Scrisoare de dragoste pentru bunul Dumnezeu...

Nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poarta. Nu-L invidiez deloc pe Dumnezeu pentru grijile ce le are pe cap, ba chiar il compatimesc si mi-e mila de El.Pentru ca imi dau seama ca e prea mult ce si-a luat pe cap... Si din doua una: Ori si-a luat singur aceste griji si treburi pe cap, ori noi oamenii i le-am plasat sarlatani, descarcandu-ne si derobandu-ne de atatea responsabilitati. Si stau si ma intreb : Oare-i place Lui Dumnezeu sa ne poarte de grija tuturor si sa ne gestioneze tuturor vietile si mortile si sa stie fiecare fir de par din capul nostru care si cand se misca, ori avem noi neobrazarea sa-L deranjam pe Domnul cu fleacurile si spurcaciuinile noastre marunte si meschine...? Desi e enorm de mult, in afara de noi Dumnezeu mai gestioneaza si alte treburi prin univers: mersul sorilor, al cometelor, al planetelor, asteroizilor, galaxiilor, miliarde si ele, stelelor neutronice, quasarilor, pulsarilor ,gaurilor negre unde si lumina se curbeaza gonind catre ele, si sa nu uitam si de alte lumi de extraterestri, verzisori din aia cu capul mare si ochii oblici, mari si negri... Sa imparti viata si moartea si alora, sa nasti sisteme solare si planete, si sa le sfarsesti in supernove, stele neutronice si gauri negre, sa mai ai si grija pamantului, si a credinciosilor care se roaga de dimineata pana seara in rugaciunea de dimineata, seara, utrenie si vecernie, ascultand pe fiecare marturisindu-si durerile, pasurile si cum multumesc de painea cea de toate zilele, sanatate si spor in casa si sa le treaca bubele si aftele din gura..., mi se pare de-a dreptul naucitor de mult sa suporti chiar de-ai fi Dumnezeu...Insa cine ar carti ca Dumnezeu nu poate atat de multe si inca infinit mai multe...? Ca ori si-a zis singur Atotputernic, ori L-am denumit noi minunandu-ne de cate poate face, El tot ramane infinit de puternic si mare, mai infinit si puternic decat orice perceptie a noastra... Atat de puternic si atat de mare incat te poti intreba ca prostul, ce-i mai mare, Dumnezeu sau infinitul...? Eu imi pot imagina un Dumnezeu mare... Dar nu-mi pot imagina un Dumnezeu atat de mare, care singur s-a nascut mai inainte de toti vecii... Inseamna ca Dumnezeu a existat perpetuu mai inainte de inceputul timpului infinit si mai inainte de existenta spatiului infinit care sa-L cuprinda, daca ne gandim ca tot Dumnezeu trebuie sa fi facut si spatiul infinit unde sa existe. Si atunci din doua una: Sa fii o hiperconstiinta din afara timpului si a spatiului infinit si abia apoi sa le creezi mi se pare genial, extraordinar si naucitor, ori mi se pare totul imposibil. Poate ca Dumnezeu nu e ceva de trait intr-un spatiu si un timp... Poate ca nu are nevoie de aceste elemente ca sa existe... Poate ca nu e ceva fizic si e un duh, un spirit care n-are nevoie de spatiu si timp. Si nu e neaparat nevoie ca Dumnezeu sa fie mare cat o galaxie... Poate fi mare ca idee dar mic cat o bacterie sau un microb, va dati seama...? De ce nu ne spune macar, sa nu mai elucubram in speculatii...? Daca unii oameni ar afla ca Dumnezeu in Atotputernicia Sa este si are dreptul sa fie mic cat o bacterie sau un stafilococ auriu, unii ar incepe sa rada a paguba, altii si-ar da cu tigai in cap, ca la desene animate, dandu-si seama ca se pot inchina la ceva atat de mic care ti se poate aseza pe picior ca o bacterie si e pericol sa-L ucizi cand te dai pe picior cu alifia de pecingini pe care-ai luat-o de la farmacie... De ce n-as avea dreptul sa stiu aceste lucruri si de ce sa ramana ele secrete si inaccesibile mie cata vreme omul a ajuns cu constiinta de sine si de univers pana acolo incat sa denumeasca infinitul, nesesizandu-i marginile, dar macar sa-L pomeneasca intr-un concept si un cuvant de 7 litere...? Inseamna ca intre Dumnezeu si infinit, mai suntem si noi oamenii cu o treapta superioara mai sus. Suntem mai acatarii decat infinitul pentru ca intre noi fie vorba, acest infinit e pe cat de mare pe atat de prost pentru ca nu are constiinta de sine si sentimente ca noi si nu stie deci ca exista si ca-L gazduieste pe Dumnezeu intre marginile sale, oricat de mare ar fi acesta, circumscriindu-L ca un triunghi inscris intr-un cerc... Si de-abia de-aici porneste misterul: Ca din matematica noi stiam ca orice triunghi inscris intr-un cerc are o arie mai mica. Sa fie oare Dumnezeu mai mic decat spatiul si timpul...? N-as crede, caci taman ce stabilisem altfel... Oricum, ideea e ca Dumnezeu e mare, si cum pe noi oamenii incepe sa ne doara tartacuta de cap cand ne aventuram sa judecam mai adanc, dam liber la minte, o slobozim in concediu si ca sa fie totul mai cuminte ne relaxam, jucam o tabla si nu ne mai batem capul cu imparatia cerului... Dar atunci sa nu ne mai intrebam de ce murim...! Sa nu ne mai intrebam de ce ne e greu si de ce viata asa cum e data e irespirabila si imposibil de trait omeneste... Ar trebui sa ne cerem drepturile Lui Dumnezeu... Sa-L intrebam odata raspicat cum si de ce...? Dumnezeu tine tot infinitul si universul in brate intr-o solda nemeritata ca pe niste slujbasi corupti, pe cand pe noi oamenii care tocmai descoperisem ca suntem superiori infinitului prin constiinta de sine si ca-i dibuim marimea denumindu-l macar, ne tine Dumnezeu la confortul cel mai de jos al pretuirii... Ne pretuieste Dumnezeu ori nu valoram nici cat praful de pe bocancii Sai...? N-as crede acest lucru pentru ca orice artist isi pretuieste opera si obiectul muncii desi am vazut chitaristi trasniti care-si sparg chitarele pe scena... Sa ne sparga si omoare astfel Dumnezeu, fara menajamente si explicatii pertinente jicnindu-ne profund astfel mai inainte de-a ne raspunde franc la toate intrebarile si pentru ce atata mister cu lumea asta, lumea ailalta, Raiul si iadul ?Iata...! S-a nascut in capul robilor Sai oamenii ideea de revolta, revolta ca vrem sa stim si nu ni se spune, revolta ca de nu ni se spune nimic verde-n fata traim cu suspiciunea amara ca suntem mintiti si prostiti... Si nu suntem prostiti de Dumnezeu ci ne prostim unii pe altii jucandu-ne de-a seriozitatea, de-a Dumnezeu si credinta, de-a binele si raul, de-a Raiul si de-a Iadul, spurcand si nu sfintind pamantul cu mofturile, vanitatile si ratacirile noastre, fie ele si religioase... Dumnezeu e prea bun si superior sa ne fi lasat insensibil in aceasta mocirla a ratarii existentiale si Dumnezeu traieste pe undeva mai presus de viermuirea noastra pamanteana, si culmea e ca nici noi oamenii nu facem nimic ca sa-L informam pe acest pe cat de bun pe atat de timid si discret Creator al nostru ca mai existam si noi pe lume si nu din vina noastra... Dumnezeule... Adu-ti aminte ca ne-ai creat si ne-ai lasat pe lume ca un ciot de picior taiat de tren si fara pansament... Pana sa se vindece si sa intram in Rai, se infecteaza si murim... Ajuta-ne Doamne... E cea mai adanca rugaciune ce-Ti pot face si cea mai fierbinte scrisoare de dragoste...