VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI (REACTUALIZAT)

27) VINE O ZI CÂND TREBUIE SĂ SPUI ADIO DRAGOSTEI (REACTUALIZAT)
 
  Vine o zi când trebuie să spui adio dragostei, fluturilor din stomac, sărutărilor, îmbrățișărilor, să îți pui singur călușul renunțării în gură, să-ți pui romanța "Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești" de Ioana Radu, să te legi singur de un scaun și să taci... Apoi să suni la 112 și să aștepți să vină ambulanța. Când îți vor lua tensiunea și vor vedea că-i normală și când te vor întreba ce te doare tu să le spui că a venit vremea să spui adio dragostei și că vrei să te ducă la dezalcoolizarea de dragoste, că ai îmbătrânit, ți-ajunge, gata...! Evident că asistenta și șoferul vor râde pe burtă de tine și nu te vor duce la spitalul de dragoste ci la spitalul de nebuni și îți vor face un calmant, te vor lega în cămașa de forță, te vor ține două săptămâni în camera capitonată cu burete apoi îți vor da drumul acasă. Nu ai șansa să te tămăduieşti de durerile și visurile dragostei în nici un spital în această lume... Nu există spital și nici secție de dragoste, cum poate ar trebui să existe când medicina viitorului va inventa așa ceva. În ziua când se va inventa, acel doctor specialist în dragoste va lua premiul Nobel și vei avea o șansă să te faci bine de dragoste. Până atunci trebuie să duci boala de dragoste pe picioare până când nu vei mai putea, până când vei fi nevoit de bătrânețe și durere să spui într-o zi adio dragostei, sărutărilor, îmbrățișărilor, amintirilor primei dragoste care e cea mai frumoasă și pură, ingenuă și să uiți chipul acela iubit din adolescență, să iei pastila de dragoste și cea de tensiune și să aștepți să mori. Chiar și așa, chiar și tânăr fiind nu vei ajunge la stadiul de-a te bucura cu nădejde de dragoste. La 20 de ani nu știi să iubesti. Ai toată mașinăria dragostei pe mână și toate ustensilele dar nu știi s-o manipulezi, apeși pe toate butoanele dar parcă dragostea nu răspunde comenzilor cerințelor inimii căci ești novice, n-ai experiență. Încerci să desfaci mașinăria șurub cu șurub și deodată toate se risipesc, sar arcuri și piese și nu știi să le mai pui la loc. Rămâi cu toată dragostea în mână, ca un ceasornic desfăcut, cu toate arcurile și rotițele împrăștiate. Când mai trec anii și începi să înveți cam cum să trăiești și simți dragostea, vine vremea să te căsătorești. Zici că te căsătorești din dragoste. Și într-adevăr zici că aceea e dragostea, dar simți cum acea tărie durează trei zile, trei săptămâni sau trei ani apoi totul se transformă în altceva. Căsătorindu-te,  starea de-a fi îndrăgostit se transformă într-un dulce și adânc respect față de consoarta ta, într-o dulce și totală prietenie și concordie față de consoarta iubită și te mulțumești să zici că asta e dragostea. E o formă de dragoste, cea mai realistă dar nu e tot ce puteai gusta, nu e un paroxism al emoțiilor îndrăgostirii, care au rămas în urmă ignorate ca niște prostii paroxistice și imposibile ale tinereții. Te minți că ești îndrăgostit, ești într-o transă a îndrăgostirii dar nu una sublimă ci una așezată și liniștită, potolită, de casă, domestică. Și noi vrem să fim domestici, potoliți și în siguranță. Aventura și riscul le lăsăm pentru lumea de dinainte și lumea de după. Astăzi suntem cuminți. Doar în vis ce mai bâiguim și tresărim aducându-ne aminte de ceva, de un vis posibil sau imposibil al trecutului sau viitorului. Tot timpul rămâne ceva în urmă, în trecut sau în viitor, ceva imposibil și neîmplinit, undeva în adolescență, în tinerețe,  neatins și netrăit, sublimul și deliciul îndrăgostirii rămân neatinse căci realitatea emoțiilor de dragoste dintre soți întotdeauna rămâne în urma închipuirii și visării despre dragoste, ca o defazare între sonorul unui film care rămâne în urmă față de imagine. Nu poți fi îndrăgostit decât de cineva pe care nu-l poți iubi și cu care nu poți fi. Poți să-ți adori casa frumoasă și grădina superbă cu flori dar noaptea la două, când nu ai somn, într-o vară cu cer senin ești îndrăgostit de acel cer, de acele stele, de acele mistere ce sunt acolo și nu le poți avea, nu le poți atinge încât totul în mintea ta se transformă în vis, un vis de dragoste, un "vis al unei nopți de vară" și al tuturor celorlalte. Abia atunci iubești sublim doar pe cineva care nu te iubește și care nu te poate iubi niciodată. Dragostea e totală atunci când îți pui tot sufletul în miză dar nu mai aștepți nimic în schimb. "Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des..., / O lume toată-nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles..." Iată ce-nseamnă să iubești sublim și total : să nu fii știut, să iubești în taină și în zadar... Astfel, în această lume nu poți iubi pe nimeni mai profund, mai în taină și mai în zadar decât pe Dumnezeu. Știi sigur că niciodată nu-L vei putea vedea în aceasta viață și cu ochii vii, nu-L vei putea mângâia și îmbrățișa ca pe un părinte din dragostea ce-ți mustește în inimă față de Dumnezeu ca siropul dintr-un tort însiropat. Într-o zi Domnul va afla de tine că-L iubești acum. Niciodată în această viață. Prea târziu în cealaltă viață când nu-L vei mai putea iubi pe Dumnezeu cu o inimă moartă și cu o tigvă goală cu dinții rânjiți, fără buze, fără de care nu-L mai poți săruta pe Tatăl tău din ceruri pe obraz, din dragoste. Păcat deci că vine o zi când trebuie să spui adio dragostei și adio Lui Dumnezeu...