NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII (REACTUALIZAT)

7) NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII ( REACTUALIZAT )
   
                      1)
 
  Nu mi-e milă de soarta omenirii. De ce mi-ar fi milă de-o omenire care-i fericită cu dragostea, credința și părtăşia cu Dumnezeu...? Poate să-ți fie milă de-o omenire amărâtă, urgisită, împilată etern în necazuri, dureri și suferințe și care nu are nici o nădejde de mai bine și fericire. Deținuții din lagărele naziste și victimele colaterale ale războaielor sunt o astfel de omenire amărâtă de care merită să ai milă. O altă omenire de care merită să mai ai milă e alta decât asta, de extratereștri din alt sistem solar care cine știe cum mai sunt chinuiți și ei și care nu are norocul și accesul cum avem noi oamenii la beneficiul ajutorului Dumnezeului actual care gestionează Terra și destinele noastre de două mii de ani de când a venit la putere actualul Dumnezeu numit Savaot sau Iehova. Acest Dumnezeu creștin ortodox L-a făcut fiu al Lui pe Mesia Iisus în cazul creştinismului și pe alți Mesia din alte culturi, toate înlocuind, uzurpând politeismul și exilând vechii zei (Zeus, Apollo, Ra, Isis, Artemis, Bachus...etc) . Dar omenirea noastră...? Este omenirea actuală cu adevărat împilată în suferințe și suferă ea oare inexorabil cu adevărat asemenea tragisme ale destinului asemeni deținuților holocaustului ori celor din închisorile comuniste care n-aveau nici o mângâiere și nici o speranță încât e vrednică ea de mila mea...? Ba bine că nu. Omenirea actuală este cu adevărat fericită. O, cât e de fericită și cât noroc chior are lumea...! Oricâtă suferință ar îndura lumea, și îndură slavă Domnului tocmai dintr-o neatenție a Cerului și o mizantropie insurmontabilă a Lui Dumnezeu, omenirea știe să-și depășească acest inconvenient găsindu-şi o genială soluție : Credința încăpățânată și speranța într-un Dumnezeu de serviciu salvator care eficient tratează de orice vătămătură creatura de altfel înglodată iremediabil în mocirla tuturor mizeriilor vieții. Asemenea noroc chior al salvării într-un imemorial lagăr al fericirii eterne care este Raiul nu e de neglijat și febra durerii și angoaselor vieții se alină și trece în derizoriu savurând programata și sperata dezertare din disoluția și iadul de pe pământ direct în brațele primitoare ale Domnului după Înfricoşătoarea Judecată când ne vom agăța cu toții ahtiați de pulpana mantiei Lui Dumnezeu ca niște curnuți de lâna oricărei oi indiferentă care se respectă... Orice păcate am avea, Domnul ne iartă dacă ne căim și ne rugăm pios de iertare. Fericiți cei ce plâng căci aceia se vor mângâia, fericiți cei săraci cu duhul că aceia vor vedea pe Dumnezeu, fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor va fi împărăția cerului, căci cu ei este Dumnezeu, asta ni se spune în niște versete teologice că trebuie s-o știe toți până la marginile pământului chiar dacă pământul e o sferă și nu are margini... Nu e stupid să-ți fie milă de soarta omenirii în aceste condiții de liniște și pace a credinței care îi liniștește într-un surogat de terapeutică pragmatică religioasă pe toți...? Nu e stupid să-ți faci griji și inimă rea de necazurile și durerile omenirii când prin stratagema credinței și obscurantismului religios toți și-au asigurat salvarea din acest pogrom al durerilor vieții în eternul spital de urgență al Raiului, adulmecându-i beneficiile, sperata mântuire, această dulce robie a robiilor într-un predestinat Rai hărăzit și proiectat tuturor disperaților pământului...? Înfundați iremediabil în acest nămol al mizeriilor și durerilor vieții, omenirea, prostituându-se cu exemplul răbdării lui Iov pus la grea încercare de Dumnezeu, cu mândrie și exuberanță copie această omenire pe propria-i piele simptomele și tratamentul iovic ignorând boala de dragul tratamentului credinței și speranței serafice cu orice preț. Această morfină a credinței în Dumnezeu pentru omenire este suficientă, este totul de fapt. De asta e inutil și caduc să-ți fie milă de omenire și de soarta ei grea, de condițiile precare în care doar viețuiesc în mizerie, necazuri și boli, și nu trăiesc decât cu strepezeala sentimentului sabiei lui Damocles deasupra capului, adulmecând și așteptând relele vieții ca un tăvălug inevitabil visat, ca un coșmar ce va să vină să distrugă viața omului aducându-l la suferință, mizerie și moarte. Ei, fericiții credinței rezolvă aceste inconveniente, trăind în turmentarea onirică a Raiului și făcând în contrapondere în schimb un iad pe pământ. A fi credincios înseamnă a fi automutilat și a nu mai vrea și putea găsi soluții concrete vieții căci preocuparea de căpătâi devine ceva de ordin nepractic, credinciosul trăind doar pentru scopul teoretic al accederii în Rai la mântuire, acest vis de bine și acadea bună de supt pentru îndulcirea amărăciunilor și încercărilor vieții noastre amare. În aceste condiții se pare că pentru omenire doar Cerul contează, pământul e un accesoriu inutil bun numai pentru a-i face efemer umbră și a ne îngropa apoi în el și astfel a ne subtiliza cadavrele din care sufletele dezertează în masă într-o goană nebună după aurul credinței și mântuirii în Rai. Pentru ce-am fi geloși pentru ce fac sufletele în Rai? Sunt la fel de jalnice ca hoiturile noastre care le găzduiesc pe pământ, și la fel de jalnice ca mulțimile care se omoară și se înghesuie călcându-se în picioare să sărute niște oase de moaște... La fel de iraționale, la fel de lamentabile sunt sufletele noastre în Rai... Dar până atunci, noi toți oamenii ne mai îndulcim cu cântări  bisericești, psalmi, alții mai scriu poezii, ori ne mai omorâm urâtul și monotonia vieții și liniștim prin muzică, filme, alții prin băutură, prin cultul lui Bachus, unul din mulții zei detronați ai politeismului uzurpați de monoteismul unui singur Dumnezeu exclusivist și la modă de două mii de ani de când a apărut creștinismul, căci de creștinism vorbeam, alte religii având și ele propria filozofie și propria teorie. Sub acest patronaj unic și discreționar, exclusivist al credinței religioase, omenirea se pare că-i fericită. De fapt omenirea întreagă pendulează ca și interes prioritar doar către mângâierea bisericii ori a cârciumii, două limanuri în care oamenii se aruncă după preferință, urând fiecare ceea ce iubește celălalt. Căci un credincios va urî visceral cârciuma iar un bețivan dacă nu va urî, dar va înlocui eficace euforia credinței cu euforia rachiului. Dacă viața devine prea imposibilă și monotonă atunci pe fundamentul euforic al băuturii sau credinței toți își mai permit cultivarea unui lirism privat de natură alcoolică sau religioasă aruncându-l ineficace ca un calmant și purgativ pe piața necazurilor vieții ce mai alungă mizeria din sufletele noastre, în disprețul profund al Lui Dumnezeu care nu ia în seamă sau chiar dezavuează aceste scâncete și manifestări de copii răzgâiați ai Lui. Lirismul nostru nu-i pe placul Lui Dumnezeu. Îl irită. Poți fi credincios și să nu-i placi Lui Dumnezeu, căci trebuie să fii un credincios dedicat, fără libertatea de a folosi posibilitățile inimii și sufletului decât pentru accentele habotniciei religioase. Atunci îi placi Lui Dumnezeu, când febra credinței îți udă de sudoare cămașa ziua și perna noaptea visând la îngeri și la Rai și la tine în genunchi sărutând în lacrimi pardoseala murdară de noroi paradisiac a Raiului. Lui Dumnezeu îi plac doar pasionații și nu amatorii de credință, Lui îi plac doar ochii noștri evlavios ridicați către Cer în eterne osanale ori închiși în înfocate onirice rugăciuni și să fim îmbrăcați și acoperiți complet în haine cernite, neîngrijiți, nefardați, nebărbieriți, nicidecum să purtăm haine în culori vii și frumoase care amintesc de culorile private și inaccesibile atât de lesne ale Raiului ale cărui dulcețuri nu le putem moșteni și degusta atât de ușor sau facil. Pentru a nu muri chiar detot de urât am îndrăznit puțin câte puțin să fim sensibili și astfel să bandajăm puțin pielea arsă de dogoarea săbiilor de foc ale îngerilor Raiului care păzesc cu atâta strășnicie porțile inutile ale Raiului de mâinile noastre disperate care ar rupe porțile Raiului cu totul să intrăm buluc în Rai de n-ar fi păzite... Până la acea fericire paradisiacă, de plictiseală încercăm să fim lirici și să cochetăm cu poezia în particular, sperând că Dumnezeu nu ne aude și nu știe că am pus un pic de pauză credinței care nu permite a ne ocupa cu chestiuni și plăceri laice lumești. A fi liric, sensibil, e o supapă ineficace de refulare prin care mânjim și păcălim neantul și frica noastră de el, dar nu și pe Dumnezeu cu manifestarea noastră privată de exprimare a sensibilității. Toți ne exprimăm într-un fel și ne eliberăm de încărcătura vanităților noastre iritând timpanele Lui Dumnezeu cu bâzâitul nostru efemer și asumându-ne astfel să fim pe deplin ignorați de un Dumnezeu prea ocupat cu Cerul, cu chestiuni importante, cu gestiunea Raiului și a duhurilor lui bune... Doar știm că la Dumnezeu toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt, or lirismul, emoțiile noastre private, visurile și senzațiile noastre intime și personale pier în derizoriu și ridicol, ca un abur, ca niște nori ce se topesc, în fața priorităților pragmatic și exclusivist, canonic, cazon religioase pe care Dumnezeu pune accent în trebuința comportărilor noastre. Noi însă, nimic... Tot cântăm, tot scriem de dragoste și pasiune, de amor și voluptate a cărnii, tot ne ocupăm de emoții și senzații private din afara canonicii religioase, iritând Cerul cu aceste deșertăciuni și insolente libertinisme... Carnea noastră dorește și alte sărutări, pasionale, voluptuoase..., nu numai sărutările platonice și reci de pe sticla icoanelor din biserici la Sfanta Liturghie, or racla conținând oasele de moaște... Erotismul religios ne-a golit simțurile de răbdare și ne-a adus un beneficiu insipid și inconsistent al blazării religioase ca o doctorie amară ce o înghițim fericiți de aceea ne-am permis să căutăm și puțină dulceață, sărutări voluptoase între îndrăgostiți care abia ce ne mai taie greața de nonsensurile Cerului și cerințele cazone religioase cu care suntem programatic dezumanizați și intubați. Când eram tineri, noi oamenii bătrâni ne exprimam sensibilitatea prin oracole scrise. Astăzi sunt rețelele de socializare, blogurile și memoriile, testamentele pe care ni le scriem fiecare. Ele nu sunt decât strigăte disperate și inutile de ajutor pe care neputincioși le lansăm în furtuna de nisip a deșertului, sticle cu mesaje aruncate în oceanul valurilor vieții, plutind efemer și fără să știm că suntem total ignorați, disprețuiți visceral de Dumnezeu în această mare de amar a universului în care am fost puși să ne luptăm pentru supraviețuirea mizerabilă pe un vas Titanic care se scufundă, căruia i s-a spus lumea și viața. Toți însă își potolesc durerile cancerului vieții cu programatica mântuire, această turmentare, această morfină în gând, în inimi și-n simțiri, în mijlocul valurilor  vieții care ne udă până la boașe și până-n gât, necontând că suntem vlăstare divine, făcuți chiar de mâna Lui Dumnezeu care în fapt ne e ca un fel de rudă primară și care din gentilețe ar trebui să ne păsuiască și scutească dar nu ne scutește, ne cere oricum plata la tot și la toate, necătând că-i suntem fii și fiice, deci moștenitori de drept ai rangului bunăstării și prea fericirii Lui. Ca niște efemeride, ca niște insecte efemere, fluturi de lampă, muște bețive de-o zi sau două, apărute dintr-un experiment nereușit și malefic, genocidar al Lui Dumnezeu, toți ne țipăm vanităţile ca niște broaște orăcăind vanitoase și înaripate de emulația credinței în lună pe baltă. Și ne întristăm că nimeni nu ne înțelege... Cine să ne înțeleagă...? Dumnezeu, vedem bine, e ocupat cu Cerul nu cu mofturile noastre, ne-a dat brânză care-i pe bani, ne-a pus în gamelă două, trei sentimente religioase să le rumegăm pe un fond de obscurantism și superstiții iremediabile, și dus a fost la Cer încât disperăm căutându-L și întrebându-L de ce trăiește atât de departe și definitiv de noi iar pe noi totul ne doare și pe El nu...? Dumnezeu nu ne poate înțelege... El ne vede doar în alb și negru... Toată culoarea ce-o avem, noi singuri ne-am vopsit cu ea fără să cerem voie de sus... Toate condimentele, toate plăcerile noi i le-am furat Lui Dumnezeu din buzunar, când nu ni le-ar fi dat de bună voie niciodată și pedeapsa că am îndrăznit să furăm aceste bunuri, deci să facem acest păcat, este moartea. Plata păcatului este moartea. De aceea murim în chinuri din cauza păcatelor, un rău necesar pe care ni l-am asumat, murim din cauza plăcerilor, a gusturilor, săpându-ne singuri mormântul cu lingura și furculița, cu plăcerile ce ne umplu carnea de cancer. De aceea rămânem singuri și muribunzi în alb și negru în fața exigenței și opticii intransigent religioasă a Lui Dumnezeu... Nici Dumnezeu nu ne înțelege și nici oamenii nu se înțeleg între ei... Noi între noi ca aceeași specie suntem incompatibili în înțelegere. Vorbim unii cu alții într-un etern dialog al surzilor și toți vor să vorbească, nimeni să asculte... Prin urmare la ce ne folosește să știm că nepăsarea ori chiar ura și dezinteresul Lui Dumnezeu pentru sensibilitățile noastre sunt insurmontabile...? De ce să plângem că Dumnezeu ne va arunca în iad ori că oamenii ca și noi nu ne înțeleg, sau chiar ne disprețuiesc și urăsc în sensibilitățile noastre, omorându-ne uneori cu kalaşnikovul sau decapitându-ne...? Oamenii sunt lupi pentru oameni, homo homini lupus, Dumnezeu ne-a creat cu niște inimi ce prind în ele atât de lesne sămânța urii și disprețului reciproc și bucuria în lacrimi a răzbunării pe aproapele chiar dacă nu ai dreptate. Să-ți ucizi aproapele care te-a nedreptățit după dreptatea sau vanitatea pe care o socotești tu în capul tău, e atât de dulce și mulțumitor. De aceea trăim încă doar fiindcă dușmanii noștri nu s-au supărat încă pe noi și n-a venit vremea să ne omoare încă. Dușmanii noștri au inima de piatră. Noi la fel pentru ei. A venit religia și Dumnezeu și a spus să ne iubim. Dar noi nu putem să ne iubim pe tunuri și pe tancuri și nici pe câmpuri fumegânde de război pe care Dumnezeu le îngăduie cu atâta naturalețe de la Facerea Lumii spălându-se pe mâini de toată drama noastră și dând vina pe diavol care ne-a împresurat și molipsit de toate relele. Dușmanii nu ne vor putea răpune niciodată, în prezența sau lipsa oricărui Dumnezeu. Pentru că dușmanii noștri sunt din carne pieritoare și sub carnea lor scârțâie tot niște schelete descărnate iminente ca și ale noastre. Merită să luăm aminte cum a spus Cioran : "De ce să fiu trist și de ce să privesc cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...?" De ce să disper că acest lighean de mațe nu mă bagă în seamă și îmi ignoră lirismul, durerea și lacrimile, disprețuindu-mă, urinând și scuipând pe sensibilitatea mea care îi repugnă și-i face greață...? Problema omenirii e de la greața reciprocă. Cum nu ne-a dat Dumnezeu prin cap să ne tolerăm și iubim dușmanii, și ei pe noi, mâncând mereu lămâi și unii și alții ca să uităm de scârbele ce le avem unii de hatârul altora ? Numai pentru niște lămâi pe care Dumnezeu nu ne-a îndemnat să le mâncăm terapeutic și care s-au uscat pe ramuri, atâtea războaie și crime au decimat omenirea...

                        2)

  Nu mi-e milă astfel de soarta omenirii... Căci omenirea e totuși fericită... Pervers, imoral și odios de fericită... Toți au făcut o coadă imensă până la Cer și așteaptă zăbavnici mântuirea eventual îmbulzindu-se într-o buluceală dezgustătoare la cozile de sărutare a Sfintelor Moaște ori de luare de agheazmă din butoaiele sfințite aduse în piață la biserica Izvorul Tămăduirii pentru poporul drept măritor creștin... În tot acest timp, pământul, viața clocotește în anarhie și disoluție de zăbăvnicia și ignoranța drept măritorilor creștini. Toți ignoranții se ridică prin credință depășind viteza luminii și reușesc să călătorească miliarde de ani lumină într-o clipă de evlavie religioasă și să-L prindă pe Dumnezeu de mantie negreșit, devenindu-i remore și paraziți ai dependenței de mântuire și de Cer. Orice handicapat mintal ori fanatic religios a ajuns cu o cruce și o rugăciune să învingă timpul și spațiul, fizica, relativitatea, pe Einstein și tot, ajungând printr-o pocnitură de deget a credinței să călătorească instantaneu până la marginile universului acolo unde e Raiul și Dumnezeu. Așa ceva este inadmisibil dar este posibil. Trăim în mijlocul acestei povești a poveștilor, credința, grețos de frumoasă și inadmisibil de puerilă. Toți se roagă Domnului de sănătate, de spor în casă și să-i ferească de cutremure, inundații și urgii... Toți au pierdut timpul pe la liturghii și pelerinaje mercantile și indecente la Sfinte Moaște, în loc să-și pună inginerii să-și armeze casele cu brame de oțel brut de 15/15 cm ca să nu li se dărâme pereții în cap... Să cadă tot blocul, dar intact, armat inteligent cu brame de oțel. Iar noi să ne scuturăm puțin de praf după cutremurul devastator și să spunem că ne-am dat puțin într-un carusel la bâlci, într-un montaigne-russe  amețitor... E inadmisibil cum se pierde atâta timp cu construiri de catedrale, cu pus de candelabre, tapete și icoane, de candele sau mobile luxoase prin casă în loc să se armeze colțurile tuturor pereților cu brame de oțel de 15/15 cm de la combinatul siderurgic din Galați, care și de asta s-a desființat, că nu a avut astfel de comenzi ferme și practice ...! Astfel, ne cad pereții în cap, din vina noastră, pentru că nu știm să ne facem decât cruci și nu știm ce-i aceea tectonica pământului și faliile care se mișcă chinuite de lavă, subiecte nescrise în nici o Biblie pentru liniștea și știința noastră, să ne fi spus-o concret Dumnezeu de la Facerea Lumii, să nu mai avem oameni ignoranți gen unuia din satul Izvoarele din județul Galați care scandalizat să i se explice sursa cutremurelor care le-au crăpat casele în draci dar spunându-i-se că de vină sunt faliile și mișcările lor naturale a spus că nu e de acord și nu înțelege. El știa că fala e ca un fel de mândrie. Nu accepta că din cauza faliilor sunt cutremurele. De aceea protesta în continuare în fața specialiștilor care îi explicau mișcarea faliilor și își făcea cruci sperând la ajutorul Lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, soluția noastră obscurantistă dar de avarie și eficace cea mai la îndemână pentru tot vulgul de la Facerea Lumii și până azi... De aceea chiar că nu mi-e milă de soarta unei astfel de omeniri...!  Ea e fericită... Clar. Iar mie nu-mi rămâne decât să detest că m-am născut în acest ev mediu întunecat și să urăsc că nu mai am zile să văd cu ochii mei un Dumnezeu rezonabil nici pe lumea aceasta nici pe cealaltă murind împăcat că n-are de ce să-mi fie milă de soarta omenirii, o materie primă pentru fabrica morții de pe pământ care duduie de producție și al cărei fum se ridică până la Cer.