DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM (REACTUALIZAT)

13) DUMNEZEU NU MAI POATE FI CE-A FOST PÂN-ACUM (REACTUALIZAT)
 
                       1)
 
  Când într-o zi de realism și luciditate vezi că ai trecut demult de jumătatea vieții, poți spune că poți să mori liniștit : ai trăit totul, ai văzut totul și te-ai înțelepțit sau ai înnebunit, după părerile altora. Atunci ai șansa să fii unul din cei trei inși necesari la cvorum pentru a vota și accepta că tot ce s-a crezut despre Dumnezeu până acum trebuie cumva îmbunătățit, repostulat, revizuit și actualizat, când se simte în aer tot mai mult că Dumnezeu nu mai e ce-a fost și nu mai poate fi ce este acum. Dacă până acum tot am mai dus-o cum am dus-o cu un Dumnezeu care ne-a făcut atâta bine după cât a putut și el (după cât a putut, sau după cât a vrut...?, aceasta-i întrebarea...!), noi trebuie să mulțumim pentru binele primit. Și nu trebuie să disperăm de imensul rest de rău din viața noastră, trebuind să vedem că acest rău, cu cap a fost pus de cineva, (de Domnul, de diavol ori de amândoi, uneori și cu concursul nostru conștient ori subconștient), ca o contrapondere, ca un purgativ spre a curăța și echilibra extazele noastre de bine și fericire date programatic dintru început de Domnul, de rutina și plictiseala a atât bine primit de la divinitate. Fără rău și nici un necaz în viața noastră, binele și fericirea eternă care de la Domnul ni se trag, ne-ar fi fost fatale cum prea mult bun și prea mult dulce te îmbolnăvesc, de colesterol, de diabet, de ceva.
        
                        2)

  Nu puteam la infinit exulta în fericire fără o porție corespunzătoare de necaz și rău cum și maimuțele năsoase din Borneo când le doare stomacul mai coboară pe pământ să mănânce sol, argilă cu minerale spre a stinge otrăvurile frunzelor cu care se hrănesc. Și astfel, prizând și binele și răul noi putem fi oameni așa cum suntem, cu bune, cu rele, având mai multă sau mai puțină răbdare ca Iov în încercările noastre. Întrebarea e : în Rai oare nu vom avea încercări ? Și oare vom putea suporta numai și numai bine nesfârșit fără să pălim cumva de plictiseală și ghiftuială eternă ? Sau ca o lege a firii și ca un exemplu al răbdării și smereniei noastre pe pământ, nu ar trebui mai degrabă să mai cerem de la Domnul și câte-un necaz, două, trei, chiar dacă în Rai tolba de rău și necaz îi e goală Domnului pentru noi cei veșnic aleși, mângâiați și alintați de El...? Nu mai moral și supracreştineste ar fi să ne rugăm măcar odată-n viață, sau dacă nu apucăm, măcar odată-n Rai și pentru răul și necazurile noastre ? Că dac-avem prea puține, atunci să ne rugăm să vină mai multe, mai chinuitoare. Plusând și mizând voit în suferință, mai presus decât a îngăduit Dumnezeu pentru noi, nu numai pe pământ dar chiar și în Rai alegând suferința și martiriul ei, vom putea să plusăm în smerenie și să-L intimidăm pe Domnul, Iov și răbdările lui fiind deja istorie și recorduri depășite.

                        3)

  Să ne rugăm, că și-aşa nu-l putem împiedica, pentru răul nostru, să fie mai mult și mai odios, dușmanii să ne fie mai puternici și fericiți și să ne batjocorească după mare pofta lor, să ne rugăm să fi avut și noi cei triști și obidiți din linia întâi a frontului vieții o mie de obraze să le fi întors la pălmuit, nu numai două, să le întoarcem pentru palme la rând să ne rămână zvârci pe obraji de la câte palme primim și de la câte bice pe spinare primim nevinovați asigurându-ne martiriul pentru finala campionatului cosmic de accedere în Rai. Să ne fi rugat pentru foamea noastră cea de toate zilele, să fie cât mai grea și mai amară, ce înălțător ar fi fost, când a muri de foame e singura soluție de a scăpa de colesterolul rău, deci o soluție și pentru sănătate, căci numai mort devii sănătos, așa a rânduit Domnul...! Și mai cinstit și demn ar fi să nu ne ierte nouă Domnul niciodată greșelile noastre precum nici noi nu iertăm greșiților și odioşilor noștri dușmani făcuți într-o zi de Domnul să trăiască și ei, să-şi hrănească copiii și să umple pământul cu ei astfel încât copii dușmanilor noștri să fie dușmanii copiilor noștri, iar copiii șefilor noștri să fie șefii copiilor noștri în vecii vecilor. Și aidoma precum măcelului nostru pe pământ, tot așa și-n Rai să ne rugăm să fie, ca să nu ne ieșim din mâna suferinței, ci să suportăm stoic toate aceste încercări și mizerii ale firii și pe lumea cealaltă, fiind pregătiți să înghițim o eternitate de dureri și suferință.
  Pentru ce să refuzăm în defavoarea tuturor celor proscrişi a se chinui în iad tot inventarul de suferințe dispus cu erudiție de cătanele Lui Dumnezeu, diavolii cei neadormiți ? Pentru a le ușura suferința frumos și etic ar fi să cerem de la Dumnezeu și de la draci să dăm și noi obolul suferinței și să împărțim frățește chinul și suferința indureraților din iad, să le mai luăm de pe umeri încât să fim tot la fel de etici și apți să suportăm chinurile iadului la fel ca pe pământ și când vom ajunge în Rai. Să arătăm Domnului că putem ajunge într-o zi pe culmile umilinței și disperării nu numai pe pământ, dar cu același dor de suferință, cu aceeași inimă demnă și pustie, rănită, putem sângera și-n Rai pe niște culmi ale disperării la care nici Dumnezeu nu s-a gândit, pe niște pietre în Rai care niciodată n-au mai fost udate de sudorile noastre de durere și lacrimile noastre de necaz țipat și trâmbițat să se audă până la Rai, să se întrerupă măcar un minut balul și muzica de la castelul fericiților din Rai, să se oprească din dans toate duhurile bune ale cerului și toți să ne asculte oripilați și scârbiți corul plânsetelor noastre, al robilor și obidiților Lui Dumnezeu. Și cine știe, țipând, urlând, ieșind (în închipuire) în stradă, făcând scandal și răzmeriță în Rai cât suntem vii, poate se va îndura Domnul Dumnezeu dacă nu de țipetele și gemetele noastre de durere și necaz pe pământ, măcar de dubioasa, simptomatica și dureroasa fericire din Rai să ne-o dea și nouă mai explicită, măcar acolo s-o putem mânca cu ceva, să ne dea și nouă puțin rău în acel Rai, puțin necaz, puțină argilă să stingem acea inimaginabilă și insuportabilă otravă de plăceri și bine din Rai. Doar astfel, rugându-ne sporit pentru necazul nostru structural și universal, pentru moartea noastră cât mai grabnică și cancerul nostru în și mai mari chinuri, pentru șansa noastră sinucigașă de a rata complet fericirea prea dulce și prea pufoasă și comodă a Raiului, îl vom determina pe Domnul să schimbe ceva la noi ăştia care suflând duh de viață peste lutul nostru murdar ne-a aruncat oricum să aderăm o clipă efemeră la suprafața acestui univers interesant de altfel și pretabil curiozităților și emulațiilor noastre în măsura în care nu eram făcuți din carne și slănină bolnave, amestecate cu credincioșia noastră acerbă, bolnavă și ea. În schimb făcându-ne Domnul din lut, adică din carne care e sediul tuturor bolilor și nu din wolfram sau carbură de vanadiu ca să fi fost tari și invulnerabili ca și cuțitele de strung cu care se aşchiază metalele, Dumnezeu, poate fără să vrea, (ori dimpotrivă, aceasta-i întrebarea...), ne-a ucis din fașă toate curiozitățile și emulațiile, făcându-ne niște cobai ai experiențelor Sale divine, această înjosire fiindu-ne destin și mormânt peren. Cu atât mai rău, dându-ne insolența de-a crede că suntem inteligenți și vedem toate dramele noastre și străchinile în care călcăm, schingiuirea noastră a devenit și mai infamă încât a crede că inteligența-ne mai poate tolera un minut această barbarie de destin la care suntem condamnați draconic e o infamie și mai prăpăstioasă... Așa nu se mai poate, vedem bine cu toții... De aceea să nu fie cu păcat că am vrea și noi dacă se poate să se schimbe ceva cu noi oamenii, cu pământul, cu calea către Rai și cea către iad. Să se reformeze totul, că noi, biată rasă umană suportăm ascultători orice schimbare de la Dumnezeu : ori mai bine, ori mai rău că tot așa nu se mai poate, ori unii zic că e minunat totul și că în primul rând trebuie să schimbăm ceva în bine în noi și credința noastră,  Domnul fie lăudat.

                       4)

  Cu ce puteri să fim mai buni și mai drepți, păcatele noastre, și ce forță să avem pe lumea de orori cu corpurile noastre degrabă canceroase de la chimicalele din pâinea cea de toate zilele ce are initium în ea și mâncarea cu E-uri pe care ni le dă Domnul milostiv după pioasele noastre rugăciuni de le mâncăm recunoscători și smeriți ? Trebuie să ne rugăm, trebuie să înghițim pe nemestecate tot, ori mâncare otrăvită, ori rugăciuni fără noimă și sens și să ne rugăm neîncetat pentru putregaiul cărnurilor care suntem și pentru a nu muri mâine măcar ci poimâine, ca să menajăm pe Domnul să mai audă azi vaietele și gemetele durerilor cancerelor noastre, ci mâine când va fi mai dispus a le auzi. Trebuie să menajăm urechile și ochii Domnului căci în ele se sparge ecoul tuturor vaietelor și gemetelor noastre, a miliarde de oameni. Ce ne-am face cu un Dumnezeu care și-ar ieși din pepeni agasat și surmenat de atâta suferință umană care se sparge în El ca valurile mării de stânci ? Să menajăm și avem grijă de Dumnezeul cel de toate zilele, căci cum Îl îngrijim așa îl avem. Asemeni și credința în Dumnezeu să o păstrăm căci fără ea vom înnebuni și mai mult. Nu mai contează că învățătura religioasă fiind pe cât de justă, pare pe-atât de contraproductivă practic. Să uităm și să înghițim nodul în gât că totdeauna pe pământ, sub flamurile religiei orice bine va putea avea una porție de răsplată perfect posibilă de rău, orice clipă a dezastrului existenței noastre va putea fi urmată negreșit de altă clipă geamănă în rău, în corul fierbinte al rugăciunilor noastre astfel încât sarabanda și-acest bâlci al mizeriilor terestre va continua cel mai verosimil tot așa până la sfârșitul vieții noastre, a copiilor noștri, și-a tuturor urmașilor și urmașilor noștri condamnați practic iremediabil de-a ne moșteni acest rău și dacă noi nu l-am suferit și băut până la drojdie, să purceadă copiii și urmașii noștri a sorbi toată otrava pe care noi n-am apucat a o mai termina.

                       5)

  Putem spune orice în apărarea Lui Dumnezeu făcătorul nostru dar amărăciunea și dezastrul existenței noastre nu apăreau singure din vid dacă Dumnezeu stătea locului și nu se gândea să ne facă și mă mir ce dor l-a încălzit să ne facă atât de chinuiți și triști...? Noi, prin păcatele noastre numai l-am ajutat pe Domnul ca a Sa Operă, lumea și omul să se lustruiască și definitiveze în degringoladă și rău și să devină un vădit rebut cosmic iremediabil. Dacă Dumnezeu ne-a făcut totuși așa și nu altminteri înseamnă că ne-a făcut dintr-o fantezie sau într-un moment de relaxare când nu s-a gândit la consecințe. Iată, au îndrăznit creaturile, robii Săi să se răscoale și să-i critice Creația. Așa ceva nu este verosimil unui Dumnezeu de-a avut grijă de tot și toate dintru început să nu se strice. Iară noi ne-am stricat și ne-am umplut de rău și de necaz. Nu rămânem decât cu un singur surogat de mângâiere : Nu rămânem decât cu credința noastră oarbă în Dumnezeu, o fantezie mai mult sau mai puțin otrăvitoare, dar singura posibilă. Și dacă Lui Dumnezeu nu-i pasă că noi ne punem atâtea întrebări fără răspuns, cui să-i mai pese ? Simt însă că a venit vremea îndreptării și reparației universale și că a venit vremea ca Dumnezeul și Tatăl nostru care este în ceruri să se arate și să îndrepte totul, să ne îndrepte și pe noi după mare mila Sa dacă n-a făcut-o destul de la începutul facerii noastre și ne-a dat otrăvitoarea libertate să ne ratăm cu mânuțele și creieraşele noastre. Să facă Domnul pentru noi ceva practic ori să nu mai facă nimic niciodată adeverindu-se că ori nu poate, ori nu vrea, tot un drac și astfel triști și dezmoşteniți să ne lase în pace Domnul să ne lingem rănile de rebuturi cosmice și să murim triști în durerile noastre dar eliberați de un Dumnezeu curat mizantrop și mare iubitor de lacrimi, sânge și dureri omenești. Cred că fanteziile și experimentele creaționiste pe lumea asta s-au terminat, cred că repetițiile în acest univers s-au terminat și ele. Și cred că trebuie să înceapă Olimpiada Divină. Că trebuie să înceapă campionatul mondial de Faceri ale Lumii. Trebuie să înceapă Acțiunea Supremă a Lui Dumnezeu, nu Armaghedonul imoral unde iar e vorba de război, luptă și sânge, fie și sângele necuratului curgând pe ulițele Raiului cu care să ne ungem pe față și pe piept râzând exuberanți că s-a terminat cu războiul și cu măcelul și cu minciuna și prosteala pe față a binelui nu din lumea asta ci din lumea cealaltă !

                      5)

  Să-i iertăm pe Dumnezeu și pe Antihrist, singurii doi suspecți reperați ai împilării noastre cosmice pentru tot răul pe care prin experimentul creaționist au vrut din greșeală ori voit și premeditat să ni-l facă dar noi să le răspundem cu bine și cu smerenie și să nu cârtim că așa e creștinește. Gata cu experiențele, gata cu cobaii rozalii fericiți și în van credincioși ce-i suntem Lui Dumnezeu, vrem demnitate și să râdem de moarte, să moară șoarecii, țânțarii și gândacii de bucătărie și ploşnițele cele pline de sângele condamnaților din erori judiciare din penitenciare, că se mai întâmplă. Dumnezeu nu are timp să împartă toată dreptatea în lume și câte unul, doi mai sunt băgați nevinovați la pușcărie, că așa e-n lumea făcută de Dumnezeu. Noi, să fim fericiți. Căci dacă încă nu s-a împlinit sorocul să murim mai avem o infinit de mică șansă ca să apucăm ziua ca Dumnezeu să se răzgândească și să ne facă în sfârșit cum era și normal, pui de Dumnezei. Poate noi vom apuca să ne vedem sfințindu-ne de vii când crescându-ne aripi de înger pe nebăgate de seamă la spate vom râde în sfârșit cu lacrimi de fericire văzând cum se demolează și se taie la fier vechi atât iadul cât și Raiul, ca dovadă că au fost dintotdeauna inutile și o simplă reconsiderare a Lui Dumnezeu a adus în sfârșit normalitatea și dreptatea în univers între creaturi. Asta pentru că așa-i normal. Suntem Opera nemijlocită a Lui Dumnezeu și moștenitorii Raiului nemijlocit ce se va face pe pământ. Ori cred că pentru asta Dumnezeu nu mai poate fi ce-a fost pân-acum. Dupa evoluția noastră în continuare se va cunoaște dacă Dumnezeu s-a schimbat în bine cu ceva și să ne curme suferința când am formulat această tristă și nefericită pleonastică doleanță de a dori ca Dumnezeu să se schimbe în bine... Această dorință aparent lipsită de sens a noastră vine din efectul concret al posibilității ca Dumnezeu nici să nu existe și atunci e explicabil tot răul și degringolada noastră care nu puteau apărea cu un Dumnezeu al atotputerniciei și excelenței îndelung trâmbițate veghind eficace la tot și la toate dar mai ales ocrotitor la propria Operă. Astfel, după grija Lui Dumnezeu ca opera Sa, lumea și omul să funcționeze perfect, aidoma mâinii divine creatoare,  trebuia să avem oameni perfecți și Raiul pe pământ că legile fizicii permiteau. Din păcate, trezindu-ne din vis vedem că voința concretă a Lui Dumnezeu în schimb nu are nimic comun cu legile fizicii, cu logica, cu bunul simț și cu realitatea care pentru noi oamenii oferă atâta dramă și suferință fără rost sub ochii pe veci închiși ai unui Dumnezeu inexistent ori cel puțin demult decedat. Mai amar e gândul că am fost creați de mântuială pe picior și în grabă de un demiurg al răului, cinic și nemilos ieșind așa triști și obidiți cum suntem, decât gândul eliberator dar realist și resemnat că suntem rezultatul pur al evoluției și selecției naturale goală până în măduvă de orice urmă de Dumnezeu, cel mai frumos și fantezist vis iresponsabil al omenirii. Mai degrabă accept după toate indiciile triste ale realității umane că există într-adevăr un Dumnezeu, dar un Dumnezeu al răului cum am zis, care astfel explică trista realitate că a creat ori îngăduit diavolii și iadul cu instrumentele de tortură corespunzătoare și explică teama și sila noastră că din te miri ce vom fi acuzați de El și damnați în iad, pentru că atâta poate religia și patronul ei, un demiurg al răului inexorabil, să ne acuze de tot și toate și degrabă să ne citească capetele de acuzare din versetele și capitolele indicate și precise din scripturi și evanghelii și să ne pregătească dulce și cătinel drumul către iadul și către diavolii de pe lumea cealaltă care slavă Domnului că nu există, altfel ce ne-am fi făcut...?