As vrea, din compasiune sa fiu un miel taiat de pasti

A muri de foame e singurul lucru bun, crestinesc, sanatos cu care poti dori sa sfarsesti si sa inchei farsa macabra ce ti-a fost numita, harazita si menita viata. A muri de foame e un absolut mod de a muri sanatos si in curatie, in smerenie si crestineste, fara sa ai obrajii rumeni, si burta sau gusa, ci sa fii slab si scheletic, ca sa putrezesti mai usor, si mai simplu, sa nu fii un festin prea grozav pentru viermi, ca o balena moarta pe tarm, cu mii de pescarusi ciupind-o si zeci de ursi polari muscand din slanina-i de 30 cm... Asa vor musca si viermii din noi, cu pofta si pasiune cu cat vom fi mai grasi cand vom muri. Dar daca vom avea ambitia de-a muri de foame, vom fi slabi si desirati, spre greata si scarba viermilor care nu se vor mai atinge de noi. Fiind slabi si subnutriti, avand acest ideal in viata, e singura cale prin care prin forte proprii putem trai mai mult, putem respira mai mult, putem fi sanatosi, bucurandu-ne de mai multe primaveri cu flori de cais, veri cu adieri mangaietoare de vant batand prin fereastra spitalului unde esti internat, batran, slab, scheletic, mort de foame dar viu. Si de buna seama ca nu vei muri asa de usor nici in spital, spre disperarea infirmierelor ca nu mai scapa odata de tine... Doar mort de foame si subnutrit vei putea ajunge batran si trai mai mult, doar cu gura uscata de amarul foamei vei putea spera la zeci si zeci de ani de viata si o moarte in chinuri mai putine. Caci gustul e dusmanul sanatatii si vietii si se stie ca intreaga viata nu facem decat sa ne sapam incet, incet mormantul cu lingura si furculita, sclavii gusturilor si tabieturilor. Astfel, ne ghiftuim, ne imbolnavim si murim pe mana noastra, repede si sigur, caci nu prea am vazut grasi batrani ce-i drept, ca dovada ca idealul nostru culinar ar fi sa mancam pur si simplu iarba, ceea ce nu putem, evident... De aceea nu putem trai decat 70, 80, 90 de ani cel mult si aceia in boala si decrepitudine, favorizate cu succes mai vartos cu cate bunatati bagam in gura mai mult... Din painea noastra cea de toate zilele pe care ne-o da noua spre fiinta Domnul dupa rugaciunile catre Tatal nostru e bine sa luam totusi cat mai putine felii, caci prea multa paine se stie ca nu-i buna, de aceea, in masura in care nu se supara Dumnezeu, ar trebui sa evitam painea alba si calda, aburinda primita de la Domnul dupa rugaciune. Si sa mancam mai degraba pesmeti mucegaiti. Asfixiati in aceasta atmosfera toxica ar trebui si aerul curat sa ni-l dozam si sa luam cat mai putin. Caci cu cat tragem mai mult aer curat in piept, cu atat inspiram mai mult oxigen, acest rau necesar fara de care nu putem. Caci oxigenul ne face bine dar pe fond ne face rau. Acest gaz omoara si fierul, il rugineste si-l consuma in rugina. Fiecare celula a trupului nostru oxideaza in timp, cu cat mai mult oxigen si aer curat inspiram, aducandu-ne in corp cu atat mai multi radicali liberi cu cat mai multe mancaruri delicioase si nesanatoase mancam. Solutia ar fi poate sa nu mai deschidem niciodata ferestrele, sa evitam oxigenul, acest gaz indispensabil plamanilor nostri dar profund daunator. Caci din aerul creat de Dumnezeu ne vine incet incet moartea prin oxidarea celulelor corpului nostru, iar din painea si merindele date noua spre fiinta tot de Domnul, facem colesterol si murim de infarct cu zile. Vedeti...? Nu se poate evita moartea. Ea prin ingaduinta Domnului ne vine incet incet si pervers ca o meteahna oculta, ca o fulguiala de toamna tarzie care se transforma in viscol si crivat care ne acopera cu totul in nameti de nu se mai cunoaste nimic din noi, din viata si sanatatea noastra, prinzandu-ne intotdeauna cu capul descoperit, fara manusi, fara ghete cu talpici de pasla. Degeaba vrem sa amanam si intarziem moartea. Ea vine mai repede cu cata mancare mestecam mai mult si cu cat e mai rafinata si diversificata. Murim satui si multumiti de pofta ce-am poftit si ne-am urat o viata-ntreaga la masa... Dar comitem o mare eroare dupa tot acest festin si orgie culinara. Toata aceasta carne grasa pe care meticulos o facem si o punem pe noi cu mii de sarmale, ciozvarte de carne, sunca si tot felul de bunatati o luam cu noi iresponsabili si egoisti in pamant. Cand normal ar fi sa dam totul inapoi dupa ce ne-am folosit de carnea noastra. Mai bine si etic ar fi fost sa nu ne bage inutil in pamant si atata carne grasa sa se piarda... Atata energie risipita... Sa fi fost mancati si noi la randul nostru, ca o echitate intre regnuri. Numai noi am masacrat miliarde de gaini, porci si miei de Paste, dar ei niciodata pe noi. Era mai uman si fair play sa le fi dat inapoi ce le-am luat cu japca, carnea lor si viata lor. Cat tupeu din partea unei specii inteligente sa vrei sa-ti pui hoitul la pastrare in pamant care si-asa nu-ti mai foloseste la nimic odata ce sufletul si-a luat talpasita si-a dezertat las din tine...! Sa ne fi taiat in bucati cioclii si sa ne fi impartit carnea la mii de gradini zoologice in care sa se adune toate rapitoarele pamantului la un loc de Domnul care sa le spuna: "Iata dreptatea voastra si Raiul vostru daca tot n-ati avut unul... Nu veti mai vana ucigand pui cruzi de gazela... Let them be...! Luati halci din oameni, a caror moarte am facut-o utila atat in cer, cat si pe pamant..."
     Si atunci, abia atunci ai putea sa mori linistit simtind ca ti-ai facut datoria si ti-ai dat cu folos obstescul sfarsit in mainile Domnului, ca un miel jupuit de Pasti, bun sa fie mancat si util cuiva de sarbatori.