GREVA MORȚII, PENULTIMA SOLUȚIE ( REACTUALIZAT)

9) GREVA MORȚII, PENULTIMA SOLUȚIE ( REACTUALIZAT )

                        1)

  Se simte în aer tot mai evident că într-un viitor foarte verosimil, foarte probabil și apropiat, lumea, oamenii vor ajunge la o saturație insuportabilă și se vor plictisi să mai moară. Nimeni nu va mai vrea să moară. O răzmeriță, o anarhie se va face atât pe pământ cât și în Rai, acolo, chiar la Înfricoşătoarea Judecată. În disperarea sfinților și a Lui Dumnezeu care își va pune mâinile în cap de anarhia creată de mirenii și muritorii care vor refuza să mai moară după pravilă atât de ortodox, ieftin și tern, toți muribunzii, dacă greva foamei nu mai e suficientă ca ultimă soluție și nu mai impresionează pe nimeni, darămite pe Dumnezeu, ei, oamenii muritori, pentru atâta suferință, amar și nedreptate iremediabile, vor trece la greva morții. E ultimul gest extrem spre a-i mai trezi cu celeritate Lui Dumnezeu un interes practic, alert și imediat pentru noi și durerile noastre vii. Va purcede astfel finalmente Dumnezeu să facă forțat ceva imediat util și pentru noi, pentru a ne potoli larma și răzmerița, pentru a ne rezolva drama culmilor disperărilor și încercărilor noastre, deranjat în existența-i etern, insuportabil și fără de sens camuflată în spațiul cosmic, conștient că a venit ziua când toate aceste manipulări și împilări cu stoicism suportate de creaturile-i subordonate de la Facerea Lumii, într-o zi ne-au scos din pepeni și ne-au adus la disperare determinându-ne fără dubiu să trecem în masă direct în greva morții. Dacă nici asta nu-L va mișca pe Dumnezeu, o altă soluție de rezervă mai avem : să trecem în greva nașterii. Nu vom mai vrea nici să ne naștem, precum nici să murim, refuzând să mai fim astfel pentru Dumnezeu doar o materie primă manipulată pentru întreprinderea Sa serafică ce duduie de producție, iar pe pământ refuzând să mai fim niste boţuri de lut mizerabil peste care să sufle Domnul discreționar și plictisit duhul pustiului nostru de viață. Ne vom trezi și ne vom răscula ca niște proști fără minte și asta pentru că suntem evident proști, dar mulți ; nici într-un caz răi la suflet ; doar neînțeleși.

                        2)

  Dar să nu ne facem iluzii că toată această revoluție a muritorilor va veni atât de repede... Vor mai trece sute și mii de ani de orbecăială în întunericul amărăciunilor și misticismelor noastre religioase moștenite genetic din zorii preistoriei de la primitivii speriați de fenomenele naturale și refugiați în peșteri în competiție cu urșii. Pe ele, pe sperieturile naturale ale firii noastre umane contează Dumnezeu. Aceste sperieturi ale întunericului și ale necunoscutului din univers aduc adânca noastră evlavie și credință în Dumnezeu ca ființa supremă care e reazemul potolirii tuturor temerilor noastre. Pe aceste sperieturi ale noastre contează Dumnezeu care astfel este absolut fericit și exultă trăgând incuantificabile foloase sufletești când Dumnezeu se hrănește gurmand din sinceritarea și adâncul rugăciunilor noastre să ne apere de cel rău, care fie vorba între noi, aceste rugăciuni ne sunt singurul simulacru de relaxare de moment pe această lume și ajută și pe Dumnezeu să existe, să capete legitimitate, putere, curaj și să se manifeste în univers motivat de aceste benefice atuuri date de servilele atitudini religioase umane în favoarea-i. Această supunere ancestrală  necondiționată a oamenilor către autoritatea divină, această prosternare și linguşire smerită și ascultătoare sub biciul fanteziilor, planurilor și întreprinderilor Lui Dumnezeu pe care acesta și le face cu noi în dulcele leagăn al Raiului, ne aduce acum în vremurile noastre mizerabile și înapoiate și acum ca și în evul mediu, în transa de a spune lipsiți de alte soluții, orizonturi și vise de demnitate, libertate și fericire cu adevărat umane,  că nădejdea către Dumnezeu și planul Său cu noi, bun sau rău, ne e deocamdată singura opțiune practică de moment și singurul sprijin și noroc care ne aduc paliativul de liniște și comoditate ca să conștientizăm obosiți, sfârșiți de puteri și amăgiri, naivi și păgubiți, că avem măcar din oficiu un singur Dumnezeu de serviciu care lucrează pentru noi, pentru naivitatea noastră programată și zăbăvnicia spiritului nostru pervertit de impardonabile amăgiri religioase...! Ne e frică visceral de Dumnezeu ca de un Călău iminent dar bun la suflet și iertător doar în măsura în care nu-L provocăm, nu-i punem întrebări fără răspuns, nu-L irităm și ne resemnăm și supunem Sieși într-o ascultare și sclavie alienantă, irațională și irevizuibilă dar pe pofta nepotolită a Lui Dumnezeu. Pentru frica noastră de Dumnezeu noi trebuie să luăm aminte și să stăm cu frică evitând astfel orice acte coercitive divine clar promise omenirii pentru neascultare. Stând astfel noi oamenii fără griji în hamacul vieții în credincioșie, gândind la mântuire, rugându-ne, postind, făcând fapte bune, milostenii, dându-ne huța cu picioarele legănând în neant când visăm la starea noastră de fericire și extaz din hamacul Raiului și șoptind inepuizabile, insipide și fierbinți rugăciuni, noi oamenii credincioși devenim absolutamente fericiți că are cine lucra la veșnicia și mântuirea noastră inimaginabilă : Un Dumnezeu inepuizabil după părerea noastră, un Dumnezeu antropomorf, semănând obligatoriu cu însușirile biologice ale rasei noastre umane și bun, apt în special să ne gestioneze mărunțișul nostru biologic, ca dovadă că doar rugându-ne de acest Dumnezeu antropomorf el ne va da o pâine trebuincioasă stomacurilor noastre făcute de Domnul să mistuie ceva, o pâine de toate zilele, ori să râşnească în gol și să facă ulcer, să murim de inaniție dacă nu ne rugăm și nu ne dă Domnul pâine de mistuit. În fapt Dumnezeu este suprasaturat și irecuperabil agasat de ale noastre ofuri și nimicuri, fiind ori supărat pe noi, ori plictisit, ori amândouă când e clar că soarta tragediei noastre umane e de neschimbat, și nu există soluție practică de fericire pe pământ, iar alternativa speculativă, terminarea tragediei terestre se plasează în transcendent, în Cer, oriunde altundeva decât în concret, adică la Sfântul Așteaptă...

                         3)

   Acolo, la Sfântul Așteaptă în Cer lângă Dumnezeu e sfârșitul chinului, al nedreptății și tuturor suferințelor și lacrimilor noastre. Cât trăim trebuie să suportăm greul vieții oricum, fiind obligați de soartă și de condițiile și conveniențele sociale în care religia are un rol determinant, a trăi în legile sfinte ale credinței sperând la fericire eternă mângâiați de efectul placebo al visului mântuirii din Cer. Din jugul amar al lumii și vieții ridicăm timizi ochii către un cer gol de orice bune intenții, amețindu-l, înșelându-l să ne scoată cadou pentru noi din neantul lui negru și tăcut, din piatră seacă, din pământ, din iarbă verde un Dumnezeu bun pentru vătămăturile noastre, pentru bubele, cancerele și agoniile morții noastre. Astfel visând la Cer și la Rai nu mai simțim că vărsăm lacrimi inutile de durere și suferință aici în simulacrul de-a fost denumit viață a oamenilor pe pământ, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, tot ce i-a plăcut să facă mai mult, mai cârpaci și mai mediocru în viața-i creatoare divină. Când viața noastră amărâtă, Opera Lui Dumnezeu se termină și pâlpâie în chinul și suferința bolilor, degrabă purcedem conștiincioși religios să plusăm în erudiția și talentul credincioșiei noastre ce ne aduc în suflet necesitatea de a spune exuberanți că trebuie să murim tăcuți, molcomi, să nu deranjăm Cerul cu zbierătele agoniei durerii cancerelor și bătrâneților noastre, să murim tern și insignifiant, după pravila, capriciul, dispoziția și îngăduința Lui Dumnezeu care nu a dispus altfel cu noi încât ne-a spus rece și autoritar că din pământ am fost făcuți și în întunericul și mizeria lui ne e locul. Iar cât mai trăim să nu disperăm. Să ne rugăm și să ne bucurăm astfel de viața care ne-o dă Dumnezeu cu o mână și ne-o ia cu alta. 

                        4)
 
  Să ne bucurăm de ne e viața plină de griji și să nu disperăm dacă nu avem soluție la nimic, suportând totul cu stoicism și răbdare, mângâindu-ne de efectul terapeutic al mâinii invizibile a Domnului care ne învăluie hipnotic viața și totul cum numai El știe, în liniștitoare și calmante promisiuni surogat de fericire și bine absolutamente postume și inutile practic. Tot ce trebuie să facem e să închidem ochii în această transă religioasă și să înghițim cu nesaț amarul vieții și morții ca pe o pilulă amară dar care știm că ne însănătoşeşte și ne face bine doar în Cer și doar pentru Cer, țelul și dezideratul nostru exclusiv și febril. Viața, se adeverește astfel că nu ne-a dat-o Dumnezeu ca s-o trăim ; e doar o rampă de lansare, e doar o etapă și un stagiu neinteresant și temporar din drumul fără întoarcere al mântuirii, scopul final și obligatoriu pentru noi. Nu avem de ales decât să ne supunem acestui vârtej și uragan de nonsens cosmic de a fi amăgiți în zadar cu viața veșnică, când noi suntem vârâți până-n gât în viața reală ca într-un căcat cald și proaspăt mereu al tragediei și mizeriilor existenței noastre umane. Suntem noi oamenii chinuiți de greul vieții pe acest pământ făcut de Dumnezeu,  ca într-o arenă unde suntem gladiatori meniți să-i satisfacem Lui Dumnezeu pofta de sânge și de moarte. Ce ne mai rămâne după ce suntem cu totul furați de dulceața vieții decât sentimentul dezolant al vieții vii ca țeapă cosmică dată nouă de Tatăl nostru care e în ceruri ? Dumnezeu nu ne-a cerut să investim în seriozitatea și bucuria vieții, nu ne-a cerut să punem preț pe structura ei de carne pieritoare, ba dimpotrivă; nu ne-a cerut să ne sprijinim pe senzațiile nemijlocite ale vieții directe și actuale și nu ne-a cerut să căutăm înțeles și durabilitate în efemeritatea ei. Să învățăm de la călugării cei sporiți în credință care se nevoiesc în pustie ca să fugă de viață. Să fugim de viață e tot ce ni se cere. Să fugim și să alungăm din noi viața în înțelesul ei lumesc ca să facem pe plac Domnului de pe lumea cealaltă. Domnul are alergie la senzațiile vieții noastre pământene, la viața noastră privată. Nu-l interesează pe Dumnezeu toate pântecăraiele noastre, sau faptul că avem ciorapii urât mirositori sau chiloții găuriți în cur și pătați de caca din cauză că ne-am scăpat pe noi când ne-am abținut până în ultimul moment să ne facem nevoile că nu aveam apă în vasul wc-ului din cauză că nenorociții de la societatea de apă și canal au tăiat apa la cartiere întregi care aveau datorii la întreținere necontând că mai sunt și foarte mulți plătitori de facturi care sunt cu plata la zi și tot au apa tăiată din voia și cu îngăduința Lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu Nu-L interesează dramele, necazurile și lacrimile noastre pământești. Dumnezeu se ocupă exclusiv cu Cerul, cu chestiuni înalte, transcendente, nu cu mizeriile, catastrofele și infecțiile umane care put și-i iau nasul din loc Domnului. Cum am putea să-i cauzăm simțului estetic și sensibilității Lui Dumnezeu cu miasmele infecțiilor și puroaielor pe care Dumnezeu ni le-a pus mândru în noi odată cu bolile, știind ce face ? Dumnezeu și-a arogat dreptul și favorul de-a fi o entitate superioară iar noi trebuie să avem deferența de a nu-L consuma în efemerele și măruntele noastre probleme intestine. De aceea trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să-i fie de bine acest statut select și special de superioritate pe care-L are față de noi și față de orice ființă din univers chiar dacă constatăm aspra și tragica evidență că Dumnezeu e un nimic și o absență simptomatică și concretă pe această lume tocmai ca să fie în schimb totul, adică o amăgire eficace pe cealaltă lume. Iată de ce Lui Dumnezeu i se cuvine tot și a avea tot, toate măririle, toate beneficiile și satisfacțiile în dauna tuturor acelora care ar vrea să mai spere de a fi și a avea ceva pe această lume astfel ca să simtă mângâierea clipelor existenței pe care toate ni le-a luat Dumnezeu ca nu cumva să ne bucurăm de ceva în acest univers mai mult decât El și să fim mai fericiți decât Dumnezeu care atrage în El ca într-o gaură neagră totul, stare ce-i dezvoltă în suflet o monstruozitate care se numește mândria exclusivistă și egocentrismul divin care calcă pe, și se hrănește din cadavrele noastre umane, din răbdarea și lacrimile unor cadavre iminente care suntem. Astfel, din viața noastră nu mai rămâne, după ce Dumnezeu a consumat avar toată dulceața și beneficiile universului, decât o zdreanță lipsită de culoare, de gust și de înțeles când Dumnezeu ne-a consumat totul și ne-a lăsat orfani de orice înțeles și bucurie a vieții de carne dându-ne în schimb ca o compensare ineficace nevoilor noastre curente și alerte de acum,  dulceața visului vieții viitoare. Dumnezeu în interesul Lui egoist cosmic ne cheamă la El ca să ne proceseze complet astfel încât din viața noastră nu mai rămâne decât un trup bolnav care trebuie să moară și un cap plin de visul morbid al mântuirii imposibile. Tot ce ni se cere este să renunțăm la dulceața și înțelesul lumesc al vieții noastre. Dumnezeu are un alt înțeles și un alt interes pentru viața noastră. Ce este viața noastră de carne dacă nu o  senzație directă de procesare a realității cu simțurile noastre primare la care trebuie să renunțăm pentru satisfacerea capriciului și vanității divine de a ne cere să nu fim robii cărnii și simțurilor și să sinucidem în noi tot ce s-ar mai chema dor de viață, bucurie a ei, freamăt de gând și de simțire altul decât cel agreat și sinonim cu spiritul și buchile muzicale ale psalmilor lui David ? Călugării bine plăcuții Lui Dumnezeu singuri și-au tăiat toate venele prin care încerca a curge o cât de mică picătură de sânge cald de simțire lumească. Sângele călugărilor nu mai e cald și roșu ci s-a răcit și s-a făcut inutil, roz sidefiu,  transparent, curat de orice febră, de orice patimă și de orice vis lumesc. Iată cum Dumnezeu plânge de bucurie când își vede creatura transformată din care tot sângele roșu lumesc a curs și nu a mai rămas decât lichidul roz sidefiu ce aduce febra alienantă a credinței. După ce inima credinciosului se oprește din respect și dragoste pentru Dumnezeu, tot sângele lui roz insipid este materia primă perfectă ce ne transformă în cadavru. Cei de la medicină legală când ne fac autopsia nici nu știu că zeama care curge din cadavrul disecat este în sine  putresceina și cadaverina, care de fapt sunt lichide derivate ale fostului sânge roz al credincioșiei noastre. Medicina legală e doar o etapă. Medicii legiști care ne fac autopsia lucrează sub acoperire, au legitimație și  instrucțiuni oculte și clare de la Dumnezeu să stoarcă din noi tot sângele rămas care a fost cald, ne-a circulat prin inimă și ne-a inspirat vreun interes și emoție a vieții. Acolo, pe masa de disecție a autopsiei suntem pregătiți pentru Cer, cadavrul nostru este stors ca o lămâie de toată emoția și bucuria de-a fi fost oameni și devenim materie primă pentru Cer, pentru pofta ce-a poftit Dumnezeu cu leşurile noastre. De-acolo înainte intră în acțiune Dumnezeu, îi cădem în mâini în masă, o omenire întreagă ca un banc imens de pești ; pești morți și pești vii, claie peste grămadă în năvodul Lui Dumnezeu și trecem pe linia de producție a Cerului. De o parte a benzii transportoare a fabricii de conserve sunt îngerii care adună grijulii peștii vii și-i trimit în Rai. De cealaltă parte sunt diavolii care adună peștii morți și-i trimit la linia de producție a iadului. Din toată această şaradă, negăsindu-i un sens practic scoatem unul din burtă, îi zicem credință și-i dăm Lui Dumnezeu tot creditul vorbind cu exuberanță despre bunăvoința Lui Dumnezeu pentru noi și gestul ultim, mântuirea, pe care-l va face pentru a noastră salvare dintr-o viață mizerabilă dispusă așa din inițiativa și vina-i de-a ne fi condamnat pe toți pe-un capăt din vina a două rebuturi primordiale pe care El Însuși le-a creat : Un Adam și-o Evă iresponsabili...

                        5)

  Cum am putea îndrepta noi păcatul strămoșesc și să înduplecăm pe Domnul să vadă că n-avem cum să mai plătim cu toții greșeala făcută de alții cu atâta amar de timp în urmă ? Ca să nu vezi că alungarea noastră din Rai pe motiv că Adam și Eva au greșit și noi trebuie să plătim solidar cu ei toate oalele lor sparte în veci e cea mai mioapă și mizerabilă atitudine, fie ea și punct de vedere oficial divin scris constituțional în Scriptură. Ceva nu se mai leagă și acest nonsens cât și altele consemnate cu erudiție în Scriptură trebuie să înceteze dacă Dumnezeu mai solicită un minim respect și condescendență. Cu conștiințele prostite și violate în tot ce au mai sensibil suntem înșelați de produsul cel mai de preț al universului, Dumnezeu, să credem toată povestea puerilă a amenințării cu iadul când în primul rând avem un iad pe pământ, viața și lumea pe care Dumnezeu s-a lăudat o veșnicie că le face și uite ce-a ieșit, un penitenciar unde trebuie să plătim cu sănătatea și cu viața neajunsul de-a ne fi născut ! Pentru ce de frica Dumnezeului curent și capricios la culme noi, cuminți trebuie doar să ne rugăm pentru iertare, ignorând că totul e greu și ne doare, ignorând orice of și suferință îngăduie Dumnezeu cu noi ? Cum putem ignora că suntem părinți și cum putem ignora că suntem copii...? Bănuiește oare Dumnezeu cât de egal de greu ne e să fim și părinți de copii și copii de părinți ? La această întrebare răspunsul nu se poate da decât cu inima frântă și cu lacrimi pe obraz. Pentru că ambele variante, de-a fi părinți de copii sau copii de părinți sunt inacceptabile și insuportabile omenește privind drama inexorabilă de a ne iubi până când moartea ne va despărți. Nu se poate răspunde prin cuvinte la tragedia umană ce rezultă din startul acestei lumi dat de Dumnezeu prin Creație cu un click. Ci numai prin lacrimi putem să ne răspundem, singura ripostă blândă contra deznădejdii cosmice programată cu știința, inițiativa și îngăduința celui Atotputernic. Atotputernicie înseamnă forță discreționară și totalitară, opozabilă la tot ce există bun sau rău, omorând totul în cale ca un uragan, ridiculizând gândurile și sentimentele noastre când mai bune, când mai rele,  arătând biciul atotputerniciei, mojicilor robi ai Săi, oamenii supuși din genunchi. Argumentul atotputerniciei și forței Lui Dumnezeu duce în derizoriu și ridiculizează orice forță a argumentelor dorințelor, neputințelor și simțămintelor, plânsului și râsului nostru, fanteziilor și plăcerilor noastre constituite în ceea ce s-ar chema bucuria vieții denumită de Dumnezeu deșertăciune. Suntem vulnerabili și pierduți în fața Atotputerniciei Lui Dumnezeu, a dictaturii perene divine, iar supuşenia fără cârtire față de ea ne e singurul lux ce cu frică ni-l permitem în sărăcia noastră existențială de foști și actuali oameni de grotă doborâți de aceleași temeri și superstiții. De aceea ne facem cruce la orice răspântie unde sunt biserici, la orice stihii și fenomene ale naturii care înspăimântă și în final ne apărăm de nepăsarea Lui Dumnezeu numai prin lacrimi. De aceea aș fi vrut să fiu un sculptor ; și să cioplesc în marmură un chip disperat de părinte sau de copil care plâng unul pentru altul, cu lacrimi neoprite pe obraz. Lacrimi de marmură pe obraji de marmură contorsionați de plâns. Lacrimi care nu se pot șterge fiind de piatră.
  Cum e să fii părinte de copil și să știi că după Dumnezeu ești al doilea responsabil că l-ai adus pe lume și l-ai condamnat la acest univers rece, insensibil, irespirabil, inuman, adică l-ai condamnat și l-ai pregătit pentru moarte ? Pentru ce să tremuri în orice clipă pentru soarta copilului tău, să nu i se-ntâmple ceva rău ce oricum știi că probabil i se va întâmpla și că oricum nu poți evita...? Vezi episodul cu Ionuț, copilul mâncat de câini despre care Dumnezeu sigur a aflat și era undeva atunci, în Cer, în Rai, servind o dulceață de trandafiri paradisiaci și-un pahar brumat de apă rece... Dumnezeu se îngrijorează și frânge pentru noi numai că asta nu ne ajută practic cu nimic în încercările noastre căci niciodată nu primim nimic, nici un semn, nici un email din Rai despre opinia Sa la dramele noastre și părerile de rău divine. Va spune probabil Dumnezeu că astfel copilul mâncat de câini s-a făcut direct înger. Ce seducție obraznică și usturătoare pentru gândurile unui părinte care totuși ar prefera un înger în minus în cohortele nesfârșite ale Raiului, spre paguba Lui Dumnezeu și un copil nesfârtecat de câini în plus la pieptul mamei pentru liniștea inimii de părinte !
  Și cum e să fii copil de părinte și să știi că într-o zi cel ce ți-a dat viață, mamă sau tată va face accident vascular cerebral și va paraliza și te va întreba sclerozat și decrepit cum te cheamă și dacă ai pregătit banii pentru doctor deși i-ai mai spus de cinci ori că da și totul e în regulă când în schimb știi că peste o săptămână sau două îi vei cumpăra sicriu cu 300 lei, vei plăti taxa de înmormântare 200 lei și capela 100 lei...? Pentru toate acestea, pentru faptul că moartea ne-a consumat până dincolo de limita răbdării noastre, ea s-a acutizat în conștiința noastră și cauzele și urmările ei ne irită și exasperează la culme prin suprauzitare și molipsirea sufletelor noastre cu adulmecarea inexorabilului și opacului destin al neființei și tragediei programatice cu care suntem agasați de-o viață de Dumnezeu, Creatorul și lichidatorul nostru.

                         6)

  E cu neputință să murim atât de mizerabil ca năpârcile, șoarecii și gândacii de bucătărie. Să fim striviți sub bocancul destinului nostru irecuperabil dramatic nu cadrează deloc cu similitudinea cu care își clamează Dumnezeu asemănarea cu noi după chip și ființă. Să vrea să își ucidă oamenii creați, ori dacă n-o face direct să tolereze un asemenea pogrom făcut cu mâna perfidă a diavolului face să credem că bunătatea părintească ori pasiunea artizană a Lui Dumnezeu de-a ne fi creat sunt undeva în mulțimea atitudinilor cinice și iresponsabile, în mulțimea numerelor iraționale la care noi n-avem acces decât ca matematicieni, or nu suntem matematicieni. Noi eram absolut convinși și credeam că Dumnezeu poate să își probeze mila, grija și bunătatea părintească pentru noi prin cuvinte și acțiuni clare, puține, logice, palpabile și dovezi pe măsură că trebuie și putem să ne simțim Prinți apărați și privilegiați ai Sfinției Sale, că nu murim ca și câinii, ori mai grav, că nu murim când vor câinii, că nu mor preoți în lagăre naziste, ori uciși de torționari în închisori comuniste. Noi credeam că doar șoarecii și năpârcile nu e bai să putrezească și să devină hoituri împuțite. În schimb vedem că noi, os divin, cu sânge domnesc și regesc albastru de-al Lui Dumnezeu care ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa regească, murim în draci și putrezim de-a valma și ni se împuțesc hoiturile la fel cu ale stârvurilor de câini de prin bălării ori dintre șinele de tren. Să nu-mi spuneți că sufletul e salvat și o ia razna și aiurea, incognito cu o floare la ureche către plăcerile Raiului și Slava Lui Dumnezeu, uitând placid de trupul care tocmai a fost sfârtecat de tren sau răpus de o boală. Parcă mi-e greață să știu că am un suflet posibil aspirant la Rai, care se trage dintr-un cadavru împuțit în sicriu de care uită cinic și iresponsabil. În Talentul Lui Dumnezeu în făurirea lumii și a noastră Dumnezeu putea să ne scutească greața existențială și să folosească un scenariu mai plăcut, igienic și serafic pentru soarta noastră ca și creațiuni speciale de carne și cu adevărat diferite și superioare față de tot regnul animal tot de carne dar profan și ignorant prin natura speciei. Vedeam și noi că suntem sfinți de vii, că suntem pui de Dumnezeu, vedeam și noi această rezervare și influență a Lui Dumnezeu și vedeam direct și fără dubiu că suntem destinați Raiului căci avem de Tată pe însuși Dumnezeu. Raiul pe pământ era posibil. Numai Tatăl nostru să fi vrut... Numai Dumnezeu să ne fi scutit de primele Sale două rebuturi, Adam și Eva, ca să nu plătim toți la infinit păcatul lor originar... Și eram mai fericiți fără Adam și Eva, fără crima Cainului cu Abel, fără sacrificiile și arderile detot de prin preistoria obscurantistă. Prima dată să fi făcut Dumnezeu pe Iisus, că așa era mai logic și normal. După Iisus să ne fi făcut Dumnezeu pe noi, oamenii, că era mai logic și dumnezeiește să fi fost cu toții frați ai Lui Iisus după Tată, buni, drepți și sfinți precum Întâiul creat al Lui Dumnezeu care ar fi fost Iisus care sigur nu ar fi furat mere din Rai și nu ne-ar fi învățat ca Adam și Eva  șarlatania și furtișagul. Vedeam că eram sfinți. Credința ne era inutilă. Ea e necesară doar pentru mojicii manipulați de ciocoii și zbirii lor. Pentru Oamenii Sfinți era de ajuns Evidența că suntem rude ale Lui Dumnezeu și nici o altă mijlocire mai mult. Și pentru asta ni se rupeau nasturii de la cămașă de fală și mândrie ce Dumnezeu măiastru ne-a făcut și ce soartă princiară ne-a dat, scutiți de grozăvii, de urât, necaz, lepră și zeamă din cadavru care să se scurgă numai din câini morți prin bălării, oamenii să nu putrezească, să fie ca aurul, ca platina, să nu ruginească și dezintegreze, să nu devină hoituri iminente din care zeama va curge, pic, pic, în întunericul sicriului. Iată de ce oamenii vor înțelege cu amar că n-au fost făcuți de Dumnezeu niște Oameni Sfinti ci niște napârci penibile nedemne de statutul de Creație Divină. Și astfel, toți își vor lua lumea în cap și vor face greva morții cum spuneam. Va fi o opoziție constructivă a Operei Lui Dumnezeu care-L va ajuta să mai îndrepte măcar ceva.

                        7)

  Pentru ce Dumnezeu se ocupă cu atâta pasiune de moartea noastră atât de ceremonios și erudit ? Căci nu vedem nici o rațiune pentru care am fost scoși din pacea și neantul neființei de Dumnezeu dându-ne viață ca să trăim fără un scop precis și valoric în dureri, boli și lacrimi un număr de ani apoi să murim insignifiant și etern, să ne întoarcem lipsiți de puteri în neantul din care-am ieșit, numai ca Dumnezeu să facă experiența bolilor și durerilor trupești pe trupurile noastre de cobai. Nu înțelegem pentru ce dacă moartea, destructurarea și neființa e soluția cea mai la îndemână rezervată de univers și legile fizicii și chimiei, a mai avut vreun rost ca Dumnezeu să aprindă prin viețile efemere și vulnerabile ale fiecăruia din noi câte un bec slab în imensitatea beznei universului ca să ardă preț de o clipă efemeră apoi să se stingă ca și cum n-ar fi fost. Pentru tot acest neînțeles cu care Dumnezeu s-a ocupat în univers bătându-şi joc de niște entități care suntem cărora ni s-a zis ființe, scoțându-ne și băgându-ne în neant fără vreo logică, ca pe niște rufe în balia experiențelor cosmice ale Lui Dumnezeu,  zicându-se pueril, incoerent și inexplicit că ceea ce s-a făcut din pământ în pământ trebuie să intre, pentru toate acestea se va instaura în întreaga omenire o adevărată lehamite față de suferință, nedreptate, boli și moarte, această aparent normală dar pentru oameni pe nedrept denumită trebuință a firii de a muri de cele mai multe ori în chinuri căci nimeni nu moare cu inima senină și o floare la ureche decât poate asceții și pustnicii cei sporiți în credință pentru care moartea e-aproape o bucurie vie și sinceră, un eveniment normal aducător grabnic de întâlnire și rendez vous cu Dumnezeul cel cauzator de liniște și mântuire neapărat postumă. Pentru noi ceilalți care nu suntem călugări și pentru care viața nu ne e atât de lesne indiferentă și n-o privim ca pe un stagiu cotizant formal și ieftin, pentru noi cei care mai simțim trebuința necesității bucuriei vieții, a clipelor ei de dorită și visată dulceață a ființării, moartea o resimțim ca pe un inconvenient și o tragedie, o lovitură vrând nevrând, lovitura supremă de fapt. Noi plângem și ne smulgem părul din cap la înmormântări, nu-i așa ? De aceea, toți oamenii vor refuza să mai moară așa pur și simplu și normal cum se spune că e, vor dori niște explicații și compensări în sfârșit pe care acum ei nu le simt necesitatea turmentați de îndoctrinarea religioasă și din comoditate și inaptitudine a firii nu vor nici o explicație clară de la Dumnezeu și nici o motivație pertinentă, preferând să primească de la Dumnezeu moartea și durerea, necazurile, tragediile, prin exemplul răbdării lui Iov, ca pe un bir natural, legic și lesne de suportat, ca pe un serviciu ritualic și prețios pe care ni-l face Dumnezeu, căci toți suntem infinit respectuoși și docili față de tot ce ne dă și nu ne dă Dumnezeu și spunem stoici și exuberanți formula : "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat..." Totul, toată această răbdare autoflagelantă o vom înghiți până într-o zi când oamenii se vor crispa și vor tace, în rumoarea scrâşnetului lor de dinți simțind manipularea cosmică și inconsistența perimatelor, nefundamentatelor, îndepărtatelor inuman promisiuni serafice, se vor sătura pur și simplu de tot și de toate și vor începe să facă inevitabila grevă a morții. De ce ? Pentru că nimănui nu-i va mai conveni să mai moară așa pur și simplu, atât de similar ca orice jivină necuvântatoare, atât de insignifiant, ieftin și inuman, nesolemn și fără un sens pertinent și credibil, pretabil speciei umane inteligente. Căci să fii om, ființă inteligentă, singura care a ajuns să-L conceapă pe Dumnezeu din tot regnul animal sau vegetal, să fii om, singura ființă din universul cunoscut care a devenit conștientă de sine, de universul însuși, de materie, timp și spațiu, de relativitatea lor, de infinit și de existența unui Dumnezeu în al cărui chip și asemanare voiam să sperăm că ne oglindim atât de similar dacă nu identic, și să continui tu ființă lesne muritoare a crede că e normal să mori și să sfârșești identic, la fel de sumar biologic și mizerabil, precar ca orice năpârcă și sălbăticiune necuvântatoare, atât de diferit și mizerabil față de cum ar face-o un Dumnezeu care ne-ar arăta prin exemplul Său cum se moare divin, util și frumos dumnezeiește, înseamnă să ratezi irepetabila șansă de-ai cere totuși Lui Dumnezeu, ruda noastră de gradul zero să ne arate un spectacol și o demonstrație mirobolante : Să ne arate cum se moare. Să ne învețe Dumnezeu cum se poate muri ușor și suportabil dacă vrea să-L credem pe cuvânul de onoare că a muri e creștinesc, e frumos și e dumnezeiesc, e captivant și savuros ca idee, cum frumos și sublim e tot ce amintește de orice centimetru pătrat de spațiu sau spirit din interiorul sau exteriorul Lui Dumnezeu, gestionarul de monopol, specializat și exclusivist al morților noastre. Să ne arate mai întâi Dumnezeu cum boala și suferința e bună și frumoasă și cum le-ar suporta în primul rând El pe pielea Sa divină, să ne arate cum s-ar îmbolnăvi și El ca să credem că și noi are vreo noimă și trebuie să ne îmbolnăvim. Să ne arate Domnul cum ar muri El mai întâi, frumos, divin, acceptabil și elegant, eroic și încurajator, echivalent și îmbărbătător pentru noi, pui de Dumnnezeu. Apoi vom putea muri și noi împăcați și liniștiți.
  Constatăm că Tatăl nostru nu vrea să moară și rabdă să-i murim noi toți copiii Lui înainte-i. Cât de tare trebuie să-i fie inima Lui Dumnezeu când vede cum în fiecare zi îi mor mii de copii în întreaga lume ! Nu ne-ar fi făcut plăcere să ne vedem pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu, bătrân, bolnav și muribund. Lui îi place să ne vadă așa. Dumnezeu a ales pentru sine să nu sufere deci să nu moară. Dar ar fi putut s-o facă pentru instruirea noastră, direct și demonstrativ. În schimb a dispus ca din osul divin cu sânge albastru de sfânt să moară cel mult Fiul Său Iisus acum două mii de ani, să moară ca și noi, ba și mai chinuit chiar. Nici nu știm dacă nu e grotesc să mulțumim pentru această demonstrație a morții Lui Iisus. Că a fost un spectacol macabru și inutil o știm. Oamenii nu s-au mântuit. Același iad e și pe pământ și-n oameni ca de la Facerea Lumii. Degeaba așteptăm etalonul exemplu de moarte frumoasă și exemplară al Lui Dumnezeu. Dacă cu Iisus n-a reușit să ne învețe să murim cât și să trăim frumos și dumnezeiește, Dumnezeu nu-și poate permite disconfortul de-a se îmbolnăvi și muri de cancer din frondă cu noi și El însuși  se menajează zdravăn punându-ne numai pe noi, regnul animal sau vegetal, oameni cuvântatori sau insecte ori animale sau copaci unei asemenea mizerii a morții și neființei. Căci Dumnezeu nu poate muri, nu vrea, nu are în intenție, pentru că are putința regească și boierească de-a se proteja,  de-a alege varianta cea mai bună și confortabilă. Astfel că noi, amărâții, muritorii oameni, amăgiți cu statutul de fii ai Lui Dumnezeu pe care ne-a făcut din lut și s-a murdărit definitiv pe mâini de soarta noastră făcându-o, ne pare un pic rău că Dumnezeu pentru Sine și-a ales egoist o soartă boierească și privilegiată iar nouă, copiilor Lui ne-a hărăzit mizeria și precaritatea bolii și morții destinată întregului regn animal sau vegetal necuvântător. Măcar copacii mor în picioare, mormântul lor e-n lumină și în soare, iar noi, fii de Dumnezeu făcuți din lut peste care s-a suflat duh de viață suntem ascunși sub preș în pământ în sicrie inutile, improprii morții unor pui de Sfânt și odrasle de Dumnezeu. Și dacă totuși trăim și murim în chinuri se pare că n-o facem în zadar. E mâna Lui Dumnezeu aici. Se pare că Iisus nu mai poate fi răstignit a doua oară, (nici o aluzie la romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis), dar Dumnezeu simte tot mai mult trebuința și tabietul acesta ca din când în când să asiste la o răstignire exemplară. Noi toți oamenii, luați în masă, cu bolile, dramele și morțile noastre, suntem un Iisus răstignit a doua oară, priviți de un Dumnezeu plictisit, singur spectator pe arena morții. Până când și de ce tot acest interminabil spectacol funebru...? Cu cât n-o vom ști vreodată cu atât vom ajunge la o saturație și loviți de morbul deznădejdii imediate îl vom ucide noi pe Iov eutanasiindu-l ca să nu mai sufere fizic și să nu se mai chinuie inutil de-o veșnicie, cu bubele și necazurile sale că putem fi suficient de grăitori Lui Dumnezeu și noi cu bubele noastre. Apoi, fiindcă nu mai putem da înapoi din această emulație, frenezie și erezie a celor prea mult și inutil loviți de tragedia cosmică a vieții vom trece toți hotărâți să facem greva morții. Nu va fi suficient. Ciocoii vechi și noi din Senatul Cerului nu vor vota cu noi ca Dumnezeu să aibă legi favorabile și să facă ceva bun și pentru noi muritorii de rând aflați în greva morții. De aici disperarea noastră a pământenilor va exploda ca o supernovă experimentând inutil greva foamei, a nașterii, a morții. De aici și până la Revoluția morții nu mai e decât un pas, despre care voi vorbi în episodul următor. Ca o avanpremieră vă pot spune că greva și revoluția morții vor fi învinse iar omenirii nu-i va mai rămâne decât să intre în greva, apoi revoluția înmormântării, ultima soluție.