Intre neantul iadului si neantul Raiului

Între neantul iadului si neantul Raiului. Peste cel mult doua mii si ceva de saptamani, dragi prieteni,(si nu va ganditi ca doua mii de saptamani e prea mult, e atat de putin totusi, ca doua mii de picaturi de apa care cred ca umplu abia un pahar...), dar peste doua mii de saptamani veti fi, dragii mei, cu totii morti si punct. Ţepeni si inutili, niste stârvuri cu miros pestilential, umflate de putreziciune in sicriu, cu dintii ranjind in bezna sicriului si cancerele plangand de necaz ca nu mai pot sa roada din voi... Niste hoituri deosebit de utile totusi, alaiului de viermi care vor avea o lucrare cu voi, sugandu-va ochii, circulandu-va prin carii, hranindu-se pios si multumind si ei Domnului pentru painea, ma rog, hoitul lor cel de toate zilele ,data lor spre fiinta de bunul Dumnezeu, bun si darnic, echitabil cu toate fiintele de se roaga Domnului pios pentru hrana, sanatate si spor in viata... Doua mii de saptamani... Atat de putin mai ai prietene, muritorule de profesie, nefericitule... Ca doua mii de picaturi de apa intr-un pahar, atat de putina si efemera e viata ta, şansa ta la acest univers. Un pahar plin cu apa chioara e sarmana ta viata de musca beţiva, pahar care la Dumnezeu nu e nimic. Nu se satura El cu paharul tau de lacrimi, cu paharul tau de viata... Vezi bine ca Domnul, Dumnezeul tau in fiecare zi bea oceane si mãri de apa, si viata ta o bea insetat, a mea, a tuturor o bea..., nu vezi cum se urca norii la cer...? Atunci Dumnezeu bea apa si toate vietile noastre si tot nu se satura... Oceane si mãri si toate paharele de lacrimi ale vietilor voastre tot nu-l satura pe Domnul, tot nu-i satura setea eterna... Nu vedeti cum noi avem neaparat nevoie de Domnul, slavã Lui, precum si Domnul are nevoie de noi, de toate vietile noastre, de toate cadavrele noastre, fara osebire, spre a-si potoli pohta ce pohteşte de-o vesnicie ?... Imi pare atat de rau dragi prieteni cã voi, peste cel mult doua mii de saptamani veti ajunge niste starvuri in care viermii vor petrece concediul lor de lux in trupul vostru ca intr-un vas de croaziera bun de mancat si scufundat... Imi pare rau ca veti putrezi in mizeria pamantului, unde nu veti mai putea ţipa de claustrofobie si intuneric, unde nu veti mai putea vomita de mirosurile fetide ale mortii care vor veni din voi si pentru voi, din cauza voastra si a Lui Dumnezeu deopotriva... Imi pare rau ca voi veti fi niste inutile cadavre gretoase, iar eu si cu alti vreo cativa vom deveni moaşte si sfinti care vom vesnici condamnati sa stam de-a dreapta Domnului... Nu ma intrebati cum, veti vedea mai încolo cum se poate ajunge inger fara sex, fara sange, fara carne, fara viata si fara moarte... Vã veti minuna cat de lesne poti ajunge sfant si moaşte, dar nu veti sti niciodata cat de nefericit poti fi ca sfant, cat de dureros e sa fii ca Dumnezeu... Numai un minut din singuratatea, grijile si competentele Lui Dumnezeu de-ar fi sa traiti, veti innebuni de amar si greu... Fiţi mai degraba cadavre... E mai uşor si mai omenesc... Voi, cadavre umflate in descompunere, iar eu, si alti vreo cativa privilegiati vom fi sfinţi si moaşte, de-L vom putea vedea si pipai pe Dumnezeu in tot ceasul in culori si in 3 D, in toata splendoarea Sa, iar voi numai alb-negru si numai dupa ce cancerele ori infarctele miocardice isi vor face de petrecanie cu voi, in plânsul copiilor vostri care va vor pune flori pe piept... Mai degraba nu fiti de pe-acum tristi pentru asta, ci sa fiti mandri si impacati, linistiti ca trebuie si e musai sa muriti (in chinuri)... Nu disperati pentru soarta cruda ce va asteapta ca maine, poimaine, relaxati-va, asezati-va comod pe fotoliu, cu o cafea si-o tigara asteptand sa muriti, ori mai bine intr-un sicriu (mai ieftin) de brad pe care vi-l puteti din timp cumpara chiar si in rate mici si accesibile... De ce sa suferi si sa-ti plangi de mila ca trebuie sa mori de cancer maine, cand trebuie sa stii ca nu-i o atat de mare nefericire sa fii cadavru, precum nu-i o fericire nici sa fii condamnat la vesnicie, sa fii sfant, sa fii vieţaş in Rai timp de cinci milioane de ani si mai bine in slujba Lui Dumnezeu, sa fii moaşte frumos mirositoare si neputrezibile, ci iubibile, giugiulibile, adorabile si alintabile... Ei si ce daca noi, moaştele, vom fi puşi in racle si purtati de preoti, si se vor freca batiste si haine de noi cei fericiti intru Domnul iar voi va veti calca in picioare sa sarutati hoitul nostru, adica moaştele noastre, pardon...? Caci la cat de democratic sunt si fiindu-mi mila de voi, as vrea sa fiu eu hoit si voi moaşte, poate asa v-ar mai veni inima la loc. Dar la Dumnezeu nu se poate sa ne-ntrecem cu gluma şi fanteziile, El a hotarât: Ce-i facut din pamant, in pamant sa intre..., iar cine are sange albastru sa fie cu Domnul... Dar nu va faceti probleme... La cat sunt de traseist s-ar putea sa nu-mi placa o vesnicie sa fiu moaşte si sfant, caci e prea greu, cum spuneam, si ca fost om, potrivit devizei ca nimic omenesc nu trebuie sa-ti fie strain, s-ar putea sa-mi placa si mie sa fiu cadavru, asa din fronda si prietenie pentru voi, si ganditi-va, cate secrete si vesti proaste va voi aduce din Rai, asa, ca sa nu mai fiti tristi si sa vedeti ca totuna e sa fii ars si chinuit o vesnicie in neantul iadului, ori sa gusti numai o clipa din grijile si responsabilitatile din neantul Raiului...