GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE (REACTUALIZAT)

7) GREVA ÎNMORMÂNTĂRII, ULTIMA SOLUȚIE ( REACTUALIZAT )

                         1)

  Nu există nici o formă de protest pe această lume prin care-L putem determina pe Dumnezeu să se uite în gura noastră și să-L înduplecăm câtuși de puțin să ne spună și nouă ceva, să ne spună deschis de avem ori nu dreptate în durerile, viermuirea și deșertăciunile noastre. Noi oamenii bicisnici, loviți de toate relele în soarta noastră, după exercițiul credinței nestrămutate în Dumnezeu și rugăciunile și crucile cele de cuviință făcute la toate liturghiile, tunetele, cutremurele și inundațiile,  toate fără rezultat, vom fi încercat totul ca formă de protest : greva foamei, greva nașterii, greva morții și în final revoluția morții dar toate în zadar. Soarta ne va fi pecetluită și vom muri după datină, ortodox, tern și insignifiant, asemeni oricăror câini prinși de hingheri și eutanasiați în masă apoi aruncați cu miile în crematoriu. Ce diferență e între un om și-un câine murind, în afară de faptul că ni s-a spus că avem un suflet aspirant la Rai iar câinii nu, ori poate da potrivit ONG-urilor care cred că și câinii merită și trebuie să aibă un suflet aspirant la raiul câinesc dacă e să ne luăm după logică, nu-i așa...? Câinele, un lup degenerat și impostor care ca și sufletele noastre care fug din carcasele trupurilor noastre către Rai, a fugit din pădure și a ajuns din comoditate și interes să trăiască din mila iresponsabilă a oamenilor printre ei și prin parcurile lor și să rupă picioarele bicicliștilor sau să ne mănânce copiii, are și el, câinele un suflet se pare. Nu degeaba se zice că e cel mai bun prieten al omului. Până la un punct, da, prefer un câine de prieten decât un om. Câinele, mort, eu, mort. Câinele, intrat în putrefacție în bălării, eu, intrat în putrefacție în întunericul sicriului. Valoarea sufletului și trupului câinesc sau omenesc, ontologic vorbind, cade în derizoriu și se aseamănă până la similitudine în fața evidenței și iminenței stării de cadavru de om sau de câine astfel încât trupurile noastre de oameni nu sunt decât niște carcase, așa cum sunt carcasele de bovine sau de porci eviscerați din linia de producție a abatoarelor. Ce suntem noi, regnul animal decât niște simple carcase de mamifere comune și efemere în perisabilitatea lor ? Oamenii se laudă că în interiorul carcaselor lor găzduiesc sufletele care nu sunt decât cel mult un curent electric care se volatilizează după legile fizicii când s-a întrerupt sursa de curent, adică viața, circulația sanguină prin cadavrul iminent. Animalele nu au nici o pretenție la transcendență și la veșnicie neavând conștiință de sine și inteligență suficientă încât să viseze și să-și fabrice un Dumnezeu și un Rai aferent în care sufletul să zburde fericit și mântuit. Nouă oamenilor ni s-a năzărit în decursul istoriei noastre de ființe inteligente gândul că având o viață și fiind conștienți de ea, având o inteligență superioară oricăror alte forme de viață de pe pământ, am avea ceva dumnezeiesc în noi, un suflet superior, ceva, un sânge albastru și princiar de rude ale Lui Dumnezeu, fiind singurele ființe de manufactură divină aspirante pertinent la demnitatea și privilegiul unor treburi importante în Rai în serviciul Lui Dumnezeu pentru care tot ne rugăm evlavioși neostoit o viață tranchilizându-ne consistent carnea de viitor cadavru cu parfumul visului paradisiac.

                         2)

  Așadar iată că ni s-a năzărit gândul că am avea o valoare specială în noi tot gândind la Dumnezeu. Iar pentru asta ne vine în cap logicul gând că nu putem și nu merităm a fi urgisiți cu o moarte efemeră pur și simplu asemeni tuturor orătăniilor și jivinelor necuvântatoare, cu aceeași rușinoasă și crudă soartă a declinului viețuirii în mizeria inexorabilă a vieții sub amenințarea spectrului  realității sfârșitului pământesc în putreziciunea inexorabilă a cadavrului producător iminent de viermi similar oricărei viețuitoare de carne, căci după sufletul și logica noastră noi nu trebuia să producem viermi, tocmai noi, pui de Dumnezeu, ci să producem ninsori de petale de flori, muzici și minunății ca și copii ai Lui Dumnezeu. Animalele, bestiile și jivinele puteau muri și putrezi ele neavând un Rai și un Dumnezeu. Pentru ce tocmai noi oamenii, cu care Dumnezeu și-a dat doctoratul în făurirea noastră, să producem viermi și putregai să se aleagă de carnea ce a meșterit-o Dumnezeu cu atâta bucurie dintr-un boț de lut din mlaștinile pământului abia creat ? E cu neputință cum Dumnezeu ne pruncucide și presară sare pe cadavrele noastre, adică viermi. Nu era rău și nu se făcea gaură-n cer să fi fost din născare sfinți, apoi moaște, nicidecum stârvuri. Și astfel, bucuroși, radioşi, am fi primit cu bucurie posibilul și logicul, pertinentul privilegiu, (neadmis cu desăvârșire de Dumnezeu însă în realitate), de a ne înălța totuși cu trup cu tot la Cer și la Rai, într-o mirobolantă apoteoză, emulație și mândrie de fii biologici ai Lui Dumnezeu, fără să trebuiască să îndurăm rușinea de a fi și a muri ca niște troglodiți ai universului, ca niște lepădături grobiene, ca niște orfani abandonați și ignorați de Dumnezeu, ca niște năpârci veninoase, ca niște șoareci murați înecați în butoiul cu varză murată, îndurând astfel în sensibilitatea noastră rușinea de a sfârși mizer și similar ca orice sălbăticiune a pământului, ca orice hoit de câine împuțit pe marginea şanțului, astfel încât întrebarea noastră obsesivă retorică nu mai poate fi cum a spus Shakespeare : "a fi sau a nu fi...?, aceasta-i întrebarea", ci : "A fi om făcut de Dumnezeu și a sfârși jalnic asemeni tuturor jivinelor...?, aceasta-i suprema dezonoare și jignire..." De aceea, sătui de această umilință a umilințelor și suferință a suferințelor irezolvabile ale pustiului nostru de viață, o mărgică de sticlă fără valoare în ochii Lui Dumnezeu, nu ne va mai rămâne decât să facem greva foamei, când nu vom mai mânca, greva nașterii, când nu vom mai vrea să ne naștem și să ieșim din pântecul mamelor condamnați la univers în stigmatul bolilor și morții, greva vieții, când nu vom mai vrea să trăim și carnea noastră să fie sediul tuturor bolilor, necazurilor, durerilor și suferințelor din noi, greva morții, când nu vom mai vrea să murim, apoi revoluția morții, când vom revendica nebuni de la Dumnezeu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte... Toate acestea însă vor rămâne fără sorți de izbândă în fața intransigenței Lui Dumnezeu și pentru asta va trebui să facem un ultim gest : să facem greva înmormântării. De acolo înainte cadavrele noastre nu vor mai putea fi înmormântate. Ele vor atârna atât de greu la morgă încât nu vor mai putea fi ridicate din frigider nici cu macaralele. Vom rămâne lipiți de acele paturi de spital și vom putrezi acolo, cu viermii colcăind pe cearșafurile paturilor în disperarea autorităților spitalului care își vor da demisia neputând gestiona molimele și mizeriile unor miliarde de cadavre ce nu mai vor pur și simplu înmormântare, ca un ultim protest disponibil și logic pentru omenire. Accidentații vor rămâne blocați și încarcerați în mașinile tamponate pe șosele, spânzurații vor rămâne atârnați în copaci ori agățați de lustre iar preoții își vor da demisia fiindcă nu vom mai vrea să fim înmormântați și să le dăm nici un ort al popii și nu ne va mai încălzi nici un prohod și nici o îngropăciune, precum nu ne va mai sătura nici o pomană dată de rudele noastre îndoliate și înlăcrimate. Dezgustați iremediabil de veșnica farsă a spectacolului funest și macabru al înmormântării, cei pe care vor reuși totuși să-i smulgă și să-i pună forțat în sicriu se vor ridica din sicrie, cu carnea umflată de putreziciunea sucurilor morții, cadaverina și putresceina și asemeni morților dintr-o piesă a lui Michael Jackson, "Thriller", toți morții vor arunca în toți cei prezenți cu tot ce au la îndemână, cu bucăți de carne de mort putredă, cu prescura din mâinile împreunate pe piept în sicriu, cu coroanele și florile inutil puse împrejur pe mașina mortuară, în țipetele îngrozite de frică ale tuturor.

                       3)

  La ce e bună și cu ce ne ajută această glumă proastă de-a ne purta la groapă în acest ritual dezgustător și oripilant și a ne băga în pământ ca pe un gunoi sub preș fiindcă n-ai unde-l băga...? Pentru ce plâng toți în urma dricului nostru mergând și petrecându-ne la groapă prin "ploaia și frunza-mprăştiată a toamnei și vântul care zvârle-n geamurile <mașinii mortuare> grele picuri" ? (Citat Eminescu). Au nu știu toți că noi morții, murind vom fi în sfârșit fericiți și că murind suntem în drum spre Rai și mergem la încorporare fericiți în solda Lui Dumnezeu...? Nu oroarea fanfarelor și recviemurilor ridicole ar trebui să îndurăm, ci cântări vesele ar trebui să ni se pună, ori poate nocturne romantice de Chopin, ori poate manele cui le plac ; haine mai frumoase ar trebui să poarte toți îndoliații și nu cernite amintind de bezna neagră și vidul înghețat al universului, haine în culori frumoase, culori inventate de Dumnezeu nu degeaba ci pentru deliciul și încântarea ochilor și simțurilor retinei noastre nu degeaba inventate de Dumnezeu. Lacrimi de bucurie și mândrie și fericire să izvorască din ochii rudelor noastre petrecându-ne la groapă, nu să-și pună cenușă și să-și rupă părul din cap într-o irațională uzanță a doliului trist. Dacă tot e să fie doliu, să fie un doliu vesel, un doliu responsabil și suportabil, una din condițiile pentru care am putea accepta totuși să fim înmormântați. Altfel, să se termine cu tot circul funest și grețos al canoanelor religioase de conjunctură istorică care ne-au impus forțat la înmormântare mizeria tristeții și amărăciunii celor dragi care se frâng pentru pierderea noastră în urma sicriului nostru hurducăind în mașina mortuară prin mocirlele drumului și ploaia tristă a toamnei către cimitir, locuința noastră de veci. Măcar vechea noastră religie zamolxiană, cea a dacilor, a lui Burebista și Decebal impunea ca toți să se bucure normal la înmormântări fiindcă fericiții răposați au scăpat de corvoadele vieții, de boli și suferințe ducându-se în cer la Zamolxe. Ce-am câștigat înlocuind o religie, cea a lui Zamolxe, cu alta, Creștinismul, printr-o întâmplare istorică ce a făcut într-o zi ca dacii să fie cuceriți de romani, care și ei au abandonat politeismul și au fost vrăjiți intenționat de politica statului roman cu mrejele creștinismului și ale demiurgului aferent numit Dumnezeu Savaot sau Iehova, cel ce L-a creat pe Iisus...? De Zamolxe am uitat. Probabil avea și el o variantă a creării lumii și oamenilor dar noi n-am apucat să ne-o însușim credincioși căci a venit creștinismul ce ne-a adus Dumnezeul actual care ne-a creat așa cum a vrut el. Sub domnia Sa noi oamenii de când ne naștem și până murim totul ne e un neajuns. Căci o ducem neîncetat dintr-un plâns și-o suferință în alta : plâns de nou născut, plâns de copil în fața vitrinei magazinului de jucării că nu vrea mama să-i ia băiatului trenulețul mult visat, plâns de adolescent în fața primei decepții în dragoste, plâns la moartea părinților ori și mai groaznic, a copiilor, plâns și transpirații de muribund canceros, plâns de rude cernite ce merg sfâșiate de durere în urma dricului nostru. Pentru ce atâta plâns și pentru ce atâta suferință pe capul nostru, al oamenilor, singurele ființe de pe pământ conștiente și meritorii de dulceața bunătăților Lui Dumnezeu cel văzut prin ochelarii noștri de creștini...? Unde este dulceața bunătăților Lui Dumnezeu ? Neavând acces la ea plângem ca un efect logic și normal al lipsei acestui favor. Dulceața acestor bunătăți serafice este însă tabu, nu este la liber, ci ca și pe pământ când tot ce este bun este foarte scump și în porții mici și este disponibil doar condiționat de plata cu atât mai mare pe care o facem pentru orice beneficiu pe măsură. Plata pentru mântuire este maximum a tot ce putea fi mai costisitor : plătești cu viața pentru accesul în Rai. Totul se plătește cu atât mai scump cu cât e mai dulce și select. Confortul vieții care aduce lipsa exercițiului fizic și viața sedentară se plătește prin îngrășare, obezitate și bolile ce derivă de-aici, iar mâncarea bună, condimentată, cu fast fooduri, cu sucuri acidulate, cu alcool, cu ceaiuri, cafeluțe, țigări, dulcețuri și sărături ne aduc toate neajunsul bolilor : bolile cardiace, diabetul și podagra, toate consecințe ale plăcerii cărnii noastre,  plăcerea limbii și celelalte plăceri ale celorlalte simțuri care ne împing către boală, plâns și moarte după o viață de mizerii garnisită cu râuri de lacrimi curgând către marea de-amar a morții. Doar astfel putem accede în Rai la huzur și veselie eternă, doar prin darea obştescului sfârșit ori și mai stupid și groaznic este când nu știm ferit-a sfântul după ce ne vom da obștescul sfârșit ce vom face în Rai și nu oricât ci o veșnicie în necunoscutul plăcerilor paradisiace ! Însă am fi vrut să trăim și să murim altcumva, mai demn, mai vesel, mai cu folos și dumnezeiește, mai boierește... Ce nu era posibil la Dumnezeu dacă era mai larg la inimă cu noi, copiii Lui...? Să ne fi născut râzând, să fi trăit râzând și să fi murit râzând de "amicii ce ne-or plange" (citat Eminescu). În schimb, prin religia contra firii cu care-am fost îndoctrinați printr-un accident istoric al cuceririi dacilor de către romani, noi dacii arieni am importat cutumele unui popor și unei țări din orientul mijlociu, țara sfântă antică, Iudeea, care ne-a impus religia și obiceiurile, evangheliile și eroul lor mesianic evreu Iisus. De acolo am importat totodată și plânsul ca soluție și ingredient sine qua non al vieții, al morții și al înmormântării finale iar îndreptarul nostru de căpătâi a devenit biblia scrisă de scribi antici ai poporului iudeu care au consemnat în interiorul ei toate chestiunile și istoriile, legendele și eroii unui popor străin nouă din Iudeea antică, cucerită de romani asemeni, vrăjiți și ei în final de creștinismul poporului iudeu cucerit și asuprit.

                       4)
 
  Iată, Biblia cu Adam și Eva, cu vechiul testament cu Moise, conducătorul antic al evreilor și cu noul testament cu Iisus eroul lor martirizat ne gestionează cu atâta erudiție și aplecare morțile noastre ! Ni se spune grijuliu și cu competență teologică în atâtea capitole și versete că după ce sfârșiți de boli vom muri, putem ajunge în iad.
  Cum ne putem îmbolnăvi și muri în chinuri și cum putem ajunge în iad când simțurile ne fierb și plesnesc de viață, de dorul și mândria că avem niște gene de Dumnezeu, o rudă primară de-a noastră care are calitatea de-a fi atotputernic și nemuritor...? Cum ne putem resemna și împăca în disoluția aceasta a sfârșitului când scontam ca mai degrabă Dumnezeu în părinteasca-i grijă să ne  fi putut noroci definitiv, nemijlocit și inalienabil cu moștenirea favorurilor, deliciilor și încântărilor sale din clipa nașterii și până în infinit, fără să trebuiască să ne urzice inimile și viața cu amarul sclaviei de a fi așa cum suntem, robi, etern robiți durerii și chinului pe un pământ de neînțeles disociat și despărțit definitiv de atuurile și privilegiile Raiului care se câștigă doar prin performanțele inumane și nerealiste ale credinței...? De ce e lumea și viața doar un stagiu dramatic cotizant de zile de sacrificat și dat pe apa sâmbetei morții care abia ne așteaptă, de ce e pământul ocna eternă unde ne săvârșim dezabuzati penitența, de ce e pământul locașul pătimirii, tragediilor și încercărilor noastre și de ce nu e pământul Raiul însuși dacă tot ni s-a pomenit de asemenea nemaiauzit, minunat și nemaipomenit liman...? Noi nu-nțelegem lipsa Raiului pe pământ și nu-nțelegem rostul și logica sa în altă dimensiune, în altă parte și nu-nțelegem acest ocol inutil și contraproductiv prin lacrimile vieții pe pământ ca să ajungem într-o inimaginabilă și imemorială zi sfârșiți de răbdare într-un Cer pe veci răpit pamânteştilor și omeneştilor palpabile simțuri. De ce în cer totul și de ce nu pe pământ cum mai direct, simplu și firesc era...? De ce atunci fericirea și mântuirea și de ce nu acum...? De ce promisiunea binelui și de ce nu binele întruchipat, aici și acum...? De ce să aștept o zi să mor ca să mă-ntâlnesc cu Dumnezeu și de ce să nu-L întâlnesc azi sau mâine, undeva, pe o stradă, la o adresă disponibilă pe care ne-o va comunica binevoitor, sincer si altruist, sau pe Facebook să-i dăm un mare like când era absolut normal ca un Dumnezeu al adevărului și al evidenței să aibă un profil public pe internet ca să socializăm măcar bucuroși cu El dacă e atât de departe, în Rai ? Pentru ce Dumnezeu se ascunde cu atâta încăpățânare dacă nu are nimic de ascuns ? Pentru ce nu ne face hatârul de-a ne umple de emoție și fericire, de-a ne da pe spate Domnul cu prezența și lumina Sa divină nemijlocită și evidentă, de-a ne lăsa muți de uimire când ni se va arăta ca un artist atâta vreme așteptat la noi în țară ca să susțină concertul Său memorabil pe cel mai mare stadion al pământului în fața gurilor noastre căscate de sublim, uimire și emoție...? Nu cred că stă în logica lucrurilor să-L văd pe Dumnezeu doar după ce musai trebuie să mor și să dârdâi de frică în fața tuturor vămilor văzduhului astfel încât să trebuiască la Înfricoşătoarea Judecată după ce mi se va da ultimul cuvânt înainte de sentința la iad, umil și cuminte să-L întreb pe Dumnezeu cine este în definitiv ? Este El Savaot sau Iehova, Mithra sau Vishnu, sau cine este și unde și cu ce treburi a fost plecat atâta timp, de ce a trebuit să trăiască atât de departe de noi și de ce atâta neagră și ilogică discreție iritându-ne simțurile și răbdarea, dragostea, speranța, așteptarea până la un negru paroxism acut și fără leac...?

                        5)

  Nu pot să concep eliberarea în Rai lângă Dumnezeu, oricine sau orice ar fi sau oricum s-ar numi, visând acum cât încă mai sunt viu, visând monoton și placid la mântuirea insipidă, incoloră și inodoră de acolo din Rai în asemenea condiții draconice de împilare a vieții noastre cu tot ce-a avut mai degradant, tragic, periculos și urzicător simțurilor noastre universul a ne oferi, departe de minunățiile acestui univers verosimile și potențiale, rămase pe stoc stricându-se pe rafturile universului, pentru care Dumnezeu nu a dispus liberul nostru acces, al tuturor muritorilor din tină făcuți și peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață altfel decât necuvântătoarelor, dându-ne falsa impresie a unei excelențe pe care nu o avem în raport cu tot ce e din carne, moare și putrezește. Împilați la maxim de tragismele vieții așteptăm și visăm iresponsabili și excrocați în toate simțămintele noastre o mântuire inconceptibilă potențial și logic, visăm și aspirăm la relaxarea ei făcând slalom printre posibilitățile și întâmplările vieții care nu sunt decât niște păcate prescrise, poticnindu-ne la tot pasul de aceste inexorabile păcate prescrise cu atâta erudiție,  intransigență și osârdie de Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Astfel, amăgiți, dezabuzați, excrocați de Cer în simțurile noastre primare date de Dumnezeu așteptăm toți, cum a spus Emil Cioran, "mântuirea, această robie a robiilor". (Continui citatul din Emil Cioran) : "A-ți pune prin mântuire speranțe în ceva, aici sau oriunde, e dovada că târăști niște lanțuri. Blestematul aspiră la paradis ; această aspirație îl coboară, îl compromite. Să fii liber înseamnă să te dezbari pe veci de ideea de răsplată, înseamnă să nu aștepți nimic de la oameni sau de la zei, înseamnă demn să renunți nu doar la lumea aceasta, ci la toate lumile și la însăși mântuirea goală de orice conținut practic și logic potrivit necesităților vieții noastre, înseamnă să spulberi până și ideea de mântuire, această autoasumată robie a robiilor". (Încheiat citatul din Emil Cioran ).
  Nu vrem decât să fim liberi și nu robi. Să fim liberi să trăim ori să murim liberi de orice robie fie ea cât de frumoasă, cea mai frumoasă fiind robia autoasumată către Dumnezeu așa cum spunea Petre Țuțea : "Înrobeşte-mă Doamne în robia Ta ca să mă simt într-adevăr cel mai fericit și cel mai liber așa înlănțuit".     Trebuia să fim liberi să murim ori nu și să fim înmormântați ori nu dacă e să facem caz de o utopie perfectă a drepturilor omului. Pentru faptul că universul nu e democratic și nu ne dă dreptul de a alege de a ne naște ori nu, de a trăi ori nu și de a fi eutanasiați atunci când cu voia Domnului suntem schingiuiți cu durerile bolilor, pentru toate aceste nedreptăți vom ajunge, jigniți ireparabil de univers și de Dumnezeul care ne-a creat atât de genial dar atât de păgubos și tragic pentru noi, să uzăm într-o zi în masă de greva înmormântării, ultima soluție.
  Dacă aceasta pe care-o vedem și trăim e lumea și viața pentru care Dumnezeu s-a străduit a ne-o face și pe care ne-a dăruit-o  exuberant, dați-mi voie să cred în fața evidenței practice lugubre și triste că lumea și Facerea Lui Dumnezeu e o lume și facere  de mântuială, că nu ne convine, nu ne place și ne repugnă să fim actorii ei triști și manipulați ca să ne asfixiem în asemenea disoluție care nu are nimic în comun cu competența și talentul unui Meșter Creator responsabil dar mai ales bun. Nici unei alte ființe a universului, unor alți umanoizi extratereștri potențiali, mai puțin evoluați decât noi dar similari inteligenței noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin și toxic al Creațiunii. Ajungem astfel să ne punem disperați și orfani în univers întrebarea retorică : A făcut un Dumnezeu bun, omnipotent, lumea,  universul și tot ? Dacă oamenii s-au întrebat logic și au ajuns la concluzia că Dumnezeu a făcut lumea și tot, le spun tuturor că întrebarea și concluzia însăși nu are sens stricto sensu în fața elementelor brute componente ale universului care ne fac vulnerabili până la ultima consecință și astfel ne determină o tristă evidență care ne înconjoară, evidența că Dumnezeu nu avea cum să creeze atâtea lucruri bune pe care le-a creat la început care să degenereze și să determine atâtea lucruri rele care ne-nconjoară și care ne-au asfixiat lumea și viața ca o iederă otrăvită pe care Dumnezeu nu avea cum să n-o prevadă și elimine din start ca subprodus, zgură și efect dezavantajos al creațiunii. De aceea triști mai degrabă ajungem la concluzia că tot răul din lumea noastră se datorează unui univers văduv de orice urmă de Dumnezeu, acest vid cu chip antropomorf peste care de nevoie oamenii au pus gradele atotputerniciei ungându-L ca rege al regilor lor. 

                        6)

  Cum ar fi putut crea Dumnezeu universul când înainte de-a crea totul Dumnezeu avea nevoie de un timp și spațiu anterior necreat de El, timp și spațiu absolut indispensabile în care să se instaleze și pregătească a crea ? Cum putea mai întâi Dumnezeu să se creeze pe Sine Însuși, în afara timpului și spațiului, din nimic ? Putem admite și asta așa cum admitem și teoria că universul, materia și timpul s-au creat din nimic, de la momentul zero al big bangului. Ne vine foarte la îndemână să credem și enigma se elucidează când postulăm că Dumnezeu a aprins fitilul big bangului. Prin asta mintea noastră se eliberează de vertij și dăm un sens la toate făcând din Dumnezeu o cheie bună a elibera toate soluțiile contra necunoscutelor și fricilor noastre. Problema este când ne gândim cine L-a făcut pe Dumnezeu sau cum a putut să se facă singur când nu exista nici timp și nici spațiu care așteptau și ele să fie create de Dumnezeu. Ne gândim surprinși la un proto Dumnezeu creându-se întâi pe sine într-un spațiu și timp minus unu și vid, care după aceea s-a apucat să creeze toată normalitatea și toate celelalte : universul, timpul zero, spațiul, materia și totul. Or, cum timpul și spațiul care presupunem după Scriptură că tot Dumnezeu le-a creat, atunci rezultă că n-a existat nici zare de timp și nici zare de spațiu înainte de Dumnezeu. N-a existat un timp și un spațiu anterior pentru Dumnezeu pentru a se așeza și poziționa în el și a se face mai întâi pe Sine Însuși pe acest fundament inițial spațio-temporal. Or dacă există universul și existăm noi, nu putem înțelege că un Nimeni care nu a avut fizic un timp anterior disponibil a putut crea toate acestea pe matricea unui neant inițial insondabil și imposibil. Realizăm că mai înainte de Dumnezeu trebuie să fi existat un timp minus unu și un spațiu minus unu în care Dumnezeu să se poziționeze cu toate uneltele pentru Creație. Un Dumnezeu Creator poziționat într-un timp deja creat pentru El și pentru desfășurarea secundei unu a Creației ne incită întrebarea cine i-a creat anterior acel timp și spațiu ca și condiție suport sine qua non pentru secunda unu a nașterii de Sine divine și apoi a creării universului de către nou născutul Dumnezeu...? Un alt Dumnezeu auxiliar...? E cu neputință când știm despre Dumnezeul cel curent că a fost Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Prin urmare putem accepta că Dumnezeu a făcut totul în atotputernicia Sa, mai puțin timpul și spațiul absolut indispensabile de dinainte să fi purces El a se naște singur. Or, ce fel de atotputernicie e aceea în care să ai nevoie de preparative auxiliare necesare din afara aptitudinii proprii a atotputerniciei, ca apoi mulțumită și pe fundamentul lor să creezi ceva, fie el spațiul, timpul, materia însăși și mai cu seamă pe tine Însuți ca Dumnezeu atoatefăcător...? Triști și cutremurați ajungem la concluzia că n-a existat o altă specie de timp și spațiu anterior pentru Dumnezeu ca să creeze în el ulterior timpul cel de toate zilele al nostru, spațiul vital, apoi pe Sine și ulterior universul însuși cu lumea noastră și pe noi. Triști și dezamăgiți realizăm nonsensul conceptului atotputerniciei Lui Dumnezeu, al autogenezei și existenței Sale însăși dintr-un timp care n-a existat înainte de apariția Lui Însuși. Putem obosiți să postulăm că Dumnezeu a existat de-a pururi într-o împărăție care nu are început și sfârșit cum ni se spune. Dar însuși timpul în idee și imaginație are un început iar prezența unui Dumnezeu inițial înaintea oricărui timp e un nonsens amețitor. Putem accepta că Dumnezeu nu e un corp fizic, nu e materie ci poate e un spirit. Dar nici un spirit nu e mai bătrân și tare decât timpul care-a avut totuși un început și un start. Timpul n-a fost infinit atât în trecut cât și în viitor. Timpul a început cândva precum se și poate opri din curgerea lui în anumite condiții ale legilor fizicii postulate de Einstein. Timpul nu e o scurgere liniară a unei durate. El e relativ și precum o materie, timpul se poate dilata ori contracta, lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a spus în scripturi creându-ne și crezându-ne atât de proști. Einstein doar ce ne-a mai luminat. Or potrivit calculelor sale, dacă ai călători cu viteza luminii există legi fizice care demonstrează că timpul ar încetini pentru tine atât de mult, secundele sleindu-se în durata lor încât aproape s-ar opri. Ajungând în călătoria noastră cu viteza luminii în preajma unei găuri negre gravitația ei inimaginabil de uriașă ne-ar opri însuși timpul pe loc și ar curba furând în abisurile sale negre și lumina lanternelor noastre încremenindu-ne într-un prezent aproape continuu și imposibil de depășit. Să aprinzi o lanternă și să vezi cum razele ei o iau curb către mijlocul întunericului găurii negre e o posibilitate demonstrată prin observații de astrofizică. Lumina unor stele în preajma găurilor negre se comportă ciudat. Ea deviază de la traiectoria rectilinie. Și timpul la fel face în asemenea extreme condiții. El se oprește și se sfârșește când gonim cu viteza luminii prin univers ori ne apropiem de monstruozitatea gravitațională a unei găuri negre. Dușmanii timpului sunt ori viteza, ori gravitația. Cu cât acestea sunt mai extreme, timpul nu se mai simte bine în preajma lor. El se dezagregă și ne arată fețele ascunse neputințelor percepțiilor simțurilor noastre. Enorma gravitație a găurii negre oprește însuși timpul din curgerea lui. Astfel, orice corp călătorind în asemenea condiții, ori cu viteză enormă, ori lângă o gravitație enormă, se oprește din îmbătrânire. Aș putea să văd bătrân un frate al meu geamăn de 90 de ani iar eu să am doar 50 de ani în același aparent timp. Timpurile noastre s-au separat și ne-au influențat însuși corpul fizic asistând unul la întinerirea, celălalt la îmbătrânirea fratelui geamăn. Dacă am accelera în continuare depășind viteza luminii, timpul pentru noi nu numai că s-ar opri dar ar lua-o înapoi făcând posibil să călătorim în trecut să-i vedem pe părinții și bunicii noștri sugari. Toate acestea sunt demonstrate matematic de oameni inventați de Dumnezeu pe care i-a făcut din lut. Orice planetă n-are cum să fi fost din lut la început. Și n-are cum să fi conținut ab initio materia primă, lutul pentru plămădirea primului om, Adam. Orice planetă e ori gazoasă ca Jupiter, ori solidă ca Terra care a fost compusă inițial ca toate planetele solide dintr-un miez metalic și din piatră, care e o fostă lavă ulterior întărită care s-a scurs din erupțiile imemoriale ale trecutului. Pământul, această clisă pe care o dăm la hârleț ca să căutăm râme de pescuit e doar descompunerea regnului animal și vegetal trăitor și muritor în milioane de ani, care au umplut pietrele cu masa lor de sedimente și cu fecalele și urina lor. Ce mai de viață a fost pe pământ...! Ce s-a mai trăit și murit ! Totul a fost și totul a sucombat putrezind și adunându-se în strat gros, fie în cărbune în adânc, fie în tină mai la suprafață. S-a acumulat pe suprafața pământului un strat după altul de sedimente, sub influența bacteriilor și reacțiilor chimice transformându-se totul într-o clisă adică în pământ. Pământul, lutul din care suntem făcuți de Dumnezeu sunt de fapt foste existenţe fizice vegetale sau animale moarte și sedimentate de plante și animale. Cum să ne facă Dumnezeu din lutul lor când ni se spune că pământul era netocmit și gol...? Cel mult puteam fi făcuți din piatră sau metal care au existat inițial. Noi am fost făcuți însă din pământ, e preferința Lui Dumnezeu cum scrie în Scriptură. Capitolul Facerii din Scriptură a fost scris de niște vechi oameni preistorici ignoranți bieții de ei și i-au pus Lui Dumnezeu în cârcă atâtea fapte și Faceri puerile și pline de nonsens științific. Oricând un Dumnezeu grijuliu putea prevedea adulmecările inteligenței noastre și că vom prevedea că toate sunt niște prostii antice sau bull shit cum spun americanii. Or Dumnezeu n-a făcut-o, n-a oprit manipularea religioasă căci din interesul liniștirii maselor puțin inteligente și înspăimântate de stihiile naturii, a perseverat cu legendele stupide despre lume și facerea ei din lut și ne-a jignit impardonabil și irecuperabil. Imensa parte a omenirii a pus însă botul să creadă asemenea speculații ridicole și puerile dar salvatoare mentalului alienat colectiv. Nici un Dumnezeu care se respecta nu făcea totul de o manieră atât de precar logică și neverosimilă. Încât Dumnezeu ori e cu totul altceva decât sporovăim noi sforăitor și solemn despre El, ori nu există sau nu există sub o formă obligatoriu antropomorfă la care îl condamnăm noi oamenii să existe. Printr-o regretabilă scăpare și neglijență Dumnezeu ne-a indus în conștiință această amară dar logică concluzie a inexistenței Sale. Legile fizicii nu-i dau voie Lui Dumnezeu să existe. Nu a existat un timp cu minus pentru Dumnezeu să se facă întâi pe Sine, apoi să facă timpul cu plus, universul și pe noi. Oricât L-am căuta pe Dumnezeu în mulțimea probabilităților, fizica nu ne permite acest lux ca să putem cu deferență să-i acordăm atâta credit rațional oricât am vrea. Basmul și legenda, frica de întuneric și inexplicabil ne-au pervertit simțurile și responsabilitatea care s-au volatilizat sub comoditatea și confortul religios. A ne da jos ochelarii religioși e un disconfort dar o eliberare amară care tot e mai dulce decât cea mai oarbă credință care are un gust dulce dar diabetic. E ușor și comod să crezi în Dumnezeu și să te abandonezi în credință din interesul liniștii și siguranței tale subiective interioare. Căutându-L pe Dumnezeu e la fel ca și cum ai căuta marginile pământului. Într-o idee teoretică ai putea accepta că pământul are niște margini. Dar când știi că pământul e o sferă care nu are margini, a privi într-acolo stricto sensu și a privi implicit într-un mod simplist în posibilitatea existenței Lui Dumnezeu în această manieră nedescriptivă și retrogradă e un exercițiu inutil. Toți suntem liberi să credem ce vrem și ce putem după propriile noastre percepții și prejudecăți. Dumnezeu, mai firesc, comod și simplu e să credem că e doar o percepție a noastră, e oglindirea bunătății noastre, a unor oameni, nu toți, în intunericul și vidul universului. Dumnezeu suntem noi înșine, dorința și speranța noastră de bine și de excelență, bunele și puținele noastre gânduri și fapte pline de scrupule pe cale de dispariție. De aceea cea mai simplă și la îndemână explicație e spre nefericirea și dezamăgirea noastră că nu există Dumnezeu... Există doar bunătatea din oameni, din ce în ce mai puțină care-L salvează pe Dumnezeu de la faliment și ratare. Triști înțelegem că nimeni n-a creat universul și nimeni nu impune necesarmente credința ilogică într-un  Dumnezeu mai mult sau mai puțin antropomorf,  gestionar specializat al destinului oamenilor, funcție de preferințele lor efemere. Această percepție ne conduce la o profundă și dramatică descoperire : Că cel mai probabil nu există nici Rai și nici iad, nici păcat și nici virtute religioasă, nici răsplată, nici pedeapsă și nici febra vieții de apoi. Existăm doar noi cu creierele noastre supradezvoltate de efectele evoluției și ale legilor întâmplării și dezordinii cosmice denumită entropie. Creierul ne-a luat-o razna dezvoltând o inteligență mult prea rafinată pentru posibilitățile și îngrădirile biologiei noastre perisabile. Am evoluat într-o extremă inteligență, singura care explică și legitimează apariția Lui Dumnezeu prin gândurile și creierele noastre. Am purces astfel să existăm noi oamenii cu bunele și relele noastre, cu călăi și victime, cu criminali și cu martiri nevinovați, colcăind toți tragic pe o lume de mizerii care se zice că a creat-o Dumnezeu. Nu putea aceasta să fie inventată de un Dumnezeu căruia să nu-i pese de dâra de fum a dezastrului creaționist ce a lăsat-o în urmă în încercarea Sa ratată de a crea o lume. De ce ne gândim inutil și atât de departe aruncând vina pe Dumnezeu și pe diavoli când Dumnezeu și diavolii suntem de fapt noi oamenii ? Când suntem buni suntem dumnezei iar când suntem răi suntem diavoli. Iată mai degrabă explicația logică a apariției Lui Dumnezeu și diavolului în discursurile noastre. Avem această viață, așa cum e, bună, rea și putem aprecia Marele Univers numai potrivit simțurilor și percepțiilor noastre directe. De frică și silă, de iubirea sau ura noastră de noi înșine L-am creat pe Dumnezeu și pe opusul Său diavolul, ca ei să ne uzurpe toate calitățile și defectele noastre, în ei să aruncăm toată bucuria sau ura noastră, tot efortul nostru în acest univers ca într-un paratrăsnet care dă viermuirii noastre un oarecare scop practic. În Dumnezeu sau diavol ne-am plasat tot ce-am avut mai bun sau mai rău. Trebuie forțați de împrejurări și datele precare ale problemei să ne mulțumim cu atât. Și pentru asta trebuie să fim extrem de recunoscători Nimicului și nu unui Dumnezeu neverosimil și improbabil până la lacrimi. Majoritatea oamenilor au rezolvat empiric această dilemă a necunoașterii și deznădejdii cosmice plasându-L pe Dumnezeu în centrul tuturor durerilor, lacrimilor și incertitudinilor lor ca pe un medicament calmant al tuturor temerilor, suferințelor și necunoscutelor lor ; e o soluție paliativă ca să poți trăi și să ai un punct de sprijin în universul înghețat bocnă și întunecat beznă de care te agați să nu cazi aiurea în neant... În evoluția noastră de ființe create de Dumnezeu atât am putut concepe la nivelul nostru mental de extratereștri iviți vulnerabil undeva în Calea Lactee și pierduți inexorabil în deznădejde într-un colț de univers. Personal aș fi vrut din suflet ca Dumnezeu să existe și să ateste, să supervizeze și verifice prin bunătatea Sa bunătatea puținilor oameni de soi care mai există pe lume pe ici pe colo. De fapt eu personal am tot respectul și reverența pentru un Dumnezeu al bunătății și al dreptății, pentru Dumnezeul cel bun și milostiv către care se ruga sfârșita mea mamă bolnavă de cancer în fază terminală... Mare ai fi putut fi Doamne, Slăvit să fie numele Tău inventat, întru nădejdea tuturor celor deznădăjduiți și cu insuportabile dureri de cancer...!

  (Aduc mulțumiri lui Stephen Hawking, savantul paraplegic al cărui geniu îl include pe cel al lui Newton și Einstein la un loc și din a cărui înțelepciune am luat unele citate pe care le-am completat și recenzat profund pentru a lămuri odată chestiunea unui Dumnezeu și a umilinței la care ne supune într-o mizantropie sau nepăsare insuportabilă de la Facerea Lumii și în vecii vecilor)...