Suflet plangand de durere in Rai

Scopul vietii noastre: MANTUIREA... Incerc din rasputeri sa-mi insusesc aceasta teza, cuminte sa asimilez intelesul ei in cutia mea craniana limitata si tocmai de asta vad ca nu pot... Atata inteles si taina e-n cuvantul MANTUIRE incat mintea mea se arde de taria acestui concept ca aripile unui fluture zburand rebel deasupra unui foc de tabara... Scopul vietii noastre pe pamant atat de lesne e intitulat de chestiunea religioasa si ti se serveste atat de prompt de chelnerii apologiei mantuirii si credintei ca pare ca nu mai ai nimic de asteptat, de sperat, de gandit, de visat. Totul e pe masa... Religie, Iisus, Dumnezeu, Mantuire... Apetisant, proaspat, aburind... Acest meniu e solutia unica ce se da la pachet cu viata ce o ai de trait ca vrei ori nu sa gusti acest meniu. Nu exista sortimente, alegere si optiuni. Ai posibilitatea ori sa mori si sa ajungi in iad, ori sa servesti copios doctrina religioasa si sa te saturi de acest meniu digerându-l, satisfacut, cu burta mintii plina de tot ce ti-a fost pus in faţã in farfuria mintii si cugetului tau pentru a-ti trai viata: CREDINTA. Sa digeri credinta râgâind dupa acest sãţios festin al simturilor si mintii tale ce ti-a fost pus in farfuria celulei de condamnat la pamant si nu la Rai si sa nu mai comentezi nimic... Sa faci joc de glezne o viata, sa multumesti pentru mancare, sa te impartasesti la batranete cand te sclerozezi si sa mori decrepit, impacat cu Dumnezeu si mustind de Dumnezeu dupa o viata de credinta. Iata solutia pacii, a fericirii si impacarii cu necunoscutele si duhurile rele ale vietii... Credinta e totul si orice alt meniu e interzis, sau gresesc... Dumnezeu permite sa faci si sa degusti orice cu mintea si inima, in frumoasa si otravitoarea libertate ce ti-a dat-o: poti sa mananci si ciuperci otravite, e gustul tau pe care Dumnezeu nu-l interzice, ti-l respecta... Or eu inting cu paine in farfuria pusa dinainte si nu-i dau de gust acestei delicatese dietetice. Privesc pe altii cum se satura, cum leorbaie din lingura sorbind aceasta ciorba a religiozitatii, cum ragaie fericiti de statutul de credinciosi, satui si multumiti odata pentru totdeauna de meniul servit, iar limba mea se opareste mereu la fiecare inghititura... Cat de prost ma simt si cat de rau imi pare ca nu pot manca mancarea aceasta... E o mancare pamanteasca... M-am saturat... As vrea sa mananc mancaruri si explicatii venite direct din Rai, de la Dumnezeu, intr-o demonstratie practica de dumnezeire si sfintenie care sa vina intr-o zi din cer ca un foc de artificii de revelion, un spectacol dulce si care sa incalzeasca si uimeasca placut ochiul meu de muritor dezamagit de platitudinile vietii si stransoarea ei in corzile pacatelor ce ni se presara la orice coltisor pe unde calcam in aceasta periculoasa lume, ca niste eroi Mario dintr-un joc de calculator unde la tot pasul vin parleze de foc, gheare, sabii si balauri numai sa n-ajungi la liman, adica la Rai. Visuri maica, visuri, vad si eu... Ce Rai...? Mai e mult pana acolo... Deocamdata stiu bine ca traiesc inca intr-un ev mediu intunecat al antiratiunii si trebuie sa ma adaptez la aceste practici ale multimii... Oamenii sunt multumiti...! Au Mos Craciun, colinde, Paste, Sanziene, Rusalii, spovedanie, impartasanie, ultima impartasanie, etc. Ok. Si eu vin si intreb... Unde gasiti un graunte de dulceata si bucurie a vietii traind in acest corset mistic...? Nimic, nici o culoare in afara de haine si simturi cernite in celula vietii unde suntem aruncati afara din Rai, din nascare, perpetuu, generatie dupa generatie intr-o irevizuibila si mizantropica condamnare divina. Ispasindu-ne pedeapsa de muritori pe pamant, am gasit si noi un hobby si gherghef de brodat in celula: Credinta. Credinta si speranta ca intr-o zi ne vom intoarce fiecare in Rai la obarsii de unde-am fost scosi de Dumnezeu si dusi ca evreii in lagarele vietii insalubre extirpandu-ne din habitudini demnitatea endemica a Raiului in care ne-a plamadit Dumnezeu. Atat ne-a mai ramas aici pe pamant: Numai aceasta credinta care de fapt e totul si in ea e concentrata ca intr-un medicament toata siguranta de sine. Credinta si renuntarea la tot pentru Dumnezeu primeaza si ne da liniste si pace in viata cãci fiind religios dupa tipic ai o poliţã in alb pentru Rai si doar atat. Placerea vietii si intelesul ei sunt facute varza. Simturile iti sunt urzicate incat sa nu mai simti si sa nu mai ai nici o senzatie privata in afara de dreapta credinta... Pentru ce cantece de dragoste, pentru ce poezie, petreceri, dansuri, distractii, culori, arome, savori, divertisment, simfonii si nocturne de Chopin...? Doar psalmi si haine cernite se cer pentru a intra pe aceeasi lungime de unda a dumnezeirii. Restul e desertaciune... Un pustiu de senzatii si mituri ni se ofera marinimos de cartile sfinte pentru promisiunea unui Rai de placeri care nu mai vin, nu mai vin decat odata cu MOARTEA... Prea tarziu... Or in tot acest teatru al absurdului vietii cat si al absurdului mortii scopul si sensul nostru ca fiinte in univers care e...? Sa şuntãm si bagatelizãm viata ponderandu-ne orice senzatii private si ridicand stacheta simturilor si ratiunii noastre doar la chestiunea religioasa ca ultima chestiune...? Sa-mi aduc toate motoarele mintii si inimii la relanti doar de frica deraierii in pacat dintr-o mie de motive intalnite la tot pasul in viata si de frica de Dumnezeu ca de-un despot sangeros...? Unii asa fac si marturisesc, tare mai sunt fericiti, multumiti si impacati cu rostul vietii lor... Dar tu prietene, esti impacat si dumirit cu rostul si sensul vietii tale, cu rostul pulsului tau...? Pulsul tau pulseaza si inima din pieptu-ti dezvelit bate si au rost doar ca sa te ţina viu pana la moarte? Si asta e totul, mai departe Dumnezeu îşi face treaba şi ceremonia cu tine...? Au vointa si optiunea ta unde sunt aici daca e permis sa avem o vointa si optiune pe acest pamant si sa nu fim literalmente pure animale...? Privesc o mare de oameni grabind pe strada, fiecare cu scopul lui, dupa paine, dupa linte, altii sa iubeasca, altii sa urasca, altii sa salveze, altii sa omoare... Care e scopul vietii lor...? Care e intelesul si rostul suprem si inalt al fiecaruia daca are unul...? Mantuirea si doar atat... Adica oi pascand pe campuri...asta suntem...dupa spusa Lui Iisus care a spus: "Paşte oile mele!". Nu avem opţiuni si trebuie crestineste doar sa pastem si sa nu avem amendamente la lucrarea Lui Dumnezeu cu omul pe pamant... In fapt Dumnezeu stie ca nu suntem pregatiti pentru excelenţã pe pamant de asta nici nu ne cere mai mult decat un nivel de gimnaziu al simturilor si parerilor noastre pe pamant. E suficient pentru mantuire. Nu pentru examene inalte pentru Rai si mantuirea din El ne mâna si învârte Dumnezeu pe pamant. Putem sa fim analfabeti si perdanti ai oricaror senzatii interesante si demne de statutul de homo sapiens. Daca n-avem decat doua clase, si ne asezam in fata unei carmangerii cu o carte de rugaciuni in mana si citim Tatal nostru si Crezul si spunem bogdaproste pentru un covrig uscat dat de milosii crestini, suntem apţi pentru Dumnezeu si condamnati la Rai. Al celora saraci cu duhul e imparatia cerurilor, al celor flamanzi, al celor ucisi pentru dreptate. Noi, cei mai delicati, care n-am apucat razboaie si grozavii si nedreptati prea mari si care nu suntem morti de foame si mai luam cate un aperitiv si o maslinã aici pe pamant, care mai prizam cate-un divertisment si nu tinem chiar tot postul, si care mai facem dragoste cu prezervative ori ovule locale unguente, care socializam pe bloguri si colectionam filmuleţe romantice de dragoste, care facem dragoste in post si bem o bere care are alcool si fumam o tigara clasica sau una electronica, noi care colecţionam poze de flori si tineri romantici imbratisandu-se, pe pagina site-ului nostru de socializare, cu noi ce se intampla...? Ce ne asteapta...? Undeva peste numai 60 de ani, prin 2072 vom sta cuminti in racle cu totii.... Demult inima asta nebuna care batea si buzele fierbinti care sarutau..., ori murmurau o rugaciune de culcare, vor fi putrezit in mizeria sordida a sicriului.... Maxilarul cu dintii ranjiti in care se mai vede lucrarea ce-aţi pus-o cu atata banet, va rade inutil si lugubru la intunericul si scandurile sicriului fara nici o briza a simturilor sau a amintirii de cat de importanti si de neinlocuit sunteti acum... Trupul ce-l imbaiati si parfumati acum se va topi ca o inghetata care v-a cazut de pe baţ si din care ati apucat sa lingeti de vreo doua, trei ori, restul vor linge viermii, creaturile Domnului si ele... Sa fii suflet si sa ajungi in Rai, cat de crestineste si frumos e sa te gandesti... Dar sa fii acel suflet detractor al trupului si sa-l parasesti la greu odata cu moartea fugind din trup ca un tradator in Rai, mi se pare o nedreptate cosmica adusa constiintei de sine a omului, si experientei unice de a trai intr-un corp de carne de a carui aparitie nu suntem raspunzatori. Chimia care e acum in acest corp, electricitatea din creier responsabile cu dragostea, inteligenţa, intelectul si eul nostru, toate vor avea decenta sa moara si ele odata cu corpul nostru, intr-un pios respect si frondã fata de el. Numai sufletul, tradatorul, detractorul, nerusinatul mizerabil fara caracter, va fugi meschin la bine in Rai, cu sprijin bineinteles de la Dumnezeu... Ce sa faca acolo...? Il plang caci nu-l vad bine... Dumnezeu care e drept si dupa chipul si asemanarea noastra, pedepseste tradatorii ca si noi si va spune: "Pentru ce fugar nenorocit si imoral ti-ai parasit trupul la greu..., mai inainte de a-i da toate senzatiile, si trairile ce i le-am dat omului de trait prin toate simturile pe care nu le-am pus inutil in el...?" Bietul suflet, bulversat, plecand ravasit dupa un copac, dupa mustrarea Lui Dumnezeu, ce sa mai inteleaga...? I se va face foame, printre lacrimi si sughiţuri... Atunci işi va aminti ca ai sai trebuie sã-i aduca de pomana... Oua rosii de paştele blajinilor va manca sufletul necajit... Si cozonac cu mac... Dar surpriza...! Dumicatul, cand sa-l inghita îi va cadea in poalã caci sufletul n-are limba sa saliveze si guste, esofag sa inghita si stomac sa digere... Apoi si paharul de vin de pomana, printre dinti va aluneca printre coaste tot in poala si va pata uniforma alba, camaşa alba cu matricola cu care umbla sufletul prin Rai. Ce sa faca...? Masini de spalat nu sunt, sapun de casa nici atat, o sa fie nevoit sufletul sa se dezbrace in pielea goala si sa-si acopere goliciunea cu frunze... De unde frunze, ca toate frunzele se vor ţine ţepene de ramuri impreuna cu fructele, stiti voi de ce: sa nu mai fure nimeni din pomul cunoasterii binelui si al raului, nici un mar, nici o poama aromata si dulce sa se enerveze Dumnezeu iar si sa se repete povestea cu deportarea din Rai... Biet suflet amagit... Vino la mine in mormant sa-mi dai viaţa ta inutila in Rai si sa traiesc din nou, total, profund, drept, cinstit si omeneste pe pamant, sufletul meu plangand de durere in placerile Raiului... !