Tot timpul am crezut ca Dumnezeu ne omoara dar nu-i adevarat... Noi singuri murim, noi singuri vrem sa murim prin tot ce facem sau credem. Dumnezeu ne-a iubit atat de mult, incat a dat mortii pe singurul Sau Fiu pentru salvarea noastra, cum sa ne omoare...? Dumnezeu ne iubeste si ii pare rau ca murim, odata la 3 secunde cate un om pe pamant. Fiindca ne iubeste Domnul atat de mult El munceste din greu pentru aceasta dragoste si ca sa compenseze mortile noastre la cate 3 secunde, El ne naste pe fiecare odata la 2 secunde cate un nou nascut care chinuie pe mama lui in chinurile facerii, uneori o omoara... Dar totusi, Dumnezeu nu e fericit ca ne inmulteste suficient si in curand vom fi 7 miliarde. Ca pentru fiecare moarte a noastra Dumnezeu sufera in singuratatea Lui si plange fara ca sa-L vedem, innodandu-i-se pe obraji Amazoane de lacrimi si sughitand neoprit de durerea mortilor noastre... Nu e Domnul Parintele nostru Suprem care se frange de durerea mortii copiilor Sai asa cum ne frangem noi pentru ai nostri cand nu e mai mare necaz decat sa-ti moara un copil...? Nu suntem noi facuti dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu cu lacrimi si noduri in gat de durere...? Atunci si Dumnezeu tot atat de sensibil si melancolic e si se frange de durerea mortii noastre desi nu poate face nimic pentru noi caci noi insine vrem sa murim si facem totul ca sa murim in draci... Si atunci Domnul ne lasa in pace sa ne facem de cap si ramane in buzunar cu dulciurile care avea sa ni le dea ca un parinte iubitor, dar noi, copii rebeli si prosteste mandri, nu cautam la Dumnezeu si in ochii Sai plansi de zabavnicia fiilor Sai risipitori, suntem rebeli, plecam de-acasa pe coclauri si facem totul ca sa murim cum spuneam... Pe pamant, nu vedeti...? Nu se mai poate trai...! Se poate doar muri, si daca e mai repede e cat mai bine caci asa ne-am harazit noi amara soarta cand am zis dezamagiti si impacati cu moartea, "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat". Si Domnul, Tatal nostru avea atatea dulciuri in buzunar pentru noi dar noi rebeli si mandri ca le stim pe toate despre Dumnezeu, viata si moarte, acoperindu-ne cu teologii si filozofii sforaitoare, n-am luat dulciurile Lui Dumnezeu multumindu-ne perdanti sa spunem : "Asta-i soarta omului..., din pamant sa vina si in pamant sa se duca..." Sau in loc sa fi pus mana iubitori pe obrazul rosu de plans si ud de lacrimi al Lui Dumnezeu, noi nu L-am intrebat nimic ce are si ce-L doare, ca poate ni se destainuia, preferand sa facem speculatii despre Dumnezeu, despre firea Sa, despre lumea Sa, si sa nu cerem de la Domnul cheia adevarului, preferand dintr-o puturoasa lene a gandirii si a spiritului sa spunem: "Nu cerceta aceste legi, ca esti nebun de le-ntelegi...!" Asa ca Dumnezeu ramane singur si plans iar noi murim in draci, inutil, insignifiant, visand la Dumnezeu cand tocmai ce i-am trantit poarta ducandu-ne dupa ambitia noastra, fiecare catre locul nostru de moarte, singuri la butuc, punand resemnati gatul pe el, si comandand lui Satan sa dea mai repede cu satarul, ca asta-i soarta omului, c-o moarte toti suntem datori, nu?... Sinucigasi de profesie, cu caractere negre si gaunoase, dupa chipul si asemanarea noastra, asa am sfintit si pamantul, ca omul sfinteste locul dar noi l-am imputit... Ce credeti...? Dumnezeu nu vede cum am imputit aceasta lume cu conceptiile, fasoanele, strambatatile si actiunile noastre meschine dar vopsite in smerenie si cuviinciosie...? Dar ca un parinte bun nu vrea sa ne jigneasca si reproseze toate zabavniciile preferand sa ne vorbeasca doar printre randuri de scriptura, in pilde graitoare poate om intelege ceva si ne-om schimba cumva sa fim ca Domnul, sa sfintim aceasta lume in care traim, ea sa ne fie o avampremiera si un gadget pentru Rai si nu un esafod cu funie gata unsa de noi si pregatita pentru fierberea Iadului... Traim intr-o lume urata si stramba, facuta identic dupa caracterul, chipul si asemanarea noastra... Nu vedeti...? Binele pe pamant, fericirea, indestularea si pacea sunt in penurie. Caci fiind atat de cautate, toti ne inghesuim la ele ca niste porci guitand turbati inghesuindu-se catre troaca cu laturi. Evident ca binele si fericirea niciodata nu ajunge pentru nimeni si nervosi, oamenii iau in rat troaca si-o trantesc de toate gardurile tarcului nostru de l-am denumit viata... Dumnezeu priveste ingandurat acest macel catre fericire si isi zice in gand ca poate dac-am fi stat la coada cuminti, inocenti, smeriti si ascultatori poate apucam fiecare cate ceva praf de sfintenie sa ne impodobim viata, simturile, caracterul... Avem exact lumea pe care-o meritam, facuta dupa caracterul si asemanarea noastra. Daca in aceasta tara traim prost, suntem platiti ca sclavii, n-avem de munca si suntem someri e pentru ca am facut tara dupa chipul nostru, dupa obiceiurile noastre, dupa zabavnicia noastra, dupa hotiile si lenea noastra. Nu e adevarat cantecul care spune: "Nu ne-am nascut in locul potrivit...", caci ne-am nascut tocmai in cel mai potrivit loc dar l-am spurcat generatie dupa generatie cu tarele noastre. Ne sufocam in aceasta tara frumoasa, condusa de niste vizitii ce dau cu oistea in toate gardurile scuzandu-se tot timpul pentru cucuiele noastre si exultand de gratia pe care le-o dam in sir cu voturile noastre mizerabile si alienate...! Tara suntem noi..., tara e copia noastra, a actiunilor si caracterului nostru. Avem cea mai frumoasa tara si cea mai trista. Tara noastra e Sora Lui Dumnezeu si plange cu El in apartamentul Lor modest de pensionari pentru zabavniciile noastre... Cum nu sunt un fiu bun si sa le strang amandurora obrajii inlacrimati in palme, si sa-i adopt cu acte-n regula ca sa le mai aduc o bucurie...! Dar nu pot sa ajung pana la acesti Parinti sa-i sarut si sa ingenunchez in fata Lor... Piata e ocupata de milioane de oameni si agitatia mea nu se vede in multime de la balconul unde e Domnul personificat in papa poate... De aceea unii dintre acesti muritori si zbieratori de profesie din piata unde se scandeaza lozinci pentru Dumnezeu cand ma vad atat de agitat imi spun zadarnic : "Fii mai linistit..., fii mai optimist...!" Cu acest optimism pus in carca de catre prietenii mei ca o imensa desaga pe o camila scheletica in desert, am impresia ca pentru multi viata-i totusi atat de usoara si simpla... Si zic si eu ca Eminescu: "Usoare sunt vietile multòra. / Ei prind din zbor placerea trecatoare, / In orice timp au clipa lor cu soare / Si-n orice zi le-apare aurora... Dar spune, tu, copila visatoare, / De-am fost si eu din randul acelora, / De-mi esti si mie ce le esti altora, / De nu mi-ai fost o stea nemuritoare? Traiam pierdut in umbra amortirii, / Desarta-mi viata semana cu spuma / Si orb eram la farmecele firii... Deodata te vazui... O clipa numa / Simtii adanc amarul omenirii... / Si iata ca-l cunosc intreg acuma."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu