30) AROGANȚA RUGĂCIUNII

30) AROGANȚA RUGĂCIUNII - DE EMIL CIORAN, ÎN VARIANTA PERSONALĂ

  1) Nu am făcut decât să iau câteva texte de Emil Cioran din cartea "Tratat de descompunere" și așa cum vechii pictori ai renașterii făceau exerciții copiind în varianta lor tablouri de pictori consacrați în perioada lor de noviciat, așa și eu am făcut dizertație și eseu, recenzie și comentariu pe marginea textului original, modificat substanțial de mine din satisfacția de a-l completa cu punctul meu de vedere sperând că nu am schilodit textul original prea tare.

  2) Ce este credinciosul, care te îndeamnă la credința lui, care te asigură altruist că în Cer acolo unde își proiectează el viitorul mai este loc destul și pentru tine, ce este acest credincios decât acela care ajungând la limita monologului, la marginile singurătății, îmbolnăvit de sindromul unei dorințe și speranțe colosale de comunicare și osmoză cu o supremă autoritate, îl inventează, în lipsa altui interlocutor, pe Dumnezeu, supremă autoritate, pretext pentru dialog ? Atâta vreme cât Îl numește pe Dumnezeu și i se adresează ca unei ființe vii, ca unui împărat de la care așteaptă îndurarea, clemența și mila, demența credinciosului e bine deghizată, și... totul îi este îngăduit. Adevăratul credincios abia dacă se deosebește de nebun ; dar nebunia lui e legală, admisă ; el ar sfârși într-un azil, într-un ospiciu dacă aberațiile i-ar fi goale și curate de orice credință. Acestor aberații religioase Dumnezeu le dă acoperire și le legitimează.

  3) Orgoliul unui cuceritor, al unui Gingis Han, al unui Nero, pălește alături de ostentația unui credincios ce se adresează Creatorului. Cum de poate cineva să îndrăznească atât de mult ? Și cum să fie modestia o virtute a templelor, bisericilor și oricăror lăcașe de cult unde se servește credința la orice meniu, când orice bătrână săracă și decrepită care cerșește citind dintr-o cărticică de rugăciuni în fața unui magazin alimentar, prin credința ei care o face să-și închipuie că INFINITUL îi stă la îndemână cu ajutorul Lui Dumnezeu care îi pune trepte să se înalțe spre Cer, se înalță prin aceste trepte și prin rugăciune, la îndrăzneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodată...? Aș da toată împărăția lumii doar pentru clipa când mâinile mele împreunate ar găsi inspirația într-o rugăciune să-L implore pe Marele Răspunzător de enigmele și banalitățile noastre să ne dea un răspuns și o soluție rezonabilă irezolvabilului în care orbecăim toți, noi cei ce facem parte din rasa umană, creație a Lui Dumnezeu... Răspunsul nu se dă, noi toți ne vom da unul altuia în cap să ne învățăm minte dușmanul că e stupid să creadă în dumnezeul țării lui păgân, ci mai bine să ia aminte de la noi, luminații și fericiții credincioși care credem în Dumnezeul țării și credinței noastre care e perfect pentru că e al nostru.

  4) Cât de perfect vedem cum este acest Dumnezeu al nostru care guvernează peste o lume de eroi băgați în pământ și criminali jucând sârba pe mormântul lor, vedem asta la tot pasul și știm că așa barbar s-a petrecut totul de la Facerea Lumii iar soluția reparatorie și frumoasă s-a prezentat a fi exclusiv în Rai, în Cer, acolo unde se face dreptate, adică în mulțimea vidă, adică nicăieri. Când credincioșii în zelul lor religios nu iau în seamă și ignoră scheleții din dulap ai Lui Dumnezeu care evocă despre asemenea probleme critice ale lumii pe care Dumnezeu însuși a inventat-o și când credincioșii refuză din curtoazie pentru idolul lor a pune în responsabilitatea Lui Dumnezeu manufacturierul tot ce nu merge bine în această lume, eludând evidența dramei existențiale a creaturilor numiți oameni chemați pentru compensare și reparațiune doar și abia la Cer pentru rezolvarea problemei, nu mai rămâne nimic de făcut pentru omenire : oamenii își vor apăra Dumnezeul a cărui omenire creată a luat-o razna dând vina pe diavol și spunând că nu Dumnezeu a greșit cu ceva, ci că diavolul este vinovat.

  5) Așteptând Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu, toți credincioșii fardându-şi sufletele cum știu ei mai bine în credincioșia lor pentru randevu-ul cu Dumnezeu își dau întâlnire în Cer ; și așteaptă moartea ca pe o salvare când se vor duce cu toți la Cer liniștiți și cu o floare la ureche iar tu vei rămâne ca un prost păgân uitându-te la ei, la infinitul negru al rugăciunii și credinței lor, căci ce-i credința lor decât o clipă atotstăpânitoare pe inima omului credincios, o iederă care sugrumă evidența și rațiunea, care ni-L ascund pe Dumnezeu în fundul pământului și al Cerului încât să nu-L vedem și simțim decât cu ochii minții ? Ce contează că nu-L poți vedea pe Dumnezeu decât cu ocazia morții având această credință încăpățânată în inevidența Lui ? Ce contează că Dumnezeu rămâne o dulce alinare iluzorie și un vis prea frumos ca să fie adevărat când acest vis și-a făcut efectul în omenire care s-a îmbolnăvit prea frumos de credință, iar această credință constituie o medalie, o calitate curentă, un fel de timp oficial al oricărui credincios cu care are a se mândri în dauna păgânismului tău ?

  6) Dar cel care este cu adevărat modest și realist își poate spune liber și răspicat în sinea lui : Prea umil ca să mă rog, prea vlăguit ca să trec pragul bisericii, mă resemnez cu propria-mi umbră și nu vreau ca Dumnezeu, acest concept frumos din capul oamenilor,  să se deranjeze ori să se dea bătut în fața rugăciunilor mele. Celor care propun nemurirea prin frecventarea religiei și credinței, ce pot să le spun...? Le spun doar atât : Orgoliul meu nu-i nesecat ; puterile-i sunt limitate în comparație cu orgoliul vostru. Socotiți că în numele credinței vă veți rezolva și învinge eul ; de fapt, doriți să-l perpetuați acest eu mărunt și efemer al vostru,  întru veșnicie, durata aceasta neajungându-vă oricum. Orgoliul și aroganța voastră sunt mai rafinate decât toate lumeștile ambiții. Ce vis de glorie asemuit cu al vostru nu se arată a fi înșelăciune și fum ? Credința voastră nu e decât un delir de grandoare tolerat de comunitate pentru că merge pe căi oficial acceptate, ascunse și meșteșugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sunteți. Lacomi de atemporalitate, credincioșilor, persecutați timpul ce la ordinul vrerii voastre o împrăștie și anulează, încât deveniți veșnici cu toate că nimic din ce e viu nu rezistă timpului și veșniciei, nici măcar speranța și iluzia unei vieți veșnice și fericite în Rai, iluzie care moare în capul fiecărui credincios odată cu moartea ultimului neuron care se mai agăța de viață. În fapt nu de viață se agață și mângâie credinciosul ci de opusul ei, moartea poreclită înviere pe lumea cealaltă. Această speranță a unei învieri alegorice învață credinciosul să se mângâie nu de viață căci credinciosul detestă viața și iubește doar speranța de după ea, adică moartea poreclită înviere mângâindu-se cu această iluzie de bine, pace și fericire.

  7) Credinciosul nu trăiește la timpul prezent fericirea paradisiacă ci cu ajutorul speranței și-o proiectează atât de departe în viitor încât văzând că viața de carne nu oferă condiții adecvate ajunge să-şi plaseze trăirea fericirii în singurul loc rămas liber după viață adică în moarte unde e un teritoriu atât de vast și liber pentru goana după aur a fericirii. Ce n-ai trăit la timp, nu vei trăi niciodată, așa spunea Octavian Paler, or vine credința și-ți dă peste bot și spune că Cerul adică cosmosul rece, întunecat și plin de vid și de pericole, de gravitații și unde gravitaționale catastrofice pentru vulnerabilitatea umană, de explozii de stele și cataclisme spațiale, acolo va fi fericirea, pacea și relaxarea ta, acolo în vidul înghețat la minus 260 de grade Celsius dintre stele unde e Raiul, o oază cu loc plin de verdeață, gata pregătit de Dumnezeul din capul tău pentru tine, ce ești doar o adunătură de carne întâmplătoare și temporară.

  8) Nu poți să fii ființă vie din carne vulnerabilă și muritoare cum este tot ce mișcă în regnul animal, și să-ți dorești să fii atemporal, nemuritor, să te bați cu timpul sub formă de suflet, un batman nesocotit hălăduind prin cosmos în căutarea Lui Dumnezeu. Nu poți să dorești sub această formă de suflet să-L găsești pe Dumnezeu și să te valideze, să te molipseşti de la El de veșnicie, ca să învingi galaxiile, quasarii, pulsarii, găurile negre, având ambiția să trăiești în Cer mai mult ca ele, să le ridiculizezi păcălind timpul și veșnicia în această ipostază de suflet superman veșnic, emanat de un cadavru trist și supărat că a murit, suflet prin care să-ți dorești și planifici stupida ambiție să reziști astfel timpului, materiei, spațiului și veșniciei în Rai, tu cel ce acum ești deocamdată o adunătură evolutivă efemeră întâmplătoare de celule care nu apărea dacă mama și tatăl tău nu se întâlneau dintr-o pură întâmplare aleatorie. Cum oare deodată născându-te din graviditatea întâmplătoare a burții mamei tale, din instinctul sexual al tatălui tău care a tăbărât peste mama ta care a dezvoltat în burta ei produsul spermei aruncată de tatăl tău din cauza hormonilor care urlau în el la fel ca într-un taur în călduri, cum oare din această întâmplare aleatorie de pură evoluție biologică a speciei ce ești, evoluând dintr-un spermatozoid într-o mulțime de celule reunite cu numele tău, crezi că poți avea abilitatea, neinspirația și nerealismul, insolența, forța de a cuceri veșnicia în Rai mulțumită acestei banale întâmplări că te-ai născut fiind rezultatul unui coit, al unei acuplări așa cum se acuplează tot regnul animal ?

  9) Suntem copiii copulării și ai ejaculării, la fel cu toate lighioanele pământului care nu au un Dumnezeu și un Rai cu care se ocupă doar oamenii, Dumnezeu și Rai fiind doar produse pure ale inteligenței umane generatoare automată de închipuire și vis care s-au desăvârșit prin închipuirea și visul suprem numit Dumnezeu și Rai. Ne naștem din competiția unor spermatozoizi care se întrec la Olimpiada vieții lor să prindă o șansă să străpungă un ovul pentru a se uni cu el ca să devină om, om care crescând și dezvoltându-i-se inteligența, implicit imaginația va crede că este un purtător de nestemat, de un alter ego numit suflet care va cuceri și învinge veșnicia lansat din vârful unui penis... Nici un spermatozoid când pornește la luptă nu se roagă Lui Dumnezeu să-i ajute puterii cozii să ajungă primul la ovul să-l fecundeze și astfel să se încheie afacerea neantului burlăciei lui transformându-se în om care va visa într-o zi că ceva din el numit suflet va zbura compensatoriu în Cer evadând din această șandrama și dramă umană numită corpul omenesc și viața omului. Nici un spermatozoid nu știe că  cetatea ce-o va cuceri îi va deveni mamă care îl va naște în dureri, cu cordonul ombilical înfășurat de gât și îl va condamna astfel la o naștere în riscuri, dureri și plânsete, la o viață legată cu ață și o moarte așijderi cândva, dar se va alege barem din această afacere cu un suflet vagabond în Cer căutând disperat o veșnicie Raiul și pe Dumnezeu ca să-i amintească Creatorului prin atâtea rugăciuni că este un suflet devotat și evlavios care dorește cum respiră veșnicie și mântuire, suflet care a emanat din evoluția dintr-un biet spermatozoid. Peste tot semnele evoluției ne vorbesc că nu am fost creați așa cum suntem și că am evoluat din ceva mai mic și diferit, sărman de mic și sărman de diferit de
mândria credinciosului care îi umflă pieptul când crede că a fost făcut de Dumnezeu care a suflat duh sfânt peste el, o adunătură întâmplătoare de carne și organe bolnăvicioase, la scara infinitului. Adepții creaționismului, ei înșiși rezultatul unor foști spermatozoizi în evoluție, nici nu vor să audă de așa ceva, că au pornit pe scara evoluției și au evoluat pornind din vârful unui penis și chiar mult mai dinainte, din ambiția genetică a unor celule de a se conserva și astfel divide și uni unele cu altele formând un tot numit individul biologic ; ei, credincioșii cred că au fost creați special de Dumnezeu ca să fie depozitari de suflete aspirante la Rai și la Dumnezeu, afacerea vieții lor, și nu că au pornit a fi niște minusculi mormoloci fără suflete care evoluând în burta mamei lor și crescând au deprins a crede că au suflete auzind la biserică luați de mână de mama lor  că ceva din ei numit suflet se va desprinde și înălța la Cer într-o aroganță fără margini, cultivându-şi mândria de suflete și lauda de sine că se vor înălța la Cer printre stele unde își vor împlini și consuma mirobolanta speranță că-L vor apuca efectiv pe Dumnezeu de mantie, uitând de coada care i-a ajutat să gonească prin vagin ca să paraziteze un uter, uter ca toate uterele mamiferelor altele decât omul, care sunt modeste, nu au pretenția că au un suflet și nici un Dumnezeu colecționar de suflete.

  10) Evidența biologiei și evoluției pure urlă în noi, acoperită brutal de infatuarea noastră religioasă mai frumoasă, convenabilă și comodă de a crede toți că putem depăși și nega biologia pură prin speculația alambicărilor inteligenței umane care au generat o cireașă de pe tort numită Dumnezeu și credința corespunzătoare în El, când vrem cu atâta patimă religioasă să-L facem pe Dumnezeu întâi creatorul, apoi doctorul și ajutorul tristei, vulnerabilei și sangvinolentei noastre biologii. Acolo în biserică unde Îl cheamă pe Dumnezeu, foștii spermatozoizi evoluați numiți credincioși își formulează idealul vieții lor eterne și privind viața de pe pământ ca pe o deșertăciune și un rău necesar de care abia așteaptă să scape, doar viața de dincolo devine destul de interesantă și cuprinzătoare pentru poftele insațiabile de veșnicie ale credincioșilor, aspiranți dependenți la drogul deliciilor Raiului. Pământul și clipele lui le repugnă credincioșilor, fiind prea fragile și neinteresante pentru ambiția lor atemporală și supranaturală. Megalomania mănăstirilor depășește tot ce-au putut imagina vreodată delirurile somptuoase ale palatelor regilor soare francezi... Cel care nu-și acceptă neantul, moartea și starea naturală exclusivă de cadavru în sicriu, cel care fuge de această normalitate funestă și naturală și vrea să-şi recupereze cadavrul sub formă de suflet cu ajutorul religiei și al Lui Dumnezeu, adică credinciosul, suferă de o boală a gândirii ; e o boală prin imaginație, e o boală frumoasă care te face fericit aducându-ți în mod privat endorfinele inegalabile ale emoțiilor religioase în care închipuirea de frumos și de bine, de fericire și de pace, a ajuns la forme rafinate în limbaj poetic dar a luat-o razna în limbaj medical psihiatric adunând toate aceste idealuri în capul tău întâmplător în care evoluția a adus tot întâmplător visurile și credința într-o lume utopică numită Rai pe care nu-l concepeai fiind născut în junglă între maimuțe, dar de care ai auzit de la homo sapiens, părinții și strămoșii tăi inteligenți care te-au luat de mână și ți-au arătat cu degetul cerul unde se ascunde Dumnezeu după nori și după curcubeie ; și de aceea și tu ai devenit la fel de visător ca ei, ca strămoșii tăi, făcut din aceeași carne care a generat aceeași minte ca a lor, și aceeași închipuire și visare, aceeași stare de visători de Dumnezeu, de Rai și de dreptate și consolare, ca răspuns și apărare subconștientă a individului la condițiile draconice și mizerabile găsite de om pe pământ trebuind să le înfrunte de la Facerea lumii și cu atât mai mult odată cu alungarea stupidă și ciocoiască a rasei umane din Rai după tocmai ce a fost creată de cel mai strălucit creator al universului.
 
  11) Credinciosul visează ca un narcoman îmbătat de puterea credinței lui la acest Rai, centrul spa unde crede că își va recupera eul și personalitatea distruse și învinse de experiența ratată a vieții pe pământ numită selecție naturală a speciilor. Dintre toți bolnavii de viață, pentru că viața este o boală cu simptome de durere și suferință, credinciosul este cel mai puțin dispus să moară natural de boala numită viață și să-și accepte acest neant și dispariție la vremea cuvenită, întru nimic, întru neantul natural și entropia și dezordinea evenimentelor cosmice din care a apărut cum tot așa de sordid va dispare, ca un animal fără suflet, ca o găină spânzurată între lețurile unui gard vrând să sară de el, neconsolată niciodată de un suflet găinăresc care să-i răzbune ghinionul că a murit ori în borș, ori de gripă aviară. Credinciosul vrea să moară supranatural, să facă o sărbătoare cosmică din moartea lui, să scape vânătoarei morții, să eludeze și fenteze moartea, știința, chimia, biologia, fizica și cosmosul care nu dau nici o șansă exemplarelor biologice mai mult decât clipele finite ale efemerității prezentului lor întâmplător. Voința credinciosului care își închipuie că are un suflet pentru care își proiectează o eternitate a dăinui, această insolență și ambiție existențială dusă atât de departe, mă înspăimântă. Refuz seducția nesănătoasă a unui Eu nesfârșit transpus într-un Rai extraordinar de frumos și de aceea tot atât de neverosimil și incomod în care nici în cel mai fericit caz nu te poți simți ca acasă. Vreau, și n-am altă soluție decât să mă tăvălesc în condiția mea inexorabil muritoare, ca un porc în nămol. Printre smârcurile, mlaștinile, veceurile împuțite și mizeriile pământului vreau să mor și să rămân, aici printre gunoaie, scuturi de rachete antibalistice îndreptate de oameni unii împotriva altora de frica de ei înșiși și răutatea lor, aici vreau să rămân, printre oameni răi și înarmați până-n dinți, creați de Dumnezeu care le-a dat o validare și o libertate să existe, un suflet și o rațiune, vai mama lor, doar pentru a-şi face planuri de război, aici printre câmpuri și ruine de război vreau să rămân, printre spitale mobile de război unde ciungii și ologii se tânguie în agonia morții de durere cu mațele sfârtecate de grenadă și bandajate și îngrijiți de surori de caritate dându-le ceai de mușețel și murind cu lingurița de medicament în gură, aici unde Dumnezeu a blagoslovit să trăiesc și să trăim cu toți vreau să trăiesc și să rămân, aici unde a zis Dumnezeu să mă nasc și eu și Papa, și nu direct în Rai, aici pe pământ unde ne-a alungat Dumnezeu din Rai, aici pe pământul plin de bube și mucegai, de viruși și de boli, de tunete și fulgere, cutremure, inundații și toate molimele știute și neștiute, printre atâtea grozăvii puse de Dumnezeu cu migală pe pământ când a creat lumea, aici vreau să rămân și să boicotez fericirea imorală și inutilă a Raiului, rămânând pe pământul plin de atâtea orori cu care atât de mult ne-am învățat și obișnuit noi oamenii din cauza adaptării la o viață atât de mizerabilă oferită de Dumnezeu pe pământ, iar viața mea și a multora norocoși ca mine este minunată în comparație cu a tuturor nenorociților pământului pentru care Dumnezeu a găsit compensarea și despăgubirea morală de a-i teleporta în Cer la vremea cuvenită ca să moştenească Raiul și să guste deliciile lui cu buzele arse și putrezite de mort care a murit de setea și amarul vieții.

  12) Deprins cu această viață legată cu ață, bună, rea, nu ai cum să vrei să dorești mai mult dacă ești realist și plin de modestie ca să îi arăți Lui Dumnezeu ce Operă a făcut, în ce lume a catadicsit să pună a trăi ființele umane și ce eroare a comis când i-a alungat pe toți din Rai pentru motivele stupide scrise ca într-un basm prost și pueril în Cartea Sfântă. De aceea nu poți să vrei mai mult în această viață decât să trăiești și să mori ca un câine dacă Dumnezeu așa a îngăduit că e foarte posibil să ți se întâmple, să poți muri ca și câinii, de boli, de răpciugă sau ucis de bâte, de molime, de gloanțe și de bombe, departe de protecția și siguranța unui Rai imoral cu care ești momit abia după moarte, atât de nepermis de târziu. Nu ai cum să vrei ca ducându-te în Rai parfumurile de-acolo să-ți pută ca unui țăran troglodit scos la plimbare la un stand de parfumuri din mall. Nu poți să vrei ca în Rai să fii stingher ca mâța-n fierărie și să-ți fie dor de moarte, dor de urât și dor de acasă, de iadul în care Dumnezeu a avut cinismul și cruzimea ori neinspirația să ne lase a trăi pe pământ. Nu poți să vrei decât să rămâi normal... De aceea, maxima rugăciune ce i-ai putea-o adresa Lui Dumnezeu este următoarea :
 
  13) "Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nesăbuința oricărei adorații, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ție de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea și cer ! Nu doresc ca pustietățile să-mi fie pline de prezența Ta, nopțile tiranizate de lumina Ta, Siberiile mele să se topească sub soarele Tău distructiv vulnerabilităților noastre de oameni sensibili și lesne pieritori cum ne-ai făcut. Mai singur decât Tine Doamne, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de ale Tale, care s-au mânjit pentru totdeauna frământând lutul și amestecându-se turbulent și catastrofic în treburile acestei lumi. Nu cer de la inutila-Ți Atotputernicie decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele, ca ființă apărută efemer din ordinul, capriciul și îngăduința Ta ocultă. N-am ce face cu vorbele Tale ; și mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine a liniștii din inima mea reculeasă și recuperată de dinaintea primei clipe în care Te-ai decis să scoți din neant o lume, pacea pe care n-ai putut-o îndura și care Te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, viața,  condamnându-mă astfel la univers, la umilința, rușinea și groaza de a fi, de a fi carne de tun, materie primă din abatorul ororilor vieții pentru industria morții sau orice o fi pe cealaltă lume ale cărei chei le ții mândru și afabil la cingătoare impunând lumii să încheie abrupt socotelile cu lumea și cu viața asta imposibilă pe care ai creat-o tocmai pentru ca să impui prin stagiul ei o stupidă goană după aur către lumea cealaltă, către NIMIC !"