Prima iubire de la Facerea Lumii

Dragostea n-a fost de la Facerea Lumii. Dumnezeu a facut intai Barbatul. Pe Adam. Si fiindca a vazut Dumnezeu ca e singur si nu e bine, dintr-o coasta a sa a facut pe Eva, sotia lui si a vazut ca e bine. Dar totusi, Adam nu suferea de lipsa de dragoste singur fiind. Nu se gandea el la asta... Nu pentru dragoste i-a facut Dumnezeu femeie, pe Eva. Daca i-ar fi facut Dumnezeu lui Adam pe Eva pentru dragoste, oricum Adam era primitiv si nu putea intelege acest concept cu totul si cu totul modern. Dumnezeu a vazut ca e bine facandu-i lui Adam femeie din simplul motiv ca in planul Lui Dumnezeu de a popula pamantul avea nevoie de concursul personal al Evei, al femeiei, care numai ea putea practic naste urmasi din pantecele ei, Dumnezeu fiind in continuare prea ocupat cu planurile Sale complexe, nemaiavand timp a se ocupa tot El cu gestionarea nasterii fiecarui individ pe lumea asta. A pus Dumnezeu femeile la munca si le-a dat munca de a face copii, de a se ocupa ele cu aceasta atributie prea marunta si insolubila preocuparilor superioare ale Lui Dumnezeu. De atunci femeile tot nasc prunci in dureri, cu mana lor face Dumnezeu oameni pe pamant, scutindu-se de chinurile nasterii, Dumnezeu nestiind pe pielea Lui ce-nseamna suferinta, dand-o exclusiv prostimii si nu elitelor din cer, exonerandu-se de aceasta sarcina de a se murdari pe maini de lut pentru nasterea fiecarui om. Astfel facand, a vazut Dumnezeu ca e bine. Dar dragostea, cum spuneam, n-a aparut de la facerea lumii. Nici n-a fost nevoie de acest concept caci daca era, spunea Dumnezeu ca in ziua a saptea va fi facut dragostea dintre oameni, iar in ziua a opta s-ar fi odihnit, saptamana avand opt zile in loc de sapte. Neinventand Dumnezeu dragostea, nici nu s-a simtit ca e nevoie de ea de la facerea lumii si pana prin anul 837 dupa Hristos. Cam atunci a aparut dragostea, o inventie omeneasca ce chinuie oamenii atat de mult fiindca pur si simplu n-a fost data de Dumnezeu prin program, de unde se vede ca unde n-a pus Dumnezeu mana omul s-a impotmolit in propriile scorneli. S-a imbolnavit omul de dragoste, s-a otravit cu dulcea ei otrava ca de o mancare de ciuperci otravitoare culese la nimereala de om din padurea vietii, fara stirea si apostila Lui Dumnezeu. Prin anul 837, traia intr-un castel din Franta un jupan pe nume Jacques Leblanc. Un castel mare, cu toate acareturile si cu servitori o mie. Sotia lui jupan Leblanc, Simone-Juliette, o faptura de o frumusete cum nu s-a mai vazut prin acele tinuturi... Pe langa ca era ingeresc de frumoasa, tot atat era de virtuoasa si priceputa in toate artele: canta divin la clavecin, la harpa, compunea poeme, picta, canta neasemmuit de frumos, mai sublim ca o pasare lira... Dar sotul ei, Jacques, un martafoi gras si oribil, plin de cosuri si betivan nu privea cu ochi buni pe ingerul sau de sotie si preocuparile ei nobile si gingase, ba mai mult o si batea regulat, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata, din te miri ce, beat sau treaz, invinetindu-i mereu ochii si obrajii plansi, fugarind-o cu barda prin toate odaiile castelului, biata femeie, ditamai doamna de familie buna, nu odata fugind prin vecini, si dormind prin bordeiele slugilor, prin hambare si grajduri in paie langa cai. Suparati mai erau si oamenii tinutului pe mosier ce sotie buna si frumoasa avea si cum bruta o mai schingiuia seara de seara tipetele si plansul ei auzindu-se pana la marginea mosiei. Dar biata femeie n-avea ce face caci era casatorita cu jupan Leblanc in taina cununiei si ceea ce Dumnezeu legase oamenii nu puteau dezlega. Si mai era si juramantul de cununie in care sarmana Juliette jurase in fata Domnului sa-i fie credincioasa barbatului ca Lui Dumnezeu si sa fie supusa barbatului ei. Am uitat sa spun ca Juliette era si extrem de credincioasa, lua ca atare tot necazul ce i se intampla si cu ochii vineti de batai si vesnic rosii de plans se ruga Lui Dumnezeu, fiind si ea rabdatoare la necazuri si greutati ca si Iov si fiind supusa barbatului ei dupa juramantul de cununie dupa lege. In acele vremuri toate femeile erau negresit supuse barbatilor lor dupa porunca divina, lumea fiind foarte credincioasa pe atunci, nu ca azi cand femeile s-au emancipat si nu mai vor sa fie supuse si stapanite dupa porunca... Nicaieri in lume nu se mai auzise de dragoste pe atunci, de amor si de pasiune. Erau numai jupanii si doamnele lor batute si supuse, cu cate zece copii la 30 de ani, puse sa stea closti in fiecare an caci nu se auzise de anticonceptionale de la Facerea Lumii, asta fiind tot o inventie draceasca ce a venit dupa aceea, ca dragostea si pasiunea, scorneli lumesti... Dragostea nu a existat de la Facerea lumii. Ci a aparut intr-o seara de vara cu cerul plin de stele, atat de multe stele, parca cineva inmuiase o bidinea si stropise cerul cu stele... In acea seara Juliette pentru prima data se opri din plans. Leblanc jupanul era prea beat ca s-o mai bata si dormea tun. Deschise usa balconului si privi in jos unde un menestrel se pripasise pe sub plopii de sub balconul Juliettei si canta la lauta niste armonii pe care ea le mai auzise undeva. Era Pierrot, feciorul potcovarului din tinut, unde si ea se refugiase prin vecini intr-o seara de bataile lui Leblanc. Il gonise si pe el taica-su de-acasa ca era un zabavnic, toata ziua se ocupa cu lauta si nu mai vrea sa invete forja si potcovaria de la tatane-sau. Asa ca l-a dat afara sa se duca in lumea larga sa-si caute de drum ca el nu-l mai putea tine. Si Pierrot dus a fost. Singura care-l intelesese si simpatizase fusese Juliette cand fugise de batai prin vecini si nimerise la casa potcovarului, unde Pierrot canta la lauta atat de frumos... Nu luxul din castelul lui Jupan Leblanc, ci armoniile lautei lui Pierrot descoperise Juliette fara sa stie ca-i fericirea si dragostea. Acum, cand si el fusese gonit de potcovar de-acasa, unde sa se duca...? Dragostea il impingea catre iubita lui, Juliette... Si canta de dragoste pentru ea. Iar ea simti atunci pentru prima data primii fiori de dragoste pentru un barbat... Ce a urmat, doar stiti... Cate nopti de dragoste..., cata pasiune si voluptate..., cate juraminte de iubire, cate sarutari si imbratisari... Eu doar v-am povestit toate astea, caci va dati seama ca nu stiu sa definesc dragostea aceea dintai, ce ati simtit-o fiecare pe pielea voastra. Dragostea nu se defineste ci se traieste ori nu. Iar eu bicisnicul v-am descris povestea primei iubiri de pe lume, de unde au urmat toate celelalte, pana in ziua de azi, prieteni. Si fiindca si voi ati trait neaparat o poveste de dragoste, ati inteles ce-am vrut sa spun... Ati inteles ca Dumnezeu nu v-a dat de la inceput dragoste. A trebuit sa v-o cautati singuri si sa v-o bagati in traista. Si poate ca astfel ati comis un pacat caci va daduse Dumnezeu tot tacamul cu catel si purcel de la Facerea Lumii. Ce v-a mai trebuit sa va indragostiti...? Si ce v-a mai trebuit sa cantati altceva decat psalmi...? Pacat...! Pentru ca v-a dat prin cap iubirea, pacat...! Dar e singurul pacat pe care stiu ca nu-l recunoasteti si pe care il iubiti pana in pamant, purtandu-l in viata voastra ca pe un stindard in lupta, mai ascuns sau nu, in pofida degetului Lui Dumnezeu care va face dupa colţ a bataie... Am uitat sa va spun sfarsitul povestii de iubire dintre Juliette si Pierrot. Ca asa se sfarsesc toate povestile de dragoste: Ei au fost prinsi de Leblanc in grajd iubindu-se goi in fanul proaspat cosit pentru cai. Se iubeau a suta oara poate. Dar tot au fost prinsi si totul s-a sfarsit cum se sfarsesc toate iubirile intr-o zi, ori cum altele nici n-apuca sa-nceapa de frica unora ca Jupan Leblanc. Mare pacat si cu iubirile astea, Dumnezeu sa ne apere si pazeasca...! Juliette a fost dusa de Leblanc la Manastirea Carmelitelor si inchisa pentru tot restul vietii intr-un turn, iar Pierrot fu pedepsit de judele bisericesc pentru adulter prin taierea bijuteriilor de familie. Si nu oricum ci atarnand de ele caramida cu caramida pana ce s-au rupt. Asa merita toti cei ce comit adulter, cum au comis eroii primei iubiri de pe lume...........................