii din temniță fără asistența și îmbrățișarea Lui Dumnezeu și potrivit experienței sale de viață, înțelepciunii și conștiinței sale a purces să se dedice misticii, credinței religioase și să fie chiar un pasionat și un om dedicat aprofundării acestei chestiuni militând filozofic interesant pentru această cauză religioasă. Dacă nu ești credincios nu e nici o problemă. Din cuvintele lui Țuțea te va atrage explicația filozofică originală pe care o dă Țuțea motivării sale religioase.

  9) Iată, pornește Țuțea și vorbește despre dogmă. Și spune că aceasta e un mister revelat, o formă purtătoare de mister. De aici de la mister pornește Țuțea de face o considerație filozofică adâncă spunând : "Misterul (care altul decât misterul credinței, al cultului Lui Dumnezeu ?), este singura formă eliberatoare din neliniștile mărginirii personale, din înlănțuirea cosmică și comunitară și din cele produse de perspectiva infinitului și morții".

  10) Infinitul propus de Țuțea de fapt se transformă și devine eternitate prin paradigma credinței. Infinit ? Eternitate ? Nu e totuna ? Nu ! Omul nu poate suporta infinitul. Este prea colosal. Dar ca să poți suporta și surmonta acest infinit și să te tămăduieşti de el ca de-o boală, ca să-l poți fenta și cuprinde în ochii minții și în creierul finit ai nevoie de credință ; și de doctorul suprem numit Dumnezeu. Căci noi nu putem procesa infinitul decât îmbrăcându-l cu neplăcerea și disconfortul adulmecării propriei noastre morți. Știm bine că acest infinit, nenorocitul o să ne supraviețuiască și o să ne îngroape în nesimțirea lui veșnică și rece, o să ne îngroape, plini de boli, nu neapărat de bătrânețe, uneori murind sănătoși și cu zile. De aceea nici nu vrem să auzim nu numai de acest hâd infinit, pe care religia îl denumește "de-a pururi" și astfel, îmbărbătat religios omul rezistă necuprinsului. Infinitul altfel perceput, e indezirabil omului dar chiar și porțiile mai mici numite veacuri și milenii sunt de neacceptat, care toate sunt mai tari decât noi, deci tot atât de nesuferite.

  11) Infinitul ne repugnă, e scârbos pentru simțurile noastre, e prea mare, mândru și înfumurat în neterminarea sa pe când noi suntem prea mici iar această inegalitate și dureroasă comparație ne provoacă vertij și angoasă. De aceea a venit salvarea inimii și conștiinței umane. O salvare la îndemână și la botul calului, directă și eficace numită credință în Dumnezeu și lumea Lui mai bună din Cer, care e de-a pururi, e eternă deci suportabilă, nu infinită și inconceptibilă. Nu e strălucită această formulă pentru confortul psihic uman ? Soluția credinței întărită de Țuțea prin experiența motivațiilor sale personale e îmbietoare pentru confortul spiritual al omului căci omul în inteligența sa mereu a fost tentat spre confort și simplificare, o formă foarte lesnicioasă de eliberare din "neliniștile mărginirii personale, din înlănțuirea cosmică și comunitară și din cele produse de perspectiva infinitului și morții".

  12) Iată considerații interesante formulate în elocința sa de Țuțea vizavi de religie și credința în Dumnezeu : "Ca să obții adevărul trebuie să ai favoarea de a gândi în esența lucrurilor după care toată judecata trebuie să treacă prin filtrul întrebării generice : "De ce se întâmplă un fenomen ?". Nu poți avea favoarea unui răspuns la această întrebare precum și la întrebări de gen : unde, când, cum și în ce scop a apărut ceva sau altceva pe lumea asta ? Lipsa răspunsurilor la aceste întrebări e din cauza handicapului omului mărginit, adică fără inspirație, iar INSPIRAȚIA, acest termen, Țuțea spune că este doar o favoare divină acordată de Dumnezeu insului neapărat credincios. Mai departe pe scara valorică a inspirației apare REVELAȚIA, ca ceva mai superior. Și când simți că Dumnezeu ți s-a revelat, credința ta s-a desăvârșit și s-a distilat, ceea ce te face mândru să spui că revelația că Dumnezeu există este chiar acțiunea directă a divinității asupra omului.

  13) Iată, potrivit simțirii lui Țuțea, credința deci credința în dogma religioasă care e "o formă purtătoare de mister", e singura armă de luptat cu infinitul pentru a te simți împăcat, consolat și izbăvit, protejat de necuprinderea sa rece și întunecată. E dreptul lui Țuțea și a tuturor oamenilor religioși să simtă această protecție și eliberare prin terapeutica ce ți-o oferă doctorul suprem numit Dumnezeu. Dumnezeu e terapeutul iar credința în El e medicamentul credincioșilor eficace ce le place. Scepticul, departe de a spune că nu e un om tot cu simțire și gândire profundă, simte eliberarea formulând varianta sa particulară de judecată bazată pe evidența directă ca probă, insolubilă cu dogma religioasă. Scepticul, un însetat nu neapărat pentru bine și pentru dreptate ci mai ales pentru evidență privită ca drumul cel mai scurt către adevăr, așa cum și curentul electric în naturalețea sa alege varianta cea mai optimă și face scurtcircuit, știe că credinciosul a găsit prin credință o variantă ocolitoare artificială, un panaceu, un paliativ, o pilulă care te liniștește în această turmentare spirituală religioasă ce evită erezia complicațiilor filozofice motivând în caz contrar spectrul rătăcirii morale deci ratarea păcii religioase.

  14) Scepticul știe cum simte și gândește religiosul, pe când viceversa nu e valabilă. Religiosul afuriseşte pe sceptic și pe necredincios, nefăcând decât să copie pe Dumnezeu care face tot așa, fiind plin de indignare când cineva, oricine, orice om, geniu sau idiot nu crede în El. Scepticul știe că religiosul nu poate tolera infinitul în nemărginirea sa rece și inospitalieră biologic. Și înlocuiește infinitul gol, cu eternitatea care-L conține doar ea pe Dumnezeu și o face digerabilă credinciosului. Odată ce mori, potrivit credinciosului, infinitul nu mai are rost. El se pulverizează prin drama dispariției credinciosului și tot ce mai rămâne din infinit devine suportabil chiar și murind când înlocuiești infinitul cu eternitatea, vidul și neantul cu nimbul lui Dumnezeu și a Lui specializare neapărat a avea grijă de noi, niște nimicuri vii, cu pretenția de aspirație dacă nu la infinit, atunci măcar la eternitate. Ce salvare din ghearele morții infinite dobândește credinciosul ! Astfel, oamenii credincioși neputând concepe moartea ca ceva infinit, de aceea o mai îndulcesc spunându-i eternă și nu oricum, ci în brațele Lui Dumnezeu neapărat, zicând ALELUIA.

  15) Să dormi adică, potrivit credinciosului, mort fiind, în mâinile Lui Dumnezeu, e o opțiune de siguranță personală, un cec în alb ce nu contează că efectiv nu-ți poate folosi de vreo scofală pe lumea cealaltă mort și țeapăn fiind, cât pe lumea asta ca să te liniștești că trupul țeapăn și mort nu va fi ceva total și derizoriu chiar dacă tragic pentru tine, când vine Dumnezeu prin salvarea și îmbrățișarea Sa și îți extrage din hoit esența, adică sufletul care doar în această stare de agregare are acces a se apropia de Dumnezeu spre a fi în părtăşie cu El cum se zice. Atunci moartea devine suportabilă și chiar o experiență interesantă și plăcută la care te gândești măcar cu speranță o viață de credință.

  16) Moartea goală, fără Dumnezeu îi dă omului fiori de neplăcere, ea fiind o moarte totală, neasistată, deci o moarte infinită, cum spunea Țuțea despre filozoful german Kant care ateu fiind, s-a născut în lumea asta și a murit rămânând definitiv în ea, neavând acces prin asistența divină a atinge absolutul divin ca orice sărac cu duhul care prin credință se ridică în rang și beneficii peste orice geniu. De aceea omul, omul religios a reușit să rezolve problema înlocuind infinitul cu eternitatea, unde moartea devine mai suportabilă deoarece este asistată de cineva similar infinitului, de doctorul suprem Dumnezeu care are întreg infinitul ca pe un inel pe degetul mic. Astfel încât prin Dumnezeu omul își face infinitul suportabil și frecventabil. Încât Dumnezeu devine o opțiune, ceva absolut. Și atunci, iată cum omul alege conceptul de Dumnezeu ca pe ceva necondiționat, deci absolut, chiar dacă acest concept de Dumnezeu absolut necondiționat este limitat la limitele noastre umane, la creierul limitat cu care-L percepem pe Dumnezeu.

  17) Cu un astfel de creier uman limitat, lesne și iminent vulnerabil atacului cerebral și alzheimetului, cu greu Dumnezeu poate să-şi recupereze reputația creatoare, dar nu e vina omului și nici inițiativa sa că a purces Dumnezeu să-l creeze atât de firav și precar. Cu acest creier atât de vulnerabil și precar nu avem nici o șansă pe fond decât să cădem în transa cultului unui Creator, numit cum altcumva decât părinte și nu oricum, ci chiar Tată din ceruri, cu o denumire și conotație evident de sorginte umană. Dacă acest Părinte suprem e numit Dumnezeu atunci ecuația omului se rezolvă, mintea și inima omului se liniștesc tocmai prin promisiunea izbăvirii și partipriului pe care un părinte, orice părinte, mai ales suprem, și din cer, musai trebuie să ți-l dea natural și să-ți țină partea, fiind părinte.

  18) Iată astfel cum prin Dumnezeu care este un absolut necondiționat indiferent că limitat de însăși limita noastră umană, scăpăm de angoasa produsă de infinitul ca și concept necondiționat nelimitat și independent de limita noastră umană. De aceea ne-am apropiat de Dumnezeu și de Iisus, fiindcă aceste două ființe desființează infinitul inacceptabil uman și-l punctează și umplu cu absolutul lor divin, mai convenabil și digerabil puterilor și percepțiilor noastre umane. Pentru a putea să rezistăm moral în fața provocărilor universului și selecției naturale dure care ne desființează dur ca și exemplare biologice ca și pe animale, am luat ceva din Dumnezeu, L-am făcut om, L-am intitulat Iisus și L-am pus pavăză între infinitul gol și rece și noi făcând din El un fapt istoric care punctează timpul cu absolutul Lui divin. Tot ce nu ne convine, tot ce e greu și inabordabil, punem în cârca absolutului divin, Îl rugăm să ne apere de acest rău, să ne protejeze de el și de toate inconvenientele vieții biologice care și în cazul oamenilor e o selecție naturală a speciilor. Dar prin credința în Dumnezeu oamenii sunt de fapt câștigători în fața iepurilor care nu au un Dumnezeu izbăvitor și sunt vânați de acvile, la fel cum și șoarecii care la fel nu au un Dumnezeu, sunt vânați de pisici. Oamenii sunt norocoși : Chit că sunt vânați și ei în draci de dușmani, ei nu pier ci îl au acolo sus pe cineva care îi iubește, numit Dumnezeu și cred în el de necesitate, de frică și ca să nu se mai complice și astfel să obțină o soluție rezonabilă și facilă la sentința datoriei istovitoare și dramatice de a fi.