118) ȘI NOI PUTEM SĂ-L AJUTĂM PE DUMNEZEU, NU NUMAI EL PE NOI

118) ȘI NOI PUTEM SĂ-L AJUTĂM PE DUMNEZEU, NU NUMAI EL PE NOI
 
  Citat : "...Se spune că un tânăr american absolvise liceul. La sărbătoarea finală, când se făcea graduarea – premierea pe româneşte, la liceul respectiv era o tradiţie : părinţii să înmâne absolvenţilor cheile unei maşini. Băiatul şi-a rugat politicos tatăl să nu-l facă de râs. Era unul dintre cei mai buni elevi ai şcolii şi nu dorea să nu fie în rândul celorlalţi.
  Cu o săptămână înainte de festivitate, băiatul i-a arătat tatălui său modelul de maşină pe care şi-l dorea. Era expusă în curtea unui show-room din apropiere de liceu.
  În ziua mult aşteptată, tânărul a urcat pe scenă cu ceilalţi colegi. Părinţii au venit şi au înmânat elevilor cheile de la maşinile visate. Tatăl liceanului nostru i-a dat cadou o Biblie. Băiatul s-a întristat. A privit cu mânie spre colegii care-i zâmbeau sfidători. Ei aveau maşinile, el o biată carte…
  A plecat acasă negru de mânie. Nu a vorbit tatălui, familiei, nimănui. Când a intrat în camera sa din mansardă a aruncat cu Biblia în perete. Nu asta îi trebuia lui. Şi nici atât acum, în ziua asta de amintire. Apoi, şi-a strâns bagajele, şi s-a hotărât să plece de-acasă.
  A călătorit undeva departe, la mii de km distanţă, ca să uite tot. Vreme de 30 de ani nu şi-a sunat niciodată tatăl, nu i-a scris nici o scrisoare, nu s-a interesat de el. Suferise prea mult, acolo, pe scenă. Nu putea să îl ierte!
  Într-o zi în oraşul respectiv a întâlnit o rudă de-a sa. ”Tatăl tău este grav bolnav în spital” i-a spus acesta. Câteva zile conştiinţa nu l-a lăsat liniştit. A plecat acasă, în oraşul natal.
  Când a ajuns acasă tatăl său fusese îngropat ! Numai cu o zi în urmă ! Nimeni nu i-a reproşat nimic. El a urcat pe scări şi a intrat în camera sa. Era sfâşiat de durere. A deschis uşa şi a rămas şocat. Camera era la fel cum o lăsase cu 30 de ani în urmă : patul nefăcut, hainele răvăşite, aruncate pe jos. Iar Biblia, întredeschisă, lângă perete… S-a îndreptat spre ea plin de mânie, cu gând s-o rupă. “Nenorocito, din cauza ta s-au întâmplat toate acestea”, îşi şoptise în barbă. Când a ridicat-o, din Scriptură a căzut un plic cu numele său. L-a desfăcut. Înăuntru era un contract de vânzare cumpărare. Tatăl îi cumpărase maşina dorită, cu câteva mii de dolari. Data livrării automobilului era exact ziua în care… el absolvise colegiul!

  La fel și noi, refuzăm să primim cadourile oferite de Dumnezeu, asta pentru că viața pentru unii este mai puțin importantă decât cheile unei mașini !

Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede El în tine. – Nicolae Steinhardt" Încheiat citatul.

              Comentariu :
     
  1) Putem foarte frumos, la o cană cu vin fiert sau la un ceai ori cafea, când suntem fericiți și avem siguranța unui confort, când avem o oarecare sănătate și nu suntem încă detot săraci sau bătrâni decrepiți pe patul morții, când nu suntem sub asediul bombelor și al războaielor, având aceste minime condiții ale păcii putem tacticoşi să filozofăm teologic și să spunem că Dumnezeul în care nu crezi, crede El în tine și că îți oferă cadouri nebănuite chiar dacă pe datele concrete dramatice ale realității terestre nu ai cum să crezi în așa ceva ; și ne putem înduioşa de fabule și pilde grăitoare și simpatice care vin în sprijinul ideii de existență a Lui Dumnezeu, ajutătorul și apărătorul omenirii, dar ca să nu greșesc, doar al indivizilor care se roagă la El. Suntem liberi să credem în Dumnezeu, sau nu, El însuși fiind atât de democratic și simpatic descris în cărțile sfinte de a oferit tuturor alegerea și liberul arbitru să piară pe limba lor, să creadă sau să nu creadă în El și în bunele Sale intenții și să-şi aleagă destinul alături și în părtășie cu El la bine și fericire eternă în Cer sau cu Satana la chin și foc veșnic înfiorător. Iată, scrisoarea de dragoste a Lui Dumnezeu pe această temă a miluirii și fericirii eterne sau damnării și chinului înfiorător o eternitate în iad a celor păcătoși adresată creaturilor Lui, devine carte de căpătâi numită Biblie a acestor extratereștri de pe planeta Terra din galaxia Calea Lactee. Această carte de căpătâi a omenirii e scrisă pe limba Lui Dumnezeu și deci nu toți oamenii au înțeles-o pe limba lor. Așa că unii care nu-nțeleg limba vidului și-a neantului personificat în Dumnezeu au dreptul a spune că El nu există, funcție de ce simt și cum le place precum și alții au dreptul să spună că Dumnezeu există chiar dacă nu există așa cum spunea filozoful sceptic Emil Cioran sau că Dumnezeu a existat și a murit așa cum spunea filozoful nihilist Friedrich Nietzsche, constatând lipsa-i simptomatică, ca și salvator de serviciu de pe teatrul sângeros al acestei omeniri, El salvând numai sufletele în Cer, iar de trupurile ce mai au încă viață în ele, care se vor îmbolnăvi și muri, având doar grijă prompt să fie prohodite la înmormântare și să fie aruncate în tomberoanele poreclite sicrie, îngropate în sordidul pământ în gropile uitării, adică acolo unde infecția și molimele cadavrelor sunt puse bine să nu scape la suprafața pământului unde e viața legată cu ață a robilor Lui Dumnezeu. Nu e o problemă cu infecția căci oamenii, credincioși ori nu se îmbolnăvesc de infecții și molime și așa, la suprafața pământului, în lumea minunată creată de Dumnezeu care nu este antiseptică precum e Raiul, căci pe pământ este un loc de surghiun și de izgonire din Rai și deci așa cum nici în pușcării și lagăre n-are cum să fie totul curat și antiseptic, nici pe pământ nu poate fi că doar pământul e tocmai un loc de penitență și de pedeapsă ales de Dumnezeu. Căci așa a îngăduit Dumnezeu, foarte puțin bine și rău cu ghiotura oamenilor, credincioși ori nu, pentru care cei credincioși chiar Îl preamăresc cu asupra de măsură pe idolul lor celest, spunând : "Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat".

  2) Nici un om nu scapă acestui tratament administrat al necazurilor terestre odată ce i-a fost alungată seminția din Rai, al bolilor care de regulă vin de hac omului, fapt ce vădește că Dumnezeu s-a gândit adânc în laboratorul Său creaționist cum să ne recicleze mai curat și mai simplu prin stadiul final al fiecărei boli din care nu ne mai facem bine și care stinge lumina ochilor avizi de lumină în agonia sfârșitului și desființează creatura creată de către Dumnezeu, Tatăl lor din Cer, tratament numit moarte, care în optica credincioșilor se cheamă datorie creștinească sau plată pentru păcate. Ei, credincioșii spun că e Dumnezeu peste tot, în aer, în apă, în lumină, pe care însuși a creat-o Creatorul întâi într-o zi apoi în altă zi a creat soarele ca luminător al zilei și luna și stelele ca luminători ai nopții. Destul de convingătoare aceste dulci și puerile fantezii pentru conștiința omului simplu și naiv căruia nu-i mai trebuie alte explicații despre lume și viață în îndatoririle sale de rob al Lui Dumnezeu. Putem deci să-L descoperim pe Dumnezeu în orice, credincioși ori nu, El e bunăoară în ape, munți, copaci, flori, nori, e în plămânii noștri, e pauza dintre două respirații ale tale astmatice, e în inimile noastre și e pauza dintre o sistolă și o diastolă a inimii tale care va face infarct conform inventarului de boli și metehne la care a muncit Dumnezeu în liniște și cu pasiune în laboratoru-i creaționist după ce a inventat toate și a dat toate cele de trebuință omului și a spus că sunt bune foarte toate. Deci dacă oamenii nu se duc la Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu nu există, căci trebuie să-i credem pe cuvântul și inima lor entuziastă când apologeții poveștii Lui Dumnezeu vorbesc despre El atât de frumos, atât de extatic și ceremonios. Dar sunt și oameni, cei numiți atei, sceptici deci automat păcătoși, pentru care Dumnezeu nu s-a îngrijit să-i facă să creadă în El și în lumea Lui bună prin rațiune și evidență, nu ca obligație executorie a crede în această poveste alegorică a Lui de pe lumea cealaltă, ci s-o facă veridică, evidentă și clară ca lumina zilei și bună de crezut în ea. Astfel încât pentru acești oameni care nu sunt creduli numai pentru că așa e trendul religios pentru calea, adevărul și viața lor, există și alte explicații și înfățișări ale Lui Dumnezeu. Iată, dezbărați de partipriul religios de castă care-L înfățișează pe Dumnezeu ca ajutător al vieții omului, se poate spune că pe Dumnezeu nu-L interesează viața omului cu carnea și sănătatea lui când El se vădește a fi exclusiv specializat doar ca doctor exclusiv de suflete pentru oameni, judecând după realitatea medicală plină de boli letale pentru care Dumnezeu se ține departe și lasă pe doctorii pământeni să lucre la trupul omului bolnav, când în cele mai multe cazuri nici bieții doctori nu mai au ce ne face. Când doctorii de trupuri reușesc să ne mai salveze uneori, atunci intervin efectele vieții sociale plină de supărări demolatoare pentru oameni pentru care nici doctorii psihiatri nu mai au soluții contra depresiei și înnebunirii. Și atunci, cu specializarea Sa de doctor de suflete, vine Dumnezeu pe patul morții și le închide robilor Săi lin și ușor pleoapele ochilor morți și îi scapă de durerile și bolile trupului și de lacrimile ochilor și sufletului și le frăgezește și pregătește sufletul pentru extracție pentru zborul celest către Cer și uite așa au scăpat oamenii de boli, de dureri, de lacrimi și de greu. Astfel, se înțelege de ce oamenii au atâta apetență și nevoie de Dumnezeu văzând în El pavăza vieții lor, chiar dacă în continuare vor mai muri sub aripa Sa protectoare atâția nevinovați, fie arși în cluburi, fie de gloanțe trase la foc automat în cap de teroriști fanatici tot în numele unui Dumnezeu, fie de tot felul de crime, genociduri, orori, holocausturi au fost și vor mai exista indubitabil sub domnia Dumnezeului curent, numit Tatăl nostru din ceruri, numit Iehova sau Savaot sau în alte două sute de feluri, câte religii sunt pe lume.

  3) Of... Suntem mânjiți cu bidineaua afuriseniei, mânjiți cu var că suntem păcătoși deci septici și grețoşi pentru răbdarea Lui Dumnezeu tăgăduind credința ; și suntem spoiți cu varul dezinfecției și anatemei ca să-L menajăm pe Dumnezeu a suporta păcatul necredinței noastre,  considerați blasfemici și grețoşi pentru răbdarea Lui Dumnezeu, buni pentru iad, însemnați ca vitele pentru abator, zicându-ni-se prea păcătoși și blasfemici dacă socotim că dacă Dumnezeu există nu înseamnă că nu putea să fie unul singur pentru toți și să ne scutească cu orice preț și mai presus de orice de tot sângele curs și lacrimile noastre de durere și suferință pe fața acestui pământ al nedreptății, crimelor și ororilor... Deci primeam cu bucurie să știm că avem un Dumnezeu care ne apără efectiv de rău și nu numai virtual, un Dumnezeu cu atât mai plauzibil și credibil cu cât avea același chip, aceeași înfățișare și același nume pentru toți oamenii din toate religiile devenite una singură,  determinând o singură credință pe tot globul cu condiția să fi vrut și să fi existat în primul rând și Dumnezeu. Deja două sute de religii câte sunt pe lume e prea mult a mai da credit ca să le legitimeze ceva în fața noastră, împreună cu dumnezeii lor subiectivi aferenți, luați la un loc sau în parte. Era suficient fie și numai două religii diferite să existe și niște seminții diferite religios care fiecare să proclame dumnezeul ei diferit și dușman celeilalte, ca ideea religioasă umană să piară în fața rațiunii pure și să cadă în nulitate, în ridicol și în dezacord cu rațiunea liberă de excese sentimentale și accente fanatice religioase. Dacă Dumnezeu nu a vrut să fie UNUL singur, dacă încă tolerează sub tristul argument al libertății religioase să existe atâția dumnezei și atâția oameni loiali atâtor religii diferite,  înseamnă că cineva are o problemă : ori Dumnezeu, Dumnezeul acela unic multidedublat în atâția dumnezei pe care toți îi invocă în contrariile lor religioase, ori noi oamenii avem o problemă din care ni se trage eroarea și vanitatea credinței care calmează cu anestezic tot neajunsul și greutățile naturale ale existenței noastre. Din respect și condescendență pentru Dumnezeu, pentru ideea Lui nobilă și bună,  fiecare în religia sa luăm asupra noastră toată vina sau greșeala ori lipsa de inspirație că Dumnezeu, idolul nostru suprem nu a reușit să scape din această urâtă poveste de unde singur s-a băgat numită Facerea Lumii. Din această tristă poveste Dumnezeu ne face semne disperat cu mâna din Cer, doar, doar L-om vedea și vom începe să credem că există și că ne cheamă la El dar asta nu înseamnă că nu ne putea da mai simplu adresa exactă ca să ne ducem toți în masă la El ; ori dacă ținea ca adresa Sa să rămână secretă și discretă cum irațional ține de-o vecie Dumnezeu la discreția Sa, putea să ne dea la toți adresa Sa de Facebook ca să îi dăm un mare LIKE. Credeți că nu se putea ? Cred că se putea ; dar cea mai simplă explicație, dacă ne mai încălzește cu ceva este să vedem efectiv că în ecuația Dumnezeu - oameni, ambii termeni sunt iraționali și falși. Ori dacă numai un termen este fals și irațional, îl anulează și pe celălalt, ecuația nu are sens, cum ai împărți orice număr la zero. Oricum, omenirea se ferește de complicația speculațiilor filozofice care Îl neagă pe Dumnezeu pentru că omenirea știe că nici necredința nu aduce nimic bun, de unde când spui despre un om sau lucru că nu are nici un dumnezeu, trebuie să știi că e de rău. Și totuși, pentru că omul este curios, iscoditor, ca diavolul bunăoară, poate avea libertatea deplină de a analiza în laboratorul minții sale umane cine este Dumnezeu de fapt, cu riscul de a rata orice înțelegere, fiind bineînțeles bruiați de serviciile secrete divine. Dumnezeu nu vrea să-i vezi partea ilogică și irațională. Dumnezeu nu vrea să vezi că nu există ; ar fi sfârșitul carierei Sale virtuale care îi conferă atâta comoditate într-o nonrealitate pe care Dumnezeu o agreează pentru că este lipsită de griji și responsabilități. Când nu exiști ai alibiul de a nu răspunde pentru nimic, de a-ți satisface capriciul de a fi și a face orice dorești sub pavăza invizibilității care aduce imunitate deplină față de orice agresiune ar avea tupeul să-ți tulbure vidul. E plăcut să fii Dumnezeu și să calci pe cadavre, dându-le mereu răspunsul potrivit tuturor și spunându-le sec că din pământ i-ai făcut și în pământ trebuie să se ducă toți ca să-ți satisfacă Ție ca și demiurg acest perfid capriciu și normă stupidă existențială antropologică. Din vidul Său existențial Dumnezeu prinde totuși un crâmpei de viață și capătă un sens datorită minții și inteligenței umane care îi acordă un credit și o infinită clemență. Totuși, creditul nu este total iar unii oameni au ajuns să-L supună pe Dumnezeu analizei, microscopului și să-i dea, în măsura în care se poate, o tălmăcire logică ilogicului și un sens nonsensului care este Dumnezeu.

  4) N-avem nimic împotriva Lui Dumnezeu ca și concept dar trebuie să fii bolnav de El ca să înțelegi cine este. Dacă nu ești bolnav de Dumnezeu, nu vei înțelege cine este ; și nu-ți rămâne decât să-i faci o analiză matematică și să-i cauți legitimitatea sau ilegitimitatea prin metoda reducerii la absurd : Când spui că Dumnezeu chiar dacă nu crezi tu în El, crede El în tine, iar dacă El nu vine la tine trebuie să te duci Tu la El, trebuie să-ți imaginezi ziua când Creatorul nostru va face tot ceea ce se scrie că știe să facă mai bine în ultimele file ale Bibliei împlinindu-şi cu cinismu-i imuabil ambițiile periodice apocaliptice când va da și ultima rafală de foc împotriva omenirii împlinind în fine sfârșitul lumii și pârjolindu-ne cu totul pe toți. Atunci, nu-i așa ? noi vom fi mulțumiți că s-a împlinit litera scripturii...! O, ce fericiți vom fi având inspirația de a fi fost credincioși și cu frica Lui Dumnezeu ! Vom fi absolut mulțumiți că potrivit credinței noastre s-a împlinit Apocalipsa din Biblia ce o ținem cu atâta pasiune în mâini ca și carte de căpătâi. Se va împlini conform apocalipsei voia Domnului ce ne farmecă pe toți apriori dându-i o încurajare și un credit Lui Dumnezeu să facă tot ce-i place în acest univers, creând și distrugând lumi la discreție, printre care și lumea noastră mică și bicisnică. Încurajat de credința noastră Dumnezeu va putea să facă ce poftește cu noi, să ne pulverizeze în Apocalipse fără număr, având tot dreptul, fiind Atotputernic, fiind Tatăl nostru din ceruri, putând avea dreptul să spună ca unii părinți disperați care își bat copiii : "Eu te-am făcut, eu te omor, fire-ai al dracului să fii !" Sub asediul și bombardamentul aviației apocaliptice a Lui Dumnezeu vom pieri cu toții umplând zarea de cadavre și râurile de sânge infectat de la puroiul bubelor și bolilor noastre. Câte unul dintre noi care a scăpat din acest măcel al Apocalipsei, mai rezistent, lovit de Apocalipsă mai dintr-o parte și mai ușor, schilodit prin șanț, cu mațele ieșite și un ochi scos de suflul exploziei Apocalipsei va privi cu celălalt ochi cu genele arse la Dumnezeu, tremurând de șoc anafilactic... " Ahhh , ce-am făcut...?", își va zice Domnul în sine încercând panica remușcării, mușcându-și îngrijorat buzele și degetul... "Ce-am făcut ? I-am omorât pe toți...  Rău cu ăştia, dar mai rău fără ei... Ce-am făcut...?"
 
  5) În ziua când Dumnezeu va rămâne singur pentru că după pohta ce-a pohtit ne va pulveriza odată și odată în Apocalipsă pe toți, nu vei mai vedea țipenie de om pe pământ. Vor fi numai străzi pustii, instituții goale cu ușile în lături trântite de vânturi și mii de hârtii zburând pe geamuri, bănci pline de saci de bani nepăziți, blocuri goale cu lumini stinse, trenuri mergând goale și neoprind în nici o stație, cu mecanici morți la manșă, biserici goale cu geamuri sparte și mii de pomelnice și file de ceasloave zburând prin aer alături de lilieci, cimitire cu mii de gropi gata săpate și sicrie așteptând în zadar pe marginea gropii prohodirea, și Dumnezeu fugind panicat pe străzile pustii, gâfâind, cu gura uscată și inima strepezită de remușcare și îngrijorare că a dat un holocaust și o Apocalipsă fără rost pe care o regretă tardiv și inutil... Astfel, fără oamenii în care credea și-i iubea atât de mult, așa cum erau ei, mai buni și credincioși ori nu, Dumnezeu va îmbătrâni subit de supărare și va sfârși în decrepitudine și alzheimer într-un azil de bătrâni de la marginea universului unde sunt îngrijiți de regulă toți demiurgii scăpătați, bătrâni și bolnavi, ajunși într-o singurătate crepusculară divină amară și inutilă, singura pe care n-a prevăzut-o nici un demiurg în mândria și emfaza Sa imperială divină, prea mare și prea inutil atotputernică. În astfel de azil de bătrâni se va duce și Dumnezeul nostru când va ieși la pensie, regretând tot ce-a făcut, bătrân, bolnav de supărare și docil, ducându-se la azil ca mielul la tăiere, ca noi toți cei ce suntem făcuți după felul, chipul și asemănarea Sa și ne ducem resemnați la îmbolnăvire și la moarte... Ce ne mai rămâne decât miloși din fire, așa cum îi cerem și noi Lui Dumnezeu să fie cu noi, să lăcrimăm de tristețe când Îl vedem pe Dumnezeu în necaz ? Ce ne mai rămâne decât să facem fapte bune și să fim cuminți spre a-L cruța pe Dumnezeu de o supărare și mai mare acolo între pereții azilului, bătrân și bolnav, spre a-L scuti de neplăcerea și neșansa de a realiza pe patul și în agonia morții că s-a ratat având tot universul și puterile pe mână cum ne-am ratat și noi fiecare cu viețile și destinele noastre frânte de viață și de Facerea și Distrugerea Lumii cu care s-a ocupat Dumnezeu, îmbolnăvindu-se de propria boală profesională. Dumnezeu ne-a dat atâtea pilde în cărțile sfinte, cât de apropiat poate fi El de oamenii suferinzi și în nevoie. Și noi putem, măcar cu un gând bun să-L ajutăm și să-L iubim în zadar pe Dumnezeu bolnav și în nevoie, nu numai El pe noi...