Un Dumnezeu care s-a murdarit pe maini de lut

Un Dumnezeu care s-a murdarit pe maini facand primul om, e un Dumnezeu care s-a compromis odata pentru totdeauna. Un miliard de treburi mai importante in univers il asteptau sa le gestioneze si El si-a ales cu precadere oamenii, buruieni si trestii ganditoare. Le-a dat pana si chipul si asemanarea Lui ca sa fie cat mai frumosi atat la trup cat si la suflet.  Ce s-a ales de frumusetea oamenilor si de lumea, vagonul lor de serviciu in goana catre nimic, vedem cu totii. Pot sa-L inteleg pe Dumnezeu ca a dat tuturor pana acum otravita libertate de-a se mantui, sfinti ori rata fiecare dupa voie. Pot sa fiu rezonabil si sa inteleg ca poluarea apelor, aerului, taierea padurilor de catre bicisnicii oameni si toate rautatile lumii nu ar fi tocmai problema si vina Lui, ci a oamenilor vaccinati malefic cu libertate si liber arbitru de bunul Dumnezeu. Daca de la potopul lui Noe, cand se anunta dupa aceea o lume curata si imaculata s-au intamplat aceleasi urgii pentru care-a fost inutil potopita lumea, ma intreb de eficacitatea acestor insurectii, fie a potopului, fie a apocalipsei, fie de a nu stiu cata venire a Celui drept ca sa indrepte inutil a cata oara lumea si pe oameni... Oamenii sunt indelung pacatosi, majoritatea, si o mica parte indelung rabdatori si condescendenti, reverentiosi si respectuosi cu Dumnezeu si toate actiunile Sale gestionand omenirea. Acestia din urma, minoritarii isi zic credinciosi. Ei seamana neabatut cu Dumnezeu caci sunt indelung rabdatori, buni si iertatori, cum e Dumnezeu insusi. Daca insusi Iisus a suferit pe cruce cu talharii alaturi dand exemplul unei rabdari si stoicism fara margini, si putinii credinciosi ii vor da etern Domnului tot creditul, intelegerea, gratia cu care trebuie sa te raportezi la un demiurg oricate apocalipse, potoape si extinctii inutile, ridicole si ineficace ar harazi interminabil pe pamant. Daca toti credinciosii ar muri subit de radiatiile exploziilor apocalipselor, intotdeauna se va gasi un Iov care sa rabde totul si sa iubeasca si venereze autoritatea apocaliptica chiar si dincolo de moarte. Dumnezeu fiindca e Sfant si genial si-a transpus conservarea speciei Sale in toate conditiile ororilor de pe pamant si in toti oamenii buni sau rai astfel incat sa nu se piarda specia Sa. Chiar si in cel mai inversunat satanist, ateu sau sceptic, tot e cuibarit o bucatica de Dumnezeu, de unde El se regenereaza perpetuu. Nu mai vorbesc de oamenii sporiti in credinta unde Dumnezeu e prezent in cantitati incuantificabile... Dumnezeu astfel scapa totdeauna de a avea vreun amestec si rol in tot raul in care traim inexorabil. Noi il aparam si-L gratiem eroici, punand pieptul in fata gloantelor nemiloase ale unei raspunderi cosmice si murind eroici pentru un Dumnezeu al dreptatii ce nu-L putem ignora sau responsabiliza in plus  cu nimic, odata chiar cu moartea noastra rizibil de insignifianta. Nici o clipa in plus de necaz pe lume si in inimile noastre nu mai justifica tacerea unui Dumnezeu insuportabil de discret de-o istorie-ncoace. Daca aceasta a fost maximul posibil in tot ce se putea intampla intr-un colt de univers unde Dumnezeu a dispus sa fie viata si oameni atunci inseamna din doua una: Ori taina si entitatea Lui Dumnezeu sunt prea mari si complexe ca sa fie intelese si uzitate de oameni si ocupandu-se cu Dumnezeu in aceste conditii oamenii sunt niste iresponsabili si impostori, ori de iresponsabili si inapti ce sunt facuti, oamenii nu sunt decat niste visatori de profesie, ca niste randunele ciripind si facandu-si cuibul intr-o hala de strungarie parasita in care nici un strung nu a functionat niciodata fiindca strungarul sef a murit de mic copil.