FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

25) FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ (REACTUALIZAT)

  Cineva mi-a spus că a mai văzut exact tipul ăsta de blog macabru pe internet. Probabil că am fost plagiat. De aceea am decis să scriu din ce în ce mai mult la cota cea mai macabră la care se poate scrie. Ca să le fie frică și groază nenorociților să mă copie. Să scriu într-o manieră revoluționară și printr-un curaj nebun să le pară înfiorător că fac răzmeriță în Rai și Îl întreb respectuos pe Dumnezeu, dar fără să-L menajez, de ce a fost să fie așa, așa urâtă treaba pe pământ și nu altminteri, mai frumos și mai plăcut totul ? Sunt sigur că se merita un lucru normal, acela că oamenii puteau fi educați dacă nu cu duhul blândeții Lui Dumnezeu atunci fie măcar și cu forța, să ia în primire de la Dumnezeu Raiul amenajat de El pe pământ și nu aiurea în cer și să-l gestioneze cu responsabilitate, cu demnitate și scrupulozitate. Sunt sigur că oamenii mânați, conduși, determinați, obligați de ordinul și dispoziția urgentă și executorie a Lui Dumnezeu de a face Raiul pe pământ ar fi făcut o treabă faină pe pământul făcut Rai din capul locului de Dumnezeu, muncind fără precupețire, cu satisfacție, emulație, determinare și demnitate pentru a clădi cărămidă cu cărămidă Raiul pe pământ dacă și Dumnezeu ar fi vrut asta sincer și cu tot dinadinsul. Dar nu a vrut și triști vedem asta din moment ce pe pământ avem de la Facerea Lumii o copie a iadului, un antrenament pentru iadul de pe lumea cealaltă doar pentru faptul că Dumnezeu a găsit cea mai proastă soluție pentru greșelile noastre : ne-a dat naibii pe toți disperat că nu ne-a putut educa prin metodele Sale alungându-ne din Rai definitiv. Pentru ce a făcut Dumnezeu iadul pe pământ când era perfect posibilă utopia Raiului prin voința, efortul și colaborarea comună a oamenilor și a Lui Dumnezeu ca să fie clădită această măreață realizare pe pământ ? Puteam pe pământ să trăim evidența și logica Raiului într-o realitate curentă, limpede și nu una transcendentă, fantezistă ce ține absolut de vis, de intenție, de deziderat al oamenilor să găsească prin religie neapărat în neant fericirea, nu în viață ci absolut ilogic după moarte înghițind de foame fărâmele și cojile uscate ale promisiunii divine că ne va fi mai bine exclusiv în Cer după ce ne va fi atât de rău pe pământ. Sunt sigur că puteam fi nemuritori. Cât efort L-ar mai fi costat pe Dumnezeu să ne facă așa și nu ne-a făcut ? Nu înțeleg ce satisfacție a avut Dumnezeu atunci când a creat ceva, universul, sistemele solare, Terra și pe noi să nu ne facă odată pentru totdeauna perfecți și invulnerabili, sfinți în carne și oase, entități vii sănătoase, brave și puternice dar fără de putere malefică, ci cu o putere dulce și blândă cum e însăși puterea Lui Dumnezeu ! Să nu fi avut urechi să auzim vești rele și nici ochi să vărsăm lacrimi de durere, și nici gânduri de a visa la un Rai și o fericire din altă viață când puteam avea totul aici și acum în viața asta prin voia și îngăduința Lui Dumnezeu. Sunt sigur că Dumnezeu creându-ne ca specie preferată inteligentă a Sa, ne-ar fi molipsit intrinsec și genetic de toate calitățile Sale divine fără alte complicații și fără alte explicații și motivări. Am fi ieșit aidoma Lui Dumnezeu, atât la înfățișare cât și la caracter, precum din orice ouă ies creaturile cu forma și însușirile vietăților ce le-au ouat. Pentru ce n-am ieșit ca Dumnezeu ? Aceasta-i întrebarea simplă de pus Lui Dumnezeu și în lipsa evidentă a unui răspuns în această viață, întrebările complicate și fără răspuns trebuie să ni le punem nouă înșine rămânând cu gustul amar dar singurul gust posibil al unor întrebări retorice la care Dumnezeu nu ne va da niciodată vreun răspuns, neavând unul. Când Dumnezeu ne putea lămuri limpede și clar ce e cu noi pe această lume, care e sensul și rostul nostru practic,  necostându-L nimic o explicație clară pentru noi, iată că a preferat să tacă chitic din lumea și universul Său paralel lăsându-ne pe noi oamenii să speculăm cu explicațiile noastre religioase și să creăm lumea și știința teologică a religiei noastre ca răspuns la tăcerea simptomatică a Lui Dumnezeu. Astfel că cea mai comodă explicație pentru noi nu e că Dumnezeu nu există, aceasta e inconvenabil pentru noi, ci că Dumnezeu există dar cel mult tace și cel puțin ne vorbește prin vis, prin dorința noastră, prin voința noastră încăpățânată de a crede că nu suntem singuri în univers, iar în caz că am fi, nimic nu ne liniștește și nu ne alungă frica de vid mai mult decât de a vrea să fim împreună și în părtăşie cu acest Dumnezeu, cu acest vis frumos. Și cu asta oamenii au rezolvat problema fără prea multă bătaie de cap. Câțiva au zis că sunt nebun să mă iau în piept cu Dumnezeu și să-L întreb cele ce nu se-ntreabă... Ei mi-au dat citat din Biblie și mi-au spus : "...Zis-a nebunul în inima lui : Nu este Dumnezeu...", și mi-au spus că o să dau socoteală la Înfricoşătoarea Judecată. M-au întrebat : Nu ți-e frică ? Eu le-am spus : De cine, de Dumnezeu, părintele meu care mă iubește cu o inimă părtinitoare de părinte care niciodată nu face rău copilului lui, ba îl apără chiar dacă-i vinovat...? Eu le-am spus că Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult ca ei, ei Îl iubesc cuminte și așezat, ortodox și din interes, eu Îl iubesc cu o dragoste tristă și adâncă, cu atât mai adâncă cu cât nu are nici o speranță. Nu pot avea speranța să m-amestec ca un elefant într-un magazin de porțelanuri în Raiul, Clubul și Treburile Lui Dumnezeu, fără să nu mă simt ridicol ca un țăran cu opinci și mămăligă cu praz în boccea nimerit într-un mall sau club de fițe... Cine sunt eu să-i cer Lui Dumnezeu să-mi potolească foamea, boala și durerea, pântecăraia, mărunțișurile și deșertăciunile mele...? Când mă uit la Univers, cu complicațiile, gestiunea și tainele lui, toate în atribuțiile Lui Dumnezeu, care-i răpesc toată energia și atenția, mă simt prea mic, insignifiant și ridicol să-i cer Domnului sănătate și spor în casă, să-L revendic și deranjez pe Dumnezeu din treburile sale ca și cum aș deturna o locomotivă electrică de 7000 de cai putere de la CFR s-o pun să tragă trenulețul meu de jucărie... Nu. Am zis că nu trebuie să strig la Dumnezeu ca toți, conform rugăciunilor de cuviință. Dacă Dumnezeu tot ne-a surghiunit din Rai iremediabil cu toată liota rugăciunilor noastre stereotipe, cinice și ridicole, am zis că trebuie să fie foarte supărat pe noi și am zis că trebuie să stau deoparte ca în fața unui general prea supărat și iritat de armata sa de soldați puturoși, zăbavnici, zevzeci și ageamii. De aceea eu tac, îmi îngheață rugăciunile în gât și în inimă și Îl caut pe Dumnezeu nu în cer, unde oricum are prea multă treabă ca să se mai uite la răzgâielile și în gura noastră, nu în catedrale și temple să-i dau întâlnire Lui Dumnezeu și să-L caut mercantil din interesul mântuirii ca toți, ci să-L caut în inima mea cea uscată ca un burete de El și atât de fără speranță aptă să-L absoarbă... Dacă-L găsesc, de bine, dacă nu, nu... Nu vreau să am surpriza neagră de-a găsi un Dumnezeu decedat sau cel puțin bolnav și fără vlagă care-a creat atâtea lucruri frumoase fiecare cu pecinginea și reversul său macabru și tragic, ca orice gutuie care trebuie neapărat să aibă un vierme. Pentru mine Satan nu există. El e doar o oglindire a caracterului mizerabil al oamenilor care au ajuns, cinici și meschini să dea vina pe un Satan inexistent, pentru propriile tare și greșeli de comportament... Nu vreau să găsesc un Dumnezeu slab, șantajat de diavol prin ispitirea inexorabilă a oamenilor, punctul sensibil al Lui Dumnezeu și creaturile Sale preferate în univers. Nu concep un Dumnezeu care nu știu din ce motiv permite la infinit existența lui Satan, ca și cum ar avea Domnul vreun interes să nu-l lase pe Scaraoțchi șomer ci trebuind musai să-i dea ceva de treabă în univers ca și corupător endemic și peren de serviciu al nostru, creaturile preferate ale Domnului. M-am săturat de frumosul din Rai oglindit în mocirla de mizerii de pe pământ sub patronajul și îngăduința unui Dumnezeu adevărat și responsabil, haiduc, care nu știu de ce ar mai răbda și permite o secundă în plus de nedreptate și urgii pe lume dac-ar fi după inima Sa bună și divină. Vreau să am dreptul de a nu-mi conveni ceea ce este rău și nedrept în pustiul nostru de viață și de a disprețui fanteziile despre Rai făcute de oameni în piele de drac care, dragii de ei, ciocnesc și ei ouă de Paște, cu fruntea senină și înmiresmată de bucuria sărbătorilor Pascale ori de Crăciun. Nu vreau ca mintea mea să bănuie că Dumnezeu ar fi vinovat de tot răul din lume ori că practic cel puțin îl tolerează inexplicabil la infinit, exercitându-şi coerciția și dând cel mult câte-un potop și apocalipsă odată la 6000 de ani, lucruri și nonsensuri care mă disperă prin absurdul lor. Nu vreau să descoper un Dumnezeu care a popularizat toate aceste nonsensuri religioase, care nu e genial și care n-a luat toate măsurile și nu a fost preocupat cu nădejde astfel încât noi toți ca ființe împrumutând genetic inteligență de la Dumnezeu și ca entități vii să existăm la cea mai ireproșabilă și elevată cotă a civilizației, evoluției și moralității, creativității, și să nu mai greșim niciodată căci e cu neputință a greși după programul unui Dumnezeu adevărat care ar fi luat toate prevențiile cu invențiile Sale preferate, lumea și noi oamenii, împotriva posibilității ratării noastre... Cum de putem privi un criminal care ucide, cum de putem privi un copil costeliv, agonizând de malarie, mort de foame și plin de muște în Africa și să mai spunem că Dumnezeu există ori mai are vreun rost să existe un minut în plus tolerând încăpățânat și peren să existe așa ceva în lumea aceasta creată de El ? De ce nu ne-ar fi făcut adică Domnul îngeri vii aici pe pământ cu inimi de carne dacă tot le avem făcute din lutul cu care s-a murdărit pe mâini Domnul ? Dar inimile de înger să ne fie fie puternice ca ale îngerilor din cer și fără posibilitatea unor sufluri sistolice ori infarcte miocardice, asta nu-nțelegem cum de nu s-a putut. Pentru ce-a mai fost nevoie de îngerii din Cer cu inimi inutile și sterile de rumeguș parfumat, prin care nu curge sânge, ci un lichid roz sidefat și gros, ca oja din sticluțele doamnelor...? Nu suport să știu că Dumnezeu se complace ca eu ca și creatură a Lui cu viața-mi insignifiantă de muscă bețivă să mi-o drămuiască și gestioneze ca un intendent de armată care n-a avut ambiția de a-şi face treburile de general și a-şi instrui și motiva soldații suficient de vârtos ca să facă lucruri brave și bune din propria lor conștiință, și blazat s-a resemnat cu funcția plictisitoare de subofițer bun să gestioneze păcatele omenirii și să ne sperie cu ceea ce ține la spate și se numește biciul Lui Dumnezeu și iadul ca soluție barbară și despotică,  ciocoiască... Nu...! Îmi permit dreptul să spun singur NU unor astfel de grozăvii ale vieții, unor astfel de inconveniente și nonsensuri ale vieții chiar dacă cel mai mare nonsens pare a fi creatorul tuturor celorlalte, numit Dumnezeu care trebuie să fie altul decât acesta la care se roagă toți obscurantiştii și cei înfierbântați în febra simptomatică a credinței, inclusiv dușmanii mei care-mi vor pieirea cu fruntea senină și iluminată de Lumina lumânării Pascale din biserică de unde tocmai ce-au luat Lumină de Înviere și Dumnezeu le-a dat-o cu fruntea sus și fără nici o remușcare... Nu pot să-ntorc obrazul cuiva care mi-a omorât copilul, și nu mă pot întoarce pe zebră a doua zi în speranța că poate îmi omoară și celălalt copil și nu pot întoarce și celălalt obraz la pălmuit cum ne îndeamnă Domnul. Dacă aș ierta atât, aș fi tot atât de bun cum e Dumnezeu, aș fi sfânt, aș deveni cetățean al patriei iluzorii de pe lumea cealaltă. Cu apa de pe lumea cealaltă, eu nu pot să sting focul acestei lumi cu riscul de a arde în focul virtual și ridicol al lumii celeilalte... De ce scriu macabru ? Nu fac decât să arăt un mic procent din gunoiul de sub preș pe care Dumnezeu calcă și pare că nu știe nimic, într-o nesfârșită guvernare a unui Dumnezeu sub comanda căruia se petrec toate aceste orori și lucruri macabre... Nu pot să dorm liniștit și proaspat îmbăiat într-un pat dintr-un bloc unde la subsol e baltă de apă, mizerie și șobolani, iată lumea degenerată creată de Dumnezeu. Un pic dacă ridici ochii spre cer totul devine mai suportabil căci la  etajul 1 al magherniței creată de Dumnezeu numită lume și viață ca să trăim, se merge la Sfânta Liturghie, apoi la etajul 10 te așteaptă elicopterul pentru Rai... Nu e totul minunat în cer iar pe pământ murim cu zile în mizeria și durerile noastre...? Nu pot să mă duc singur la subsol să fac curat când toți sunt ocupați cu credincioșia și cutumele treburilor religioase de la etaj și nu dau mână cu mână să curețe rahatul și mizeria de la subsol mai întâi. E o macabră farsă tot ce ni s-a întâmplat de la Facerea Lumii și tot ce se se fabulează despre un Dumnezeu care n-are cum să mai fie o clipă atât de absent pe pământ ci doar preocupat până peste cap cu atâtea treburi în Rai ca să ne amâne atât de târziu dreptatea din inimile noastre sfărâmate de așteptare și dezamăgire. Prin scrierile mele macabre vreau să arăt că e cu neputință ca Dumnezeul cel adevărat să mai îngăduie un minut așa ceva și să ne dea bucuria vieții cu lingurița îndoită cu puțină otravă a pierzaniei, când am fi putut bea licoarea mântuirii și salvării cu găleata de setea noastră nesfârșită, numai dintr-o dispoziție, numai dintr-un click al Domnului pe laptopu-i de serviciu din Rai, click care ar fi trebuit dat mai demult, chiar la Facerea Lumii, dar nu l-a dat Dumnezeu, atunci nefiind laptopuri. Prin scrierile mele macabre, arăt ce e în culise, în Opera Domnului, în spatele cortinei piesei pe care a creat-o unde e colcăială de mizerii și orori și sălbăticie, și să-L scutesc pe Domnul, din eleganță și condescendență, de-a se vedea răspunzător de gestiunea acestui infect teatru al absurdului, ori coautor cu voie sau fără voie la degringolada și tragedia noastră. Dumnezeu cel adevărat nici nu știe câte grozăvii se-ntâmplă pe proprietatea ce ne-a dat-o pe mână cu bună credință pentru că îi suntem rude, adică fii și fiice, El e departe, în Univers cu treburi... Ne-a dat lumea pe mână, în marea-i bunătate și noi am făcut-o un iad... De ce scriu macabru...? Nu fac decât să arăt lucruri din iad, în mijlocul căruia trăim de fapt din îngăduința Lui Dumnezeu de la Facerea Lumii de când strămoșii noștri tâmpiți Adam și Eva au greșit și pentru nătângia lor Dumnezeu ne-a blestemat pe toți definitiv... De ce-aş fi bucuros că trăim în iad și de ce-aş scrie rondeluri siropoase și parfumate și psalmi clasici și rugăciuni sterile adresate Domnului...? Sper să nu-mi pună nimeni pătura-n cap și să mă bumbăcească pentru că din scrierile mele macabre, când s-o întoarce Domnul va vedea cât bine a ursit, dar cât rău s-a întâmplat să îmburuienească lumea în lipsa Agricultorului șef... O, Doamne, nu te întoarce niciodată în acest iad în care optimiștii de serviciu spun, dragii de ei, că viața-i frumoasă și merită trăită în aceeași ineficace credincioșie și în aceleași mizerabile condiții până ce moartea ne va despărți de suflet, că viața și chinul sunt doar un stagiu, ca și armata ce este urâtă de soldații răcani recruți, ce știu că într-o zi va să vină liberarea și pentru ei... Așa o fi dar eu știu că pe mine nu mă va plagia nimeni niciodată, de frică, cât de macabru scriu, zicând că sunt în contra Domnului. Ba bine că nu...! Tocmai fiindcă Îl respect și iubesc pe Dumnezeu cu o condescendență fără de margini, îmi place să cred că prin macabrele mele scrieri sunt ca un genist în război care minează calea ferată a Expresului cu care se va întoarce Dumnezeu ca un părinte bun să vadă ce mai fac copiii Lui lăsați singuri pe pământ. Expresul va sări în aer dar eu îl voi scuti pe Domnul să vadă grozăviile noastre și să-și pună mâinile în cap și-L voi salva pe Domnul de la explozie, doar sunt genist în misiune de război, și mi-e mai ușor când Dumnezeu e-un Duh și nu un trup lesne stricabil ca noi... Mi-e rușine de mâhnirea Lui Dumnezeu când o vedea. Și vreau să-L scutesc de penibilul și răspunderea ingrată de-a fi dat lumea pe mâna unor zăbavnici... Așa să-mi ajute Dumnezeu dacă poate...  Dacă nu, n-are decât să se uite în gura tuturor celor ce mă hulesc... Eu cu atât mai mult îl voi iubi pe Dumnezeu cel al dreptății, cel cu inima curată, cel al păcătoșilor și credincioșilor și care după ce ne-a creat pe toți ar fi fost absolut normal să nu fi avut niciodată a-şi fi reproșat ceva, nici Lui, nici nouă, după mare voia Sa, evitând gluma de prost gust de a ne face tuturor oamenilor farsa tuturor farselor, farsa macabră numită viață...