Dumnezeu ne da dar nu ne baga si-n traista

Nu-mi foloseste la nimic sa stiu ca voi muri. Si nu-mi foloseste la nimic sa stiu ca cineva drag mie va muri. Ca mi-a fost data aceasta amara constiinta pentru mine e-un neajuns cumplit incat ma intreb perplex: Au s-a ostenit Dumnezeu o vecie sa creeze aceasta superba opera, lumea si omul ca sa stiu ca Domnia Sa m-a torpilat inutil din nascare cu aceasta otrava a constiintei ca mor eu sau cei dragi mie? Ce-a castigat Dumnezeu in plus sufland in acest mod peste mine duh de viata amara si cu ce-L ajuta sa ma stie nefericit astfel...? Au nu se vede ca sufar si eu si toti cei ce suntem facuti din carne si ca nu putem trai de grija mortii noastre ori a celor dragi...? Dumnezeu vede aceasta scarba existentiala prin care trecem de la inceputurile lumii incat ma-ntreb eu dac-as fi Dumnezeu, sau tu prietene care esti mai destoinic ca mine dac-ai fi numai o jumatate de Dumnezeu nu te-ai satura de un asemenea vesnic spectacol de schingiuire perfida a omenirii cu otravitoarele chinuri si neajunsuri de ne sunt date-n viata...? Ne chinuim sangeros in aceasta viata aidoma taurului de la corida, strapuns de toreadori cu tepuse si sabii si batjocorit cu carpe rosii de intaratare... Directorul coridei stie ca acel taur va muri si va fi scos târâş cu caii din arenã si totusi nu opreste macelul dintr-un scop mercantil, ca au platit oamenii bilete la corida sa vada sange... Dar Dumnezeu care nu are nimic de castigat continua netulburat macelul vietii noastre incat ma indoiesc profund ca Divinul e in stare de un asemenea neintrerupt sadism de la Adam incoace fara de cale de-a gratia acest blestem dupa o vesnicie de viata in chinuri pe pamant.... Ce esti tu vinovat prietene, ca Adam nebunul s-a increzut in singurul prieten si tovaras harazit de Domnul si a gustat din marul oferit de Eva cu dragoste sotului ei...? Nu ati fi facut si voi tot asa...? Nu ati fi oferit cu dragoste tot ce-i mai bun fiintei dragi...? Prea mare pedeapsa pentru un pacat insuficient definit si prea fara drept de apel a fost aceasta osanda, incat se increteste carnea pe tine sa te gandesti ca Dumnezeu sa nu fi comis o eroare judiciara si sa ne tina in puscarie pe toti, etern, generatii dupa generatii, degeaba... Cum nici macar prin cap nu trebuie sa ne treaca faptul ca Dumnezeu ar putea comite vreo eroare, e clar ca suntem noi oamenii singurii vinovati pentru nefericirea noastra, desi si Dumnezeu ar putea face primul pas cand vede cat de inglodati suntem si in impas: Sa ne ajute noua, si neputintei noastre, mai cu nadejde, cum mama elefant isi ridica cu trompa puiul impotmolit in noroi... Au cand va veni vremea sa ne ajute si pe noi cineva...? Nu sunt decat doua solutii: Ori ne ajutam singuri facand fiecare cate ceva maret si bun ca si cum am face in Rai, facand pur si simplu Raiul pe pamant si aducand o concurenţã naucitoare Raiului din cer, ori daca nu, sa stam cuminti si sa asteptam tacticos si metodic sa murim, si sa ne rugam o viata de Dumnezeu, urland, tinandu-ne agatati de El ca un copil de poala mumii, cu mucii in barba si cerand de mancare, in loc sa ne ducem sa culegem cateva mere putrede, cazute pe jos din pomul cunoasterii... Nu se va supara Dumnezeu, credeti-ma...! Va zâmbi satisfacut in barba-I alba si va spune printre dinti: Mult le-au mai trebuit fãtãlãilor astia sa invete sa fie oameni si pe picioarele lor...!