Viata-i divina

 Cineva spunea ca viata nu are nici o subtitrare. Ori o intelegi, ori n-o intelegi. Cica viata e frumoasa si merita traita. Si ca trebuie sa traiesti fara nici o scuza si sa iubesti fara regrete. Ce sa spun... Frumos spus... Dar cred ca  viata are totusi o subtitrare, dar una defazata fata de ce vorbesc actorii. Si ne chinuim sa traducem, fiecare in versiunea noastra proasta, astfel incat nu intelegem nimic nici din propria noastra talmacire. Nu poti trai fara scuze, doar ce stiam ca tot timpul trebuie sa ne scuzam si rugam Domnului pentru iertarea pacatelor. Trebuie sa iubim cu cele mai adanci regrete. Caci e pentru ultima oara... Cat vei avea de trait in Rai, adica un miliard de ani, nu vei avea timp sa iubesti. Regreta ultimul sarut caci e pentru ultima oara. Caci in Rai nu vei mai saruta... Caci in Rai va fi abnegatie si nici o zabavnicie ca pe pamant, ci munca asidua si rupere de oase. In Rai va fi doar iubire... Iubirea eterna si completa dar platonica, doar pentru Dumnezeu... Adio gust, adio voluptati... In Rai vom fi doar furnici  lucratoare harnice si sterile, autiste, care nu se iubesc si nu se imperecheaza, acest atu fiind al reginei cu un abdomen imens plin cu mii si mii de oua. Apoi acel cineva spunea ca nu e chiar asa... Dar ce, spunea, s-a intors cineva din moarte ca sa ne spuna daca-i bine sau rau...? Sa asteptam sa murim, spunea, si vom vedea cat de bine sau rau e-n Rai sau in Iad caci n-am primit inca nici o scrisoare de la nimeni de-acolo... Frumos si bine spus, nu mai poti avea argumente la retetele si scenariile pe care le fac oamenii despre moartea lor, si ramai uimit cat de inteligent gasesc oamenii o stratagema de supravietuire de a se agata de ceva in ultima clipa sa nu cada in gol... Odata gasita solutia, cu sentimentul datoriei implinite, dornici de treaba, oamenii au pornit sa construiasca scoli si biserici. Statistica spune ca dupa revolutie s-au construit mii de scoli in Romania. Si la fiecare scoala cate cinci biserici, cu cinci preoti si cinci dascali, retribuiti corespunzator dupa ce presteaza in particular nunti, ingropaciuni, botezuri, acatiste, aghezme. Oamenii isi asteapta cu atata liniste si impacare sfarsitul... Linistea pe care le-o da autosugestia confortului postum vine din indestructibila instructie a credintei ce aduce astfel imbarbatarea pe care omul o dezvolta toata viata in legatura cu dramatismul sfarsitului. Sfarsitul religios nu e un sfarsit si nu e o inexorabila suferinta si tragedie personala. Atunci cand ai in sinapsele legaturilor neuronale programul autovindecarii si imunizarii prin efectul placebo al terapeuticii religioase, orice alta teorie o respingi ca pe o grefa contraproductiva a sufletului si carnii tale. Obtinerea fericirii si linistii personale admite orice mijloc. De aceea nu duce un alcoolic la dezalcoolizare si un om cuminte religios la argumente laice despre lume si viata. Nu vei reusi decat sa zdruncini acei oameni din buna lor functionare in care se complac natural si pentru care sunt programati corespunzator de Dumnezeu. Nu poti schimba caracterul si convingerile oamenilor fara pericolul dezagregarii si imbolnavirii lor de o meteahna venetica pentru care nu sunt programati a o invinge si transforma intr-o vindecare. Atacand convingerile oamenilor devii imoral si daunator, ca unii muncitori care vor sa introduca o locomotiva la revizie desi functiona atat de bine asa veche cum era, iar dupa reparatii vei vedea ca locomotiva nu mai functioneaza atat de bine spre disperarea mecanicului care injura mesterii ce-au umblat la locomotiva care mergea atat de bine chiar cu niste piese antice, uzate, pline de praf si ulei... Calitatea curenta si solid incetatenita a omului e de a fi religios sau a nu mai fi deloc. Si omul si secolul sau vor fi religiosi sau se vor dezintegra potrivit previziunilor filozofului francez. Nu are rost si spor sa faci umbra pamantului intr-o stare duplicitara in care nu te revendici ca avand idealul nestirbit al religiozitatii pragmatice. Sa crezi in ceva: Intr-o autoritate careia i s-a zis credinta si care are darul de a-ti satisface sperantele si vanitatile firesti si vitale e cheia linistii si a echilibrului in univers, e un punct de sprijin, singurul realist de care te agati sa nu cazi in neant si in disperare. Din clipa in care ai prins de veste ca esti constient si gandesti vei fi atins de morbul inalienabil al temerii de intuneric si de sovaielnica timiditate a scontarii consecintelor pasilor tai umili pe ulitele intunericului. Oricat de tare ai fi tot te sperii cand cineva tipa la tine de la spate. E frica de bestia intunericului care in sensibilitatea ta firava e cel ma verosimil ca bestia sa-ti faca rau, sa te destructureze, sa te consume si instinctul de conservare iti spune ca trebuie sa faci ceva. Sa ai o repulsie si un scut al firii ridicat anticipat impotriva stihiilor care te inspaimanta fiindca esti mamifer deci in lantul trofic undeva inferior, vulnerabil si lipsit de imunitate fata de salbaticia mediului ostil. E insuportabil sa te gandesti cum suporta psihic ierbivorele teroarea pradatorilor vorace si nu au nici un mijloc mai eficace impotriva lor decat fuga disperata si unele masuri naturale de camuflaj ori alte stratageme in mare parte inutile. Fiind oameni cu sentimente trebuia sa scapam odata pentru totdeauna de acest disconfort al fricii existentiale si sa inlocuim fuga sau panica cu ceva total eficace. In ziua cand primul om ingrozit si haituit de intuneric s-a uitat spre cer si a vazut ceva, s-a terminat cu teroarea fricii si omul a putut rabda sa traiasca, sa gandeasca, sa vorbeasca, sa-si construiasca locuinta cu zorzoane si muscate la fereastra, cu pianina la care sa cante si apoi sa doarma linistit. Trezit din somn dimineata, a insuflat tuturor semenilor ingroziti aceasta stare de bine. Fiindca putine animale vad in culori si panoramic ca noi, nici un animal ingrozit de ragetele rapitoarelor n-a putut ridica ochii spre cer sa-si dobandeasca siguranta si linistea. Fugind mereu sa se apere nici o lighioana n-a mai avut timp sa vorbeasca, sa gandeasca, sa rationeze, sa rada si sa doarma linistita ca oamenii. Astfel e explicabil cum nici un animal nu vorbeste si nu rade, nu are facultatea de a fi smerit si a se simti in siguranta si confortabil ca noi oamenii in fata vitregiilor si vicisitudinilor preponderente ale crudei sorti. Sa multumim deci primilor oameni preistorici care in fata vitregiilor sortii au avut inspiratia de-a modela niste statuete din lut, numite in greaca terafim, (de la terra, lut, si fim, statuie), ori heruvim, (de la heru, vitel si fim, statuie), care venerate cu patos au imprumutat natural din virtutile Raiului luand denumirea de serafimi,  ori heruvimi, si imprumutand sfintenie de la Dumnezeu au fost capabile sa impuna si primeasca respect  de la infricosatii muritori care cu totala daruire au avut astfel ce venera creand in juru-le un sistem de valori traduse in religie prin care oamenii au reusit a cere si revendica reala protectie din partea-le pentru eliminarea disconfortului fricii de tot ce e ostil firii omului in mediul oricum ostil. Mai departe, prin sofisticari si rafinari succesive in evurile istorice salbatice si pana la noi, statuetele au fost parasite si uitate ca desuete si ridicole, dar ideea si respectul de ele a ramas biologic incrustat in mintea si inima omului. Prin muncile sufletului si mintii oamenilor, prin alambicari succesive, Dumnezeu a prins a deprinde reala viata si motivatie de a se  dezvolta impetuos in cer din samanta preistorica ramasa in sufletul oamenilor din vremuri imemoriale in care superstitia adorarii idolilor sfinti a prins putere si L-a legitimat pe Dumnezeu in inimile oamenilor exponential odata cu trecerea timpului . Dumnezeu nu era decat un duh care se purta deasupra apelor. Simtind in noi niste prieteni si buni parteneri de dialog a prins curaj si motivatie a se metamorfoza si dezvolta potrivit firii noastre umane si a devenit asemeni noua oamenilor, dupa chipul si infatisarea noastra, apoi fiind fiind prin definitie prea Bun, Sfant  si generos, ne-a imprumutat si noua din calitatile-i, cizelandu-ne si pe noi dupa chipul si infatisarea-i dupa cum ne-a si marturisit in Scriptura. Har Domnului ca am dobandit astfel linistea mult dorita ajutati esential de Domnul si ca traim viata, care e frumoasa si merita traita, la cota unui confort sporit oferit doar de credinta. Cu adevarat, ni se rup nasturii de la camasa de la pieptul nostru umflat de mandrie cand simtim ca "viata-i divina", potrivit unui cantec stupid al lui George Nicolescu.