120) FALIMENTUL MORȚII ȘI AL CIMITIRELOR

120) FALIMENTUL MORȚII ȘI AL CIMITIRELOR
 
  Eu zic că se apropie ziua când cimitirele vor dispărea, fiind inutile, pentru că toate semnele te duc cu gândul către această concluzie... Nu e lumea minunată după cum spune și Louis Armstrong în cântecul său...? Cât geniu și strălucire a pus Dumnezeu în crearea lumii noastre cea a muritorilor de rând, e lesne să vezi... Toate funcționează după un plan divin. Conform planului pentru funcționarea oamenilor, iată, din țărână ne-a făcut Domnul suflând duh de viață peste noi și în țărână a menit să ne transforme într-un final... O, atât de divin, de genial din partea Creatorului să faci parte din planul Lui Dumnezeu de a te face una cu pământul la terminarea vieții... Finalitatea este deci în groapă, acolo este locul de veci al carcasei noastre netrebuincioase odată ce Dumnezeu a scos din noi împotriva voinței noastre că oricum nu voiam să murim în ziua aia, sufletul din noi, pentru a-l pune în colecția sa de suflete de pe lumea cealaltă. Deocamdată, trăim, o, ce mai trăim..., și sufletul nostru nemuritor se coace pentru Dumnezeu în capul și în pieptul nostru, cine știe zvăpăiatul pe unde e aciuat și face naveta când în cap, când în inimă de nu-l putem prinde, iar carnea noastră muritoare ne încălzește și crește sufletul cu sângele ei. Corupându-ne cu visul lui paradisiac, sufletul ne dă să tragem pe nas, ne atrage în mrejele visării sale făcându-ne să ignorăm cum
fiecare cu boala lui, tânăr sau bătrân, într-o zi va răposa în durerile cancerului ori strivit de o mașină pe trecerea de pietoni, dându-şi obștescul sfârșit, beneficiind de rugăciunile preotului care se va ruga mecanic și plictisit pentru iertarea păcatelor noastre primindu-şi ortul de la dragii noștri înmărmuriți de plâns și durere pentru moartea noastră, în cele mai multe cazuri după o lungă și grea suferință... Sufletul, doxă de învățătură de la Dumnezeu ne spune să nu ne întristăm și să ignorăm fatalitatea ca mâine probabilă cum vom fi aduși în biserică, în sicriu, schimbați la față, vineți sau negri, cu vată în nas, pantofi noi, picioarele legate și mâinile încrucișate pe piept cu crucea între degete și lumânările arzând la căpătâi, triste și ele și plângând și ele de mila noastră ceară pe jos pe covoarele bisericii... Vom fi astfel prohodiți, și bine pomeniți înaintea Domnului pentru a fi bine primiți în Împărăția Sa, la loc cu odihnă și cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul nostru. Apoi vom fi coborâți în groapă, în plânsetele sfâșietoare ale dragilor noștri... Se va pune capacul sicriului, se va face un întuneric să-l tai cu cuțitul apoi vom auzi, boc, boc ! cum vor bate cuiele de 8 sau mai nou, holțşuruburile. Liniște se va face, în sfârșit liniște și pace (în aparență) căci viermii vor face larmă și bairam mare cu noi, mici copii la început, viermi mici, puişori, sugari de ţâţă sugând vorace laptele lor,  zeama de cadavru din trupul nostru, după care vor crește și se vor educa în noi ca într-o grădiniță, apoi gimnaziu, liceu și facultățile lor până se vor face mari, viermi de nădejde puși de Domnul după un plan și cu un SCOP să lucreze în noi, căci la Dumnezeu totul e după un plan divin și are un înțeles, un sens și un SCOP. Mort fiind vei ofta măcar câte odată pe secol zicând : "Adio suflet drag și blestemat, desfată-te tu în măririle Raiului slujindu-L pe Domnul și privește la trupul ce te-a încălzit ca pe-un șarpe la sân și te-a găzduit la bine și rău o viață și care ți-a fost prieten, cum se dezintegrează în mizeria morții, a sicriului și a cimitirului...!" Toți morții oftează măcar câte odată în veac, în liniște și discreţie să nu-i audă nimeni, vreun strigoi care umblă cu arcanul prin cimitire să caute prozeliți... Asta se întâmplă cu noi de la Facerea Lumii în pământ printre râme, cârtițe și larve de cărăbuș. Dar încet, încet, peste o mie sau două mii de ani, Domnul va rândui să se schimbe totul, să nu mai fie morți și nici cimitire. Omenirea habar nu va avea de acest plan secret al Lui Dumnezeu, chiar dacă oamenii se vor pregăti de moarte și de îngropăciune mai abitir ca oricând, devenind infinit mai credincioși și cu frica Lui Dumnezeu decât azi. Atunci,  mai pline ca azi vor fi bisericile de oameni îngenuncheați, drumurile până la biserici pe kilometri întregi de cozi vor fi pline cu oameni îngenuncheați și cu ochii plânşi și obrajii afundați de smerenie în noroaiele drumului, toți se vor pocăi și se vor minuna, spunând: "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă..." Dar nu așa pur și simplu, nu bătând din palme se va arăta nouă Domnul, ci va face Dumnezeu o schimbare majoră și radicală pe pământ, nefiind nevoie chiar să coboare pe pământ ca să-şi murdărească sandalele divine în noroaiele noastre. Poate e prea devreme să se coboare Domnul de pe-acum pe pământ și să vină cu slavă printre noi, nevrednicii și păcătoșii... O va face cel mai devreme abia după cel puţin două mii de ani, când omenirea în sfârșit Îl va vedea pe Dumnezeu cu ochii vii și puchinoşi și fiecare credincios va afla de viu, în carne, oase și cele șase simțuri, fiecare pe pielea lui dulceața ființei Lui Dumnezeu și a Slavei Sale evocată în cartea de căpătâi a omenirii. Astfel, radiind de fericire și pocăință într-un cor de 14 miliarde de oameni, după două mii de ani, omenirea va face legătura văzând că nu mai sunt morți și deci cimitirele vor da faliment... Dar nu că faliment, ci pur și simplu vor dispărea din realitatea terestră și cotidiană. Nedumeriți de ce încep să le dispară morții din groapă, cu milioanele în fiecare an, nedumeriți de ce cimitirele dispar unul câte unul de nu mai ai unde să îngropi un mort, că nimeni nu va mai muri, oamenii vor face legătura... Acolo unde era mormântul tău, sărmane prieten, va fi câmp de flori exotice cât vezi cu ochii, sau o pădure adâncă cu copaci seculari, aer curat, tare și răcoros de pădure și mii de păsări frumos ciripitoare... Pe locul mormântului tău, topit și dispărut ca din senin, va fi o iarbă verde și moale în acea pădure, unde la picnic vor sta doi îndrăgostiți, spunându-şi toate cele, mână-n mână, gură-n gură... Căci neexistând moarte ca acum,  oamenii vor fi tot tineri și se vor ocupa în principal cu ce se ocupă tinerii, cu viața și cu dragostea, profitând de tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. Nu că nu vor mai muri oameni și vor fi veșnic tineri și sănătoși pe pământ, dar chiar cei ce-au apucat să îndure această umilință a firii și să moară vor învia. Ce nu e posibil la Dumnezeu ?, că așa cum l-a creat din nimic, așa îl poate răbda și ține pe om și veșnic și fericit pe pământ. De asta spun să nu te miri prietene când după două mii de ani de stat amorțit și sărman în groapa ta în lugubrul și mizerabilul sicriu vei auzi prin întuneric în sicriu cum bate cineva, boc-boc !... Nu vor fi alte cuie, va fi Însuși Dumnezeu care va ajunge, după atâtea miliarde de morți salvați, în sfârșit în Carne și Oase și la mormantul tău, va scormoni pământul și va bate emoționat în capacul sicriului... Boc...boc...
  - Aloo... ! Nea Vasile..., (cred că n-am greșit...) Da ! Tu ești ! Nea Vasileee, scoală bre puțin ! 
  De frică vei tace chitic... De frica și sila a două mii de ani de mizerie în sicriu... Nu va trebui să faci nimic, căci va smulge Dumnezeu capacul sicriului, cu degetele rănite și bătătorite de atâta muncă de smuls capace de sicrie din morminte... Deodată nu vei suporta atâta lumină după două mii de ani de beznă... Îți vei pune scheletul palmelor peste orbitele goale ale ochilor tigvei dar lumina de afară tot va pătrunde printre oasele tale... Atunci Dumnezeu îți va spune cu o voce negrăit de frumoasă și nemaiauzită :
  - Ia-ți oasele de pe ochi, deschide ochii și privește-mă nea Vasile...!
  - Doamne minunat...!, Tu ești...!?
  Și va zice iar către tine Domnul :
  - Ia pocalul ăsta de aur și bea...! Bea încet să nu te îneci de sete de viață după două mii de ani mort țeapăn în coșciug. Am pus în pahar sufletul ce se întoarce la tine și ți-l dăruiesc din nou să-l bei după atâta beznă, arșiță și sete de viață în sicriu... Nea Vasile, de două mii de ani sufletul tău stă în genunchi în Rai, e retras, nu se acomodează, plânge și se roagă pentru tine, că vrea înapoi la tine, că a înțeles cât de prieten i-ai fost și cât bine i-ai făcut... Pentru hoitul și scheletul tău se roagă sufletul tău, nea Vasile. Așa că am găsit cu cale că pentru atmosfera Raiului unde nu e tristețe, nici dor și nici păreri de rău, pentru Inima Mea e nepotrivită o atât de negrăită durere când văd cât plânge sufletul tău pentru tine din mormânt... Toți s-au rugat pentru suflet, dar nici unul pentru trupul ce cu drag l-a găzduit o viață... E sublim ce văd în acest suflet al tău, nemângâiat după două mii de ani în Rai în care toți au huzurit, numai al tău suflet s-a tânguit pentru dreptate și pentru dorul de tine. Iar Eu mântui negreşit pe cei ce mor pentru dreptate... Atâta durere în al tău suflet și neodihnă a suferinței în Rai e insuportabilă și pentru Mine... De asta zic ție, nea Vasile, muritorule de profesie, vino să trăiești cu totul în Rai, unde ochi de muritor n-a văzut atâta sfințenie...! Ia-ți scheletul, că de carne nu poate fi vorba, n-am de unde să ți-o mai dau, dezmorțeşte-ți oasele și să mergem la Drumul Veșniciei...!
   Astfel va vorbi Domnul și cu tine, prietene, când îți va veni rândul să-ți smulgă capacul sicriului peste două mii douăzecişitrei de ani, opt luni și douăsprezece zile... Mai ai de răbdat până atunci, în mizeria mormântului, în mizeria vieții și a morții... Să mulțumim deci Lui Dumnezeu în avans nu numai pentru pâinea cea de toate zilele ci și pentru ziua când scheletele se vor agăța de mantia Domnului ca niște curnuţi de lâna oii și vor zbura oricum la Cer cu Domnul, astfel că cimitirele și moartea vor da faliment și  vor disparea, fiind inutile și improprii voii și omnipotenței divine, că la Dumnezeu totul e posibil după cum știați și voi...