A fi cel mai pesimist dintre optimisti

Multumesc pentru sfaturile voastre pretioase, stimati prieteni... Ele imi prind bine si ma mai incurajeaza in aceasta lume dezolanta unde numitorul comun e haosul, tragedia si disolutia ca daturi inexorabile. A fi optimist intr-o astfel de lume e ca si cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrand sa distrezi pe cei ce isi petrec mortul la groapa... De fapt as putea sa ascult sfatul vosttru si sa fiu mai optimist, dar dati-mi macar voie in aceste conditii mizerabile sa fiu cel mai pesimist dintre optimisti, sau cel mai optimist dintre pesimisti macar... Sa am o masura realista a optimismului astfel incat sa se potriveasca comediei macabre care se cheama viata asta si lumea asta in care suntem amagiti ca niste caini carora li se dau a linge sare... Cu ce ma-ncalzeste sa-mi imbat si droghez simturile si perceptiile care-mi spun atat de clar ca viata noastra e-o gluma proasta sau un banc sec pe care n-ai cum sa le gusti caci simturile iti sunt urzicate de disperarea ca pe toti ne paste o tragedie si un necaz intr-un final atat de verosimil de mizerabil si suntem jicniti si eliminati de pe scena vietii in chinuri si sange ca niste tauri la corrida provocati de carpele  rosii ale toreadorilor si strapunsi de cate sase sabii infipte in grumaz si scosi cu caii din arena intr-un lac de sange...? Sa traiesti mereu sub spectrul pedepsei si genocidului care ti se pregateste metodic e o imposibila stare de fapt si o vicisitudine care-ti torpileaza simturile si orice urma de bucurie a vietii... Cum poti trai cu aceasta tinichea legata de suflet si cum poti respira intr-o lume si o viata pe o planeta in care oxigenul e mai degraba metan si te sufoca cu zile...? Cum putem eluda ca traim realmente pe un teren minat si putred in care bucuria vietii noastre si optimismul nostru au luat-o la vale si ne-au scapat de sub control ca un tren fara frane coborand pe panta de la Predeal la Brasov...? Au nu vedem ca inima noastra ne e strepezita de mizeriile cele mai dezolante si cutremuratoare ale vietii...? Ne asteptam in orice clipa sa murim, si nu oricum, ci de o boala incurabila, dupa o lunga si grea suferinta... De ce...? Nu rabda Universul si Dumnezeu sa ne scuteasca de pasul asta...? Sau macar sa murim frumos si fara chinuri, fara de-a pati umilinta de-a fi exterminati si striviti ca niste viermi fara sentimente, constiinta si personalitate... Daca traim, traim cu frica-n san care roade in noi ca o rugina a firii, ca o inexorabila oropsire, incepand cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce si inexplicabila dintre mizerii si continuand si terminand cu teama de dusmani, teama ca oricand poti fi prigonit pentru dreptate, ca oricand poti sa-ti pierzi libertatea si sa stai 27 de ani in puscarie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentinta unui judecator corupt si ingaduit de Domnul, ingaduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost sa puna Domnul judecatori pe pamant, judecatori din carne si muritori si bicisnici ca noi, care dispun de viata ta dupa bunul plac, incurajati si autorizati de faptul ca inexplicabil si inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de aceasta responsabilitate de a imparti El insusi dreptatea pe pamant, cum o face in cer, asa trebuind s-o faca si pe pamant, fiind mai natural si logic, ca sa fim noi mai linistiti ca ni se imparte bine dreptatea fara de cusur  si pe drept chiar de insusi Dumnezeu...? Cu inepuizabila-I energie Dumnezeu putea imparti dreptatea perfect si pe pamant, fara de recursuri, apeluri si procese fara de sfarsit. Daca intr-un Rai mare cat Infinitul Dumnezeu nu osteneste nicicand a imparti dreptatea, ce-a castigat mai mult daca pe acest minuscul pamant Dumnezeu a lasat oamenii imperfecti sa fie judecatori si sa comita erori judiciare, in loc sa pocneasca simplu din deget si sa dea dreptate exemplara pricinilor oamenilor pamantului fara sa oboseasca niciodata nici fizic si nici intelectual caci doara Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabila mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit ca mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atat...? De azi pe mane...? Si-atunci cu vesnicia cum ramane...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Si nu cred ca-ti mai arde de ras si de optimism stiind ca poti muri maine, calcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapa cu spaga la politie si judecator si spune ca tu ai trecut pe rosu... Ori ce optimism desantat poti sa ai acum cand esti in putere dar cand stii ca iesind la pensie si murindu-ti copiii esti inselat de un agent imobiliar care vazandu-te batran, vulnerabil si decrepit te pune sa semnezi aiurea, iti ia casa, te scoate afara din casa si statul te trimite la azil unde infirmierele iti fura toata amarata de pensie de nu mai ai bani sa-ti cumperi un covrig uscat...? Si cate n-ar mai fi de spus ca sa vedem clar ca suntem cobaii Lui Dumnezeu care testeaza pe noi cu mana lui Satan, bineinteles, ca doara nu s-ar murdari El pe maini, cele mai amare si perfide otravuri in viata si ni se spune ca nu aici, ci in cer este dreptatea si viata si placerea si mangaierea noastra a oamenilor care in fapt pentru toata aceasta tarasenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plans niciodata si a ne inoda in barba siroaie nesfarsite de lacrimi in toata viata noastra rusinos de austera, scurta si amara si molipsita de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slavit sa-I fie numele, ca tot la El ne e speranta desarta pana la proba contrarie... Astfel nu am de ales decat sa fiu optimist, dar macar cel mai pesimist dintre optimisti, ori cel mai optimist dintre pesimisti caci altfel nu se poate in conditiile batjocurii care ni se intampla la tot pasul iar Sfintii din Cer impreuna cu toti alesii Domnului nu se mai opresc din baluri, cadriluri, valsuri si menuete inimaginabil de sublime si placute la care si noi visam ca niste cersetori goi si leprosi cersind indurare la portile inchise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici si petreceri atat de incantatoare...