116) FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ

116) FARSA MACABRĂ NUMITĂ VIAȚĂ
 
  1) În Rai este pace și liniște dar totuși nu poți răbda cinci milioane de ani în Rai și să nu-ți treacă prin cap să-L întrebi respectuos pe Dumnezeu, dar fără să-L menajezi de întrebări insolite și incomode, de ce a fost nevoie ca oamenii tocmai izgoniți de Dumnezeu din Rai să îndure o atât de neprielnică, urâtă și dramatică realitate și soartă atât cât trăiesc aceste creații ale lui Dumnezeu, pe pământ ? Cum poți rezista ca la un moment dat, atunci când Dumnezeu îți va face un favor pentru prima dată în istorie, adică o zi a porților deschise în Rai și va înlesni de se vor întâlni pe lumea cealaltă viii cu morții, după care viii se vor duce acasă pe pământ înapoi la durerile și nefericirea lor iar morții vor rămâne tot morți dar înviați în Rai, cum poți rezista astfel ca la ziua porților deschise în Rai, luat de viu de subsuori de îngerul tău păzitor și dus pe lumea cealaltă în vizită în Rai în lumea morților înviați, să taci numai mirat de frumusețile Raiului și a lui Dumnezeu, și să nu-L întrebi când ai această oportunitate și ocazie, franc și deschis pe Dumnezeu de ce naibii e așa urât, dramatic și sângeros rezultatul Facerii Lumii din care a decurs viața și moartea noastră pe acest pământ ? De ce nu e totul mai frumos de pe-acum, vii fiind, neașteptând să pleci aiurea în coclaurile Cerului tocmai în Rai ca să-ți găsești acolo liniștea și fericirea eternă și de ce n-o poți găsi definitiv aici și acum unde e urgența și actualitatea, unde ne aflăm deocamdată în datele concrete ale evidenței și realității noastre firave și curente ? Dumnezeu, fără a-şi pierde din prestanță și meritele creatoare putea alege pentru noi dacă nu avea nimic împotrivă bineînțeles, să ne facă acest favor al unei variante terestre și raționale a fericirii și traiului omenesc, cea mai rezonabilă, pertinentă și verosimilă pentru noi, adică posibilă aici pe meleagurile noastre, acasă la noi unde să ne pună Dumnezeu să trăim ca în Rai. Dacă Raiul terestru a fost pe pământ în grădina Edenului, nu a avut absolut nici un rost ori rațiune să fie desființat și relocat în lumea feerică și alegorică a cerului. Dacă a fost desființat Raiul de pe pământ, înseamnă că nu a fost înființat la locul potrivit de prima dată, și înseamnă că Dumnezeu a avut un minus de originalitate și inspirație creatoare în această chestiune la momentul inițial al plasării Raiului, că ori îl punea definitiv și hotărât pe pământ, ori în Cer, fără să fie influențat de efemeritatea, mărunțişul și păcatele propriilor creaturi pentru ca supărat pe ei să le desființeze Raiul pământesc primordial drept pedeapsă. Nu putem să bănuim cumva că a făcut Dumnezeu vreodată un lucru nepotrivit și nelalocul lui. Nu putem să înțelegem că Dumnezeu a făcut Omul, Opera Sa de căpătâi lesne pretabil păcatelor deci defectabil și că pentru lucrul ăsta în loc măcar de-a-l repara cu celeritate și eficacitate în taina Sa cosmică atunci când nimeni nu vedea, a preferat să-l dea dracului pe Om, cu toată familia sa și cu toți urmașii și urmașii neamurilor sale să fie alungați din Rai și să trăiască pe pământul ororilor, al crimelor, al barbariilor, al durerilor și lacrimilor, al agoniilor și morții explicată ca drept pedeapsă pentru păcat. Astfel, e de neînțeles cum sub supravegherea și omipotența Lui Dumnezeu,  majoritatea oamenilor, iubiți generic de El cum ni se spune la Cartea Sfântă dar alungați cu toptanul generații din Rai, ei totuși cad ca iarba grasă a pășunilor pe acest pământ în coasa ispitelor, păcatelor ororilor și a morții, și nu putem înțelege cum de rabdă Dumnezeu într-o realitate terestră endemică și de neschimbat de la Facerea Lumii sub supravegherea Lui directă această cruntă realitate. Deci cu ce ochi să privești și să înțelegi perfecțiunea și frumusețea de marcă a creației divine a acestei macabre piese de teatru sub semnătura Ceatorului universului intitulată Facerea Lumii și Omului, fără să gândești că-i un fiasco ? Iată cum drept compensare pentru toate durerile și ororile vieții terestre a omului ni se prezintă un Rai unde totul se repară și compensează, unde amarul vieții și nefericirea pământeană a omului necăjit și nedreptățit se mângâie. Dar Raiul, acest centru supranatural de salvare, compensare și recuperare a neajunsurilor vieții omuleților creați de Dumnezeu, mai degrabă putem bănui că nu a existat niciodată decât a avut rost să fie desființat de pe pământ și cu atât mai puțin a avut vreun rost să fie inaugurat în Cer fără o adresă precisă, fără niște coordonate GPS, de unde în secolul minunilor științei și tehnicii nu avem încă poze, nici filme, nici exploratori care să le editeze, nici amintiri, când Dumnezeu este creatorul tuturor fotografilor și cineaștilor pământului și ai Cerului care se vede treaba că nu au prins instantanee din acel Rai celest și legendar unde nu sunt zare de oameni vii să uzeze cu simțurile lor practic și direct de frumusețea și minunățiile Raiului ci este doar amintirea acestor oameni virtuală și fantastică. Trăind pe pământ, oamenii nu sunt obișnuiți cu aceste cote fantastice și mirobolante paradisiace de satisfacție și fericire. Ei au pe pământ unde au fost alungați de Dumnezeu din Rai, urâtul vieții lor cu care s-au obișnuit ca vita la jug care nu mai zice nimic și trage că nu are de ales. Vitele nu visează fericire, oamenii, da ! Altfel, pentru că au rațiune și inteligență nu ar putea suporta și procesa jugul și amarul vieții pământene ca vitele fără o speranță ultimă de salvare și scăpare. Și pentru că pe toată fața pământului (lagăr de surghiuniți din Rai) nu e posibil să-ți găsești fericirea durabilă, viața la cote fantastice se imaginează și proiectează normal în Cer, doar în Cer, singura direcție accesibilă, opusă mizeriilor și prozei pământului care nu permite practic condițiile unei fericiri cu miez, cu sens și durabilă terestru. Iată, salvarea pentru liniștea și psihicul omului vine pe șablonul și modelul fericirii imaginate, plasate doar și exclusiv după moarte, adică pe lumea cealaltă când deja e prea târziu totul. Prea târziu este a mai vorbi de fericire, de satisfacție, de mântuire, de a potrivi aceste visuri și calibra pe rostul și sensul practic al unui om ce trăiește pe pământ în mijlocul tornadei selecției naturale a speciilor și indivizilor care nu iartă și rade tot ce e slab ca și în cazul întregului regn animal din care facem parte. Prea târziu e să ne gândim și visăm la fericire când murim ca și câinii, loviți de bâte, chinuiți de răpciugă, de boli, de dureri ce crunt încearcă simțurile noastre care sunt un efect al cărnii din care suntem deocamdată făcuți. Nu suntem făcuți din diamante rezistente, nici măcar din bazalt tare rezistent și imun loviturilor și durerilor. Suntem făcuți din carne care are simțuri numai dacă e vie. Avem simțuri, avem percepții, deci contact cu realitatea. Când murim, conform acestei inexorabilă fatalitate dispusă pentru noi de Dumnezeu, atunci moare realitatea, căci ne moare carnea, depozitara simțurilor și percepțiilor noastre directe ca și caracteristici definitorii a tot ce-am avut mai identitar, prețios și viu în noi și în sinea noastră. Și atunci cu ce să mai percepem realitatea și fericirea, cu ce senzații și cu ce simțuri dacă nu mai avem carne, singurul conductor și suport cunoscut pentru suflet din care acesta se naște și pornește a trăi ? Sufletul ? Ca un abur scos din oală și supus legilor evaporării,  poate sufletul rezista fără carne sub protecția căreia s-a adăpostit și obișnuit o viață ? Cum poate zbura un suflet prin cer, stingher și să nu se simtă străin și că-i lipsește acel dulce acasă, adică trupul în care s-a născut, a copilărit și a trăit, cu atâtea senzații, gânduri, visuri și amintiri de o viață ? Dar iată că așa ne spune povestea, cum vine Dumnezeu într-o zi și ne smulge cu forcepsul sufletul din noi și pentru că noi nu vrem să ne despărțim de noi și de cei dragi, ne omoară Tatăl nostru din Cer la vremea cuvenită și ne desparte de tot ce-am avut mai prețios în sine și ne lasă pe cap cu restul de carne ce se denumește cadavru. Când atâta simțire ai avut în tine, insolubilă morții și terminării, imposibil de gândit că trebuie să se termine povestea ta sub stigmatul capacului sordid al unui sicriu care să închidă lumina, să te vezi deodată în imaginație cadavru inert, să-ți imaginezi cum se bat cuiele și auzi pământul căzând pe capac, despărțit de sufletul care zboară hăituit și zbuciumat prin cer la examenul eliminatoriu al celor 24 de vămi ale văzduhului, lipsit de dulcele acasă al trupului care îl iubea, e o dezolare existențială pe care oamenii e musai că a făcut Dumnezeu s-o suporte și sconteze în avans cât încă trăiesc. Nu are nici o valoare practică gândul la suflet și la evoluția sa fantastică de pe lumea cealaltă a fanteziei, când n-avem nici o idee concretă, nici o cronică pertinentă de cum vom simți și trăi realitatea din Rai cu alte simțuri și cu altă identitate total străină și opusă percepțiilor directe ale realității fizice ale unui trup plin de simțuri și instincte endemice cu care suntem echipați, obișnuiți și pregătiți să percepem realitatea de o viață. Când deodată, așa cum soldații se prindeau cu arcanul la încorporare, sufletul din noi se prinde și începe stagiul armatei eterne de pe lumea cealaltă. Ești prins și încorporat în armata lumii celeilalte și ți se spune din viață că aceea e o lume mai bună, ba încă singura care contează. Acolo în acea lume celestă a morților înviați ești dezechipat de tot ce-ai avut, simțit și gândit și ești reeșapat. Creierul, spălat. Inima golită de amintiri, de sentimente, de tot ce-ai iubit sau urât, de tot. Nu mai ești ce-ai fost, adio tuturor gândurilor și amintirilor tale ! Începe povestea lumii celeilalte când tu însuți îți vei deveni străin a tot ceea ce ești acum !

  2) Povestea neromanțată a lumii celeilalte poate fi plăcută pentru cei dependenți de narcoza visului paradisiac de fericire dar poate fi dezolantă și o dezamăgire privită în cheia realității dure nebandajată cu visuri de fericire ca proptele și cârje ajutătoare psihologice. Cât trăim până a ajunge în Rai suntem unici în percepțiile și simțurile noastre lumești ; suntem atât de obișnuiți cu noi și nici morți n-am vrea să fim ca alții, răsuflând ușurați când vedem că suntem diferiți de alții din fericire. Urâm tot ce nu suntem noi și n-am suporta să fim o clipă în pielea altcuiva aici pe pământ, și cel mai probabil nici în Cer, să simțim ca altul, să vedem ca el, să urâm sau iubim tot ce-a urât sau iubit altul. Ei bine, în Cer ești înnoit : ți se transplantează alt creier, sau ți se resetează și spală cel pe care-l ai, dobândești altă încărcătură emoțională a inimii, altă conștiință, una nouă, celestă, paradisiacă,  potrivită datoriilor, treburilor și trendului Cerului, căci ai îmbrăcat cămașa morții și nu mai ești tu, nu mai poți conta pe tine, pe tot ce-ai simțit și gândit odată. Tot ce-ai fost odată, minte și inimă, sentimente și gânduri, în Rai se evaporă când sufletul te lasă baltă cu totul pe patul morții și nu ia nimic cu el din tot ce-ai simțit și trăit zicând că sunt deșertăciuni și păcate lumești și fuge de rupe pământul de la tine către Cer, pregătit să ia o identitate nouă, o uniformă nouă și adecvată, potrivită dezideratelor și ținutei paradisiace. Tu nu mai exiști ca suflet gonind prin Cer către Rai. Sufletul tău e altcineva. Nu se bucură ca tine și nu se mai simte fericit ca tine trăind fericirea paradisului care e o fericire plată, insipidă, anostă, nu pentru simțuri, nu pentru senzații, nu pentru inimă care e din carne și deci păcătoasă. Fericirea din Rai e o fericire angoasantă, prea sofisticată, prea dulce,  pompoasă și bombastică, plină de prețiozitate și ighemonicoane, somptuozitate și fast, cu totul străină simțurilor tale calde, comune de-acum. În Rai e clar că nu te simți ca acasă și nu te vei simți bine, vei avea cel puțin o senzație de rău de Rai, așa cum oamenii au rău de mare ; de aceea e o eroare că Raiul nu e pe pământ și e o eroare că noi oamenii nu avem șansa în unica viața palpabilă de acum să trăim fericirea unui Rai terestru palpabil. Încă e o eroare că devenim buni și perfecți abia în Cer. E atât de târziu și inutil să fim și să devenim buni abia atunci, abia acolo... Poate meritam, sunt sigur că meritam ca specie în premieră creată de Dumnezeu în univers să fim ca și Operă de căpătâi creată de cineva vreodată în vidul și haosul înconjurător al cosmosului, ceva mai izbutiți ; să fim entități, ființe, mașinării de ce nu perfecte ?, similare ceasurilor elvețiene. De ce să nu fi fost noi făcuți încă din timpul vieții, prin funcționarea noastră ireproșabilă, niște entități diametral opuse haosului, entropiei, dezordinii și întunericului ce stăpânesc tot universul, de ce să nu fi fost noi ceva contrar maleficului și păcatului, ființe perfect reprezentative a onora semnătura divină,  privilegiați ai Creației divine, niște capodopere cosmice ce nu aveau cum ele însele a-şi face rău unii altora stricându-şi reputația în proprii lor ochi și nici în ochii Creatorului acum pus la grea încercare în schimb dacă să regrete sau nu cum de a fost în stare să creeze așa ceva, pe noi, niște fii risipitori cum ne denumește în evanghelie...? Îi place Lui Dumnezeu ceea ce a creat ? Nimeni nu și-a mai pus așa întrebare, dar iată, aceasta-i întrebarea de pus chiar în fața Lui Dumnezeu ca să-i audă urechile Sale sfinte ! Suntem jalnici ca și creație ; suntem tot ce-a putut crea mai urât și jalnic Dumnezeu. Poate am fost buni la început dar la ce bun, căci ce mai contează ce am făcut sau n-am făcut noi în istorie odată pedepsiți și alungați din Rai pe pământ ? Cert e că L-am făcut pe Dumnezeu de rușine sau Dumnezeu ne-a făcut de rușine făcându-ne, încât un univers întreg să constate că Facerea Lumii, dacă n-a fost de la început, dar a devenit până la urmă o catastrofă și de fapt un rebut cosmic, o intenție bună sfârșită cu o ratare și fiasco creaționist de proporții cosmice...

  3) Nu trebuie dovezi explicite pentru a susține această tristă și gravă constatare a declinului și dezintegrării Operei Lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu a făcut nu numai oamenii, a făcut pământul și universul cu toate minunățiile lui. Dar dacă oamenii sunt jalnici toate celelalte minunății făcute de Dumnezeu pe pământ sunt inutile și fără sens oricât de epatante ar fi. Un univers frumos și genial clădit de Dumnezeu, o planetă numită Terra plină de peisaje frumoase și dumnezeiești dar populată de niște oameni despre care s-a spus că au fost alungați din Rai pe pământ drept pedeapsă și care au degenerat moral pe acest pământ în ceea ce li s-a dat de trăit numit viață,  formând din vremuri imemoriale o societate cu o lume plină de măcel, de cadavre și orori e un univers fără valoare, ridicol, scârbos și pe care nu poți decât să-l urăști, disprețuiești și dezavuezi siderat că a putut fi creat de Dumnezeu, tocmai de Dumnezeu. Într-un ocean al realităților universului, al lucrurilor frumoase din natură și realitatea înconjurătoare create de Dumnezeu, a fost de ajuns să fie aruncați oamenii ca să spurce și discrediteze totul. Oamenii, tot ce a proiectat mai special Dumnezeu pentru a decora celelalte minunății ale pământului, sunt o eroare divină, o greșeală impardonabilă cu atât mai gravă cu cât constați că Dumnezeu nefiind dispus sau în stare să-i repare sau să-i pună într-un uz normal și rațional pe oamenii pe care i-a creat entuziast, îi distruge în masă începând cu potopul lui Noe și terminând cu rușinoasa Apocalipsă, piesa de rezistență în oroare și scârbavnică, îndoielnică inspirație cu care și-a încheiat Dumnezeu scrisoarea de o mie de pagini către noi numită Biblie. Universul creat de Dumnezeu și pământul pe care ne-a pus să trăim nu mai au nici un rost când piesele de rezistență, oamenii, sunt defecte. Și nu sunt semne că mai e vreo speranță la reparație și reabilitare când însuși Dumnezeu n-a avut și n-are pentru noi decât soluția potopului, a apocalipsei și a iadului, evident. Suntem piese defecte din concepție într-o lume pentru asta inutil de frumoasă creată de Dumnezeu. Suntem dezamăgirea universului, produsul finit neisprăvit al unui autor incert și neverosimil, numit Dumnezeu. Suntem irecuperabili ca funcționalitate și dovada e că orice dialog al Lui Dumnezeu cu noi e despre iertare, milă, îndreptare, păcate, ștergere de păcate și în ultimă instanță pedeapsă în iad atunci când nu se mai poate face nimic și nici Dumnezeu nu mai are nici o soluție. Atunci când e bine dispus Dumnezeu mai cheamă la El în Rai pe câțiva sporiți ai credinței specializați în obediența maximă a cultului personalității și lingușirii a celui numit Dumnezeu. Lumea făcută de Dumnezeu așa nu poate funcționa. E de ajuns să constați că oamenii, piesele de rezistență fabricate de Dumnezeu în realitatea înconjurătoare numită lume nu pot funcționa în mediul pus la dispoziție căci se strică imediat. Agenții patogeni care le determină defectarea sunt ceea ce se numesc diavolii care le inspiră păcatele, adică virușii care ne distrug, pentru care Dumnezeu nu are tratament și imediat ce constată păcate făcute de oameni fără cerere de iertare și regret, rezecă totul, aruncă trupuri și suflete, totul la lada de gunoi a mormântului, de unde se încarcă marfarele morții ce ne duc pe mai toți la lagărul de exterminare în masă al iadului. Ca și specie selectă creată de Dumnezeu în coordonatele acestui spațiu și timp suntem o masă supusă genocidului și holocaustului. Oricât ne-ar fi iubit Dumnezeu suntem păcătoși deci defecți prin definiție deoarece nu putem fi imuni virușilor păcatelor decât numai unii dintre noi cu îndelungă și sporită credință, nereprezentativi restului omenirii supuse ratării inexorabile ca specie creată de Dumnezeu. De aceea totul e trist în tot ce se vede și se află în jur îmbiindu-ne însă orbi să escamotăm și ignorăm asta, și prizând narcotici visul religios spunem entuziaști ce lume minunată avem, cum o descria Louis Armstrong în cântecul său, determinându-ne să ne facem cu evlavie semnul crucii mărind pe Dumnezeu care a făcut lumea. Lumea făcută astfel e o lume jalnică pentru care Dumnezeu a găsit soluția paliativă optimă a eradicării și damnării în masă la iad. Atât de mare e cangrena umană încât amputarea prin moarte nici măcar nu mai e o soluție suficientă pentru Dumnezeu care continuă pentru noi terapia curățării cangrenei și destructurării noastre a celor păcătoși prin damnarea la iad, ultima soluție. Moartea și iadul sunt în fapt cele două rușini pe care Dumnezeu a hotărât că le merităm chiar dacă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui inutilă și târzie dacă n-a reușit să educe și îndrepte indivizii cât au fost vii, adică în coordonatele realității și nu ale visului fantasmagoric de pe lumea cealaltă a morților. Păcat că Dumnezeu n-a pus în noi indestructibilă virtutea excelenței paradisiace, nici să ne-o însușim, nici să o moștenim iar tot ce mai putem face cu un rest și dram de onoare este să murim și să plecăm supuși în iad ; căci umilința de-a fi condamnați la moarte și la iad e irefutabilă, imensă și determinantă în sine pentru noi și tristețile noastre. Nu mai putem fi veseli și mulțumiți niciodată, nici noi de noi înșine și nici de Creator, precum nici El de noi, specia căreia i-a hărăzit acest rușinos și umilitor destin al dispariției și pedepsei eterne, neavând altă soluție.

  4) Odată ce Dumnezeu nu a putut sau n-a vrut să găsească pentru noi cei păcătoși nici o altă soluție decât moartea și iadul, nu mai are nici un rost să credem că putem fi recuperați căci ce-i omorât, omorât rămâne ! Și ce-i condamnat la iad, condamnat rămâne oricât ar mai intenționa Iisus să coboare în iad cu moartea pre moarte călcând și să fie mântuitorul nostru al unei specii moarte care nu mai poate reacționa, înnebunită de atâta chin al existenței, al loviturilor și țepelor vieții și loviturilor de grație ale bolilor și morții. Scoși din iad, ce să mai facă Iisus cu noi, cu niște înecați scoși pe marginea bălții infecte, cu plămânii plini de apa infectă și de mâlul chinurilor vieții și morții ? Oare de ce nu ne-a făcut Dumnezeu ca să putem trăi cu bucurie și satisfacție într-o lume a vieții dar vrea să ne învie atât de târziu și inutil într-o lume a morții ? Oare de ce nu s-a îndurat Dumnezeu ca să ne dea forța infailibilă de a nu ne rata, de a fi niște excelențe și cópii fidele ale Creatorului ? Seminția umană, ca și produs rezultat în urma îndeletnicirilor divine merita o normală șansă, aceea a privilegiului de a ieși ca și produse finite,  ireproșabile de pe mâinile măiastre creatoare divine,  când trebuia să ne fi umplut de sfințenie și perfecțiune din start de vii și de-a pururi, fără de a mai păta, neferici și spurca realitatea cu trista ipostază a unor lepădături cosmice ce suntem noi oamenii, care ori noi ne-am discreditat Creatorul, ori Creatorul ne-a discreditat pe noi creându-ne cârpaci, defecți, ageamii și imperfecți, totuna e. În schimb nu-nțelegem cum n-am putut fi izbutiți de Dumnezeu și cum nu i-a ieșit experimentul cu noi. Cât de simplu era ca Dumnezeu să-şi permită luxul de a ne face perfecți, iar dacă nu chiar perfecți, măcar educați, iar dacă nu de bună voie și cu duhul blândeții Lui Dumnezeu atunci să fim educați și îmblânziți cu forța pentru ca Dumnezeu să-şi apere și obțină interesul : să ne facă clar și fără dubiu după chipul și asemănarea Sa, să-şi facă perfect lucrul mâinilor Sale ; iar pentru asta nu să folosească argumentul forței pedepsei împotriva noastră băgându-ne de-a valma pe toți în iad în aceleași secții de tortură, criminali și atei blânzi și pașnici la un loc, când devine prea târziu acest holocaust cosmic pentru recuperarea noastră, ci să folosească Dumnezeu forța persuasiunii preventive și inalienabile în beneficiul nostru de a ne educa indestructibil din capul locului, să ne facă apți incontestabil a lua în primire cu responsabilitate de la El Raiul amenajat de Creator logic pe pământ și nu aiurea și inutil în Cer, astfel ca noi, seminția umană să avem șansa istorică în univers să gestionăm cu pricepere și aptitudine Raiul pământesc, această lume utopic posibilă reușită a Lui Dumnezeu,  când lumea surghiunită și alungată din Raiul biblic pe pământ, i-a eșuat cu brio.

  5) Pentru ce Dumnezeu n-a avut încredere și bună dispoziție să ne facă să trăim deci pe pământ ca în Rai, pe care pământ să trăim cu responsabilitate, cu dăruire, cu demnitate, onoare, cinste, bunătate, blândețe și scrupulozitate, când Raiul din Cer e-o inutilitate iar lipsa lui terestră o nefericită și alertă necesitate ? O singură Biblie a fost insuficientă, dacă nu inutilă spre a ne face instructajul adecvat pentru a fi niște candidați buni pentru Rai. Sunt sigur că Dumnezeu n-a folosit pentru noi planul genial și perfect în clădirea lumii și-a omului ci cel de duzină și de avarie. Ne-a plasat în Cer la fericire în ultimă instanță ; de ce nu pe pământ în primă și definitivă instanță, contând pe atotputernicia și omnipotența-i divină proverbiale ? Sunt sigur că oamenii mânați, conduși, determinați, obligați moral de ordinul și dispoziția urgentă și executorie a Lui Dumnezeu de a face Raiul pe pământ împreună cu niște oameni perfecți și infailibili, ar fi făcut o treabă mai faină pe pământul făcut RAI din capul locului de Dumnezeu, muncind fără precupețire, cu satisfacție, emulație, determinare și demnitate pentru a clădi cărămidă cu cărămidă Raiul și ideea lui pe pământ dacă și Dumnezeu ar fi vrut neapărat asta sincer și cu tot dinadinsul din capul locului. Dar nu a vrut ! ; și triști vedem asta din moment ce pe pământ avem de la Facerea Lumii o copie fidelă a iadului, un antrenament autentic pentru iadul de pe lumea cealaltă doar pentru faptul că Dumnezeu a găsit cea mai proastă soluție pentru greșelile noastre : ne-a dat naibii pe toți disperat că nu ne-a putut educa prin metodele Sale sfinte după care resemnat să-şi mai bată capul cu niște nătărăi ca noi ne-a alungat din Rai definitiv. Multe n-am putut noi pricepe de la Dumnezeu dar ne întrebăm și noi ca proștii pentru ce a făcut Dumnezeu iadul pe pământ când era perfect posibilă de instalat cu mâinile meștere ale Creatorului utopia Raiului pe pământ în locul iadului prin voința, efortul și colaborarea comună a oamenilor și a Lui Dumnezeu, ca să fie clădită această măreață realizare pe pământ și nu aiurea în Cerul care e atât de grețos de departe de noi ?

  6) Puteam pe pământ să trăim evidența și logica Raiului într-o realitate curentă, limpede și evidentă și nu prin matricea religioasă una transcendentă, fantezistă, ezoterică ce ține absolut de vis, de intenție, de minciună autoasumată, de deziderat exclusivist și morbid al oamenilor să găsească fericirea doar prin religie și neapărat în neantul drapat cu fantezii paradisiace, când era atât de normal și în elementul nostru să trăim în viață și de vii fericirea supremă și nu absolut ilogic după moarte înghițind răbdători și smeriți, de foame, fărâmele și cojile uscate ale promisiunii divine că ne va fi mai bine exclusiv în Cer după ce ne va fi atât de rău pe pământ. Sunt sigur că puteam fi nemuritori. Cât efort L-ar mai fi costat pe Dumnezeu să ne facă așa și nu ne-a făcut ? Nu înțeleg ce satisfacție a avut Dumnezeu atunci când a creat ceva, universul, sistemele solare, Terra și pe noi, astfel încât nu am putut să fim odată pentru totdeauna perfecți și invulnerabili, sfinți în carne și oase, entități vii sănătoase, invulnerabile, brave și puternice dar obligatoriu lipsiți de putere și voință malefică, ci să fi avut o putere dulce și blândă cum e însăși puterea Lui Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri cu blândețea Sa proverbială ! Să fi căutat noi oamenii, istoricii, arheologii sute și mii de ani în istoria umanității o faptă rea și să nu fi găsit nici una căci adevărat ar fi fost că ce a născut din Dumnezeu numai pace și concordie ar fi fost în stare să facă pe fața acestui trist pământ. Inspirați de această pace, de evidența incontestabilă a realizărilor divine, noi astăzi puteam crede în bunele intenții ale acestui Dumnezeu care oficial e la cârma realității actuale sau așa se spune. Cu numai puțină voință din partea Lui Dumnezeu Facerea Lumii putea fi un succes și astfel o realitate ferită și scutită de toate ororile existenței și realității pe care le trăim de fapt cu ghiotura noi oamenii, cobaii experimentului creaționist al Lui Dumnezeu numit Facerea Lumii. Puteam în definitiv să fim și cobai dar niște cobai perfecți iar această perfecțiune era proba măreției și evidenței limpezi a unui Dumnezeu al realității și faptelor mari nu numai pe pământ, dar în tot universul al cărui Creator de aceea Îl puteam îndrituit numi "un Dumnezeu mare", semănător și furnizor de pace și dreptate cosmopolită dar evidentă, valabilă ca o lege matematică și fizică în tot universul, implicit și învederat pe pământ. Iată, nimic din aceste două idealuri, pace și dreptate, pe pământ, când nimic nu L-ar fi oprit pe Dumnezeul curent să scutească istoria și pe noi de tot ce-a fost rău și malefic în această lume de la facerea ei și n-a făcut-o. Nimic nu L-ar fi oprit pe Creatorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al posibilităților și imposibilităților să ne aducă probe clare ale divinității inserate în conștiința noastră mângâiată de pacea și reușitele Lui Dumnezeu în această lume, să nu fi avut urechi să auzim vești rele și nici ochi să vărsăm lacrimi de durere, și nici gânduri de a face rău și a deveni dușmani altora sau a ne speria și suferi de răul ce ni-l fac dușmanii noștri. Puteam să evităm a fi nevoiți să visăm la un Rai și o fericire consolatoare și reparatorie din altă viață când puteam avea totul aici și acum în viața asta prin voia și îngăduința Lui Dumnezeu din start. Sunt sigur că Dumnezeu creându-ne ca specie preferată inteligentă a Sa, ne-ar fi molipsit intrinsec și genetic dacă ar fi vrut, și mai ales dacă ar fi existat, de toate calitățile Sale divine fără alte scuze, complicații, explicații, amânări post mortem și fără alte motivări de ordin religios, motivări ieftine și nesustenabile cum ar fi aceea că vrea să ne dea o viață veșnică în Rai și să putem deveni cineva, sfinți și îngeri acolo și numai acolo în viața aceea veșnică și insipidă din Rai, fără de simțuri, fără senzații, fără sentimente, fără conștiință, nimic decât numai iluzia unei identități indefinite și incerte metafizice. Ce mai poți simți zburând prin Cer în căutarea Raiului, fără creier și fără inimă când tot ce-a mai rămas din tine e un improbabil suflet fără chip, identitate și nume, un abur dezertor hăituit prin toate vămile văzduhului în lungul drum prin cer către Înfricoşătoarea Judecată divină și un loc și mai improbabil numit Rai ? Pentru ce nu e viața aceasta a noastră ACEEA din Rai ? Pentru ce acest ocol inutil și păgubos pe lumea aceasta ?, un nimic pe cât de mic, o scamă infimă la scara universului, dar o jale pe atât de mare și o vale a plângerii plină cu cadavrele noastre peste tot, care e viața reală ce-o trăim în imensitatea timpului și spațiului dar culmea, trebuind să te chinui și să dai obolul și cotizația tuturor durerilor, suferințelor și lacrimilor din acest stagiu barbar numit viață și să mori, să dispari în final din acest sângeros decor, din acest lagăr de exterminare al vieții, culmea, Opera Lui Dumnezeu, ca abia atunci să moștenești și să te faci frate cu eternitatea și colocatar cu acte în regulă în Rai, vecin direct cu Dumnezeu... Pentru ce această amânare a unui bine definitiv condiționată de examenul inutil și sângeros al unor scârbavnice realități ale vieții noastre sărmane făcută să fie doar o rampă de lansare în cosmos către eternitate, către nimic, o pistă de decolare către Rai plină de pietre și cuie intenționat puse de un dispozitor și supervizor al Creației ca să ne spargă cauciucurile și să ne bage bețe în roatele cu care gonim șchiopi către neantul gol poleit cu reclame sclipitoare paradisiace ? Numai un pic să fi insistat Dumnezeu la masa Sa de lucru și sunt sigur că am fi ieșit din foarfeca măiastră a croitoriei divine aidoma Lui Dumnezeu, atât la înfățișare cât și la caracter, precum din orice ouă ies creaturile cu forma și însușirile vietăților ce le-au ouat. Am ieșit în schimb ca dracu' și pielea noastră neagră în zadar o spălăm cu săpunul credinței, năravul nostru de sălbăticiuni printre celelalte sălbăticiuni ale naturii rămâne, iar ochii noștri se întreabă siderați pentru ce n-am ieșit la croială ca Dumnezeu care ne-a făcut chiar cu mâinile Sale sau nu ne-a făcut deloc ? Pentru ce trăim într-o lume în care nu e Dumnezeu decât dacă vrem noi intenționat să fie în inimile, în mințile noastre ce instinctiv aruncă flăcări de credință și iubire pentru Dumnezeu și îi dă viață, Îl resuscită, Îl obligă fără doar și poate să iasă degrabă din neant și să existe oriunde s-ar afla pentru noi, dragii de noi cu sufletele noastre amărâte cu tot ?

  7) Acestea-s întrebările simple de pus Lui Dumnezeu și în lipsa evidentă a unor răspunsuri în această viață, întrebările complicate și fără răspuns trebuie să ni le punem nouă înșine rămânând cu gustul amar dar singurul gust posibil și rezonabil al unor întrebări retorice la care Dumnezeu nu ne va da niciodată vreun răspuns, neavând unul, neavându-se nici măcar pe Sine în custodie și în evidență. Când Dumnezeu ne putea lămuri limpede și clar ce e cu noi pe această lume, care e sensul și rostul nostru practic, necostându-L nimic o explicație mai clară pentru noi, iată că a preferat să tacă chitic din lumea și universul Său paralel lăsându-ne pe noi oamenii să speculăm cu erorile și explicațiile noastre religioase sterile și neconcludente și să plusăm în această ceață și incertitudine a credinței creând ambițioși și riguroși lumea și știința teologică a religiei noastre, dedicându-ne o viață pentru această idee religioasă ca răspuns la tăcerea simptomatică a unui Dumnezeu care nu știe mai mult decât să vorbească tăcând sau să tacă vorbind cu noi în fel și chip prin intermediul religiei ; și nu numai că tace speriindu-se să-și facă auzit glasul rațional al identității Sale către noi, preferând să ne spună secretul universului într-o carte de o mie de pagini numită Biblie dar se și ascunde ; și nu numai că se ascunde de noi pe care ne-a creat dintr-un lut real și neascuns dar se poticnește simptomatic de neant și nu poate ieși de acolo în realitatea curentă chemându-ne în schimb din tranșeea vidului Său pe noi la El ca ultimă soluție, scriindu-ne o scrisoare de o mie de pagini numită Biblie. Astfel că noi primind scrisoarea Lui Dumnezeu și făcându-ne-o carte de căpătâi îi dăm tot creditul Lui Dumnezeu și suntem seduși de El și cea mai comodă explicație pentru noi devine aceea că Dumnezeu există acolo unde vrem noi să existe, în spatele ochilor noștri închiși, în neantul neființei căruia noi îi zicem neputincioși de viață Rai, cuvânt care ne liniștește atât și ne face să ne lingem pe bot de pofta Raiului,  mulțumiți ca niște câini speriați de rănile vieții care au apucat să roadă un nesperat os. Puterea credinței noastre în Dumnezeu și lumea Lui celestă devine astfel decret care ne mângâie inimile și ne bandajează conștiințele. Acest postulat al credinței nu mai contează că este o abandonare de bună voie a gândirii și analizei, nu mai contează că este un elefant băgat în magazinul porțelanurilor analizei și rațiunii noastre, prin rolul său de doctorie amară credința devine suportabilă și terapeutică pentru noi, devine axiomă matematică și e cea mai reconfortantă terapie pentru mințile și inimile noastre obosite, fără de pricepere și apărare în fața stihiilor neprielnice ale universului. Cel mai convenabil pentru noi e să închidem ochii și să visăm, să ne simțim ca în Rai frecventând credința, această avanpremieră a terapiei de șoc de plăceri paradisiace ce ne așteaptă în viitor după ce viața ni se termină. Acolo, în lumea morților înviați, sosiți cu cățel și cu purcel pe ultimul drum al nostru către poarta Raiului, ne așteaptă centrul spa de recuperare a conștiinței noastre obosite de corvoadele vieții salvată miraculos dintre ruinele cadavrului nostru cu ocazia decesului. Lipsiți de orice recunoștință pentru cadavrul nostru, îl lăsăm vraiște pe patul de spital apoi pe marginea gropii în clipa morții, abandonându-l fără regrete și fără resentimente să putrezească în anostul și tristul nostru destin cadaveric în cavou printre râme, cârtițe și larve de cărăbuş. Pregătiți pentru săritura vieții noastre în eternitate, cadavrul nostru îl uităm și abandonăm fără regrete pe marginea gropii precipitați și grăbiți către Cer, ca pe o umbrelă veche și ruptă în tren în goana și bucuria noastră de a fugi împiedicându-ne, către un dulce și promis necunoscut, schimbând legătura către peronul altui tren de rang mai înalt care ne va duce la clasa întâi bineînțeles pe drumul către Rai. O, ce bucurie ! Instalați comod în vagoanele directe pentru Rai uităm și nu ne mai interesează de soarta cadavrului nostru, singura barcă de salvare ce ne purta pe talazurile realității și vieții, singura plută la îndemână care e între noi și neant și ne cară efemer dar concret în timp și spațiu o vreme până când ajungem la marginea propriei noastre gropi din cimitir unde suntem băgați în pământ ca ceva inadecvat luminii, ascunși de univers și de toate. Pentru aceasta, cât de dulce și comodă e senzația să închidem ochii și să începem să vedem sub pleoape cum din cadavrul nostru se evaporă ceva, un suflet cu aripi și cum Dumnezeu ca o crisalidă de fluture prinde forme metamorfozându-se din nimic și există pentru noi ca un "fluture negru al morții" (metaforă eminesciană), alții văzându-L alb și cum se mișcă și respiră ca și noi, are o inimă bună, sentimente și o mână bună care ne binecuvântează și ne apără de acolo de sus din Cer, o inimă bună care din umbră, atunci când nimeni nu ne mai iubea, inima Lui Dumnezeu ne iubește pe toți, vii sau morți și ne apără de demoni atunci când nimeni nu ne mai apăra, de câte ori ne rugăm Lui, Dumnezeului pe care disperați de nenorocirile vieții Îl decretăm în trei cuvinte ca fiind Tatăl nostru din ceruri, al unor orfani pe care universul, timpul, spațiul și întâmplarea, entropia i-a făcut atât de trist și sărman de posibili și perisabili. Nu ne mai interesează restul explicațiilor, nu mai reacționăm la nenumăratele întrebări fără răspuns care mai rămân despre Dumnezeu pentru că mintea noastră s-a fecundat de sămânța credinței și precum ovulul se închide după ce este penetrat și învins de un spermatozoid, ceilalți și celelalte întrebări fără răspuns nu mai au nici o șansă și nici un rost cum nici un rost nu mai are să ne întrebăm pentru ce Dumnezeu Cel Atotputernic are totuși inexplicabil acest handicap al tăcerii, al muțeniei simptomatice în comunicarea directă și nemijlocită cu noi ? Această muțenie a Lui Dumnezeu pentru noi nu e o problemă căci ea e aparentă și spulberată atunci când Dumnezeu ne face concesia să ne vorbească prin vis, prin închipuire, autosugestie și imaginație, prin evlavie, prin credință, prin neuronii noștri făcători de minuni care ni-L revelează pe Dumnezeu scoțându-L din nimic prin reacțiile neuronale chimico electrice din capul nostru ce ne determină și mobilizează la speranță când ne trezim speriați, să plusăm și mizăm totul în sfera emoțiilor religioase în dorința noastră avidă, în voința noastră încăpățânată de a crede speriați de singurătatea și pericolele universului că noi n-avem cum să fim singuri în univers ci cu Dumnezeu care e împreună cu noi și ne-a mai dat și tot felul de îngeri păzitori și o puzderie de duhuri bune cu care a împresurat Cerul. Aceste ființe celeste împreună cu Dumnezeu sunt la dispoziția oamenilor fiind specializați și prompt pregătiți ca niște medici cu ambulanțe ale Cerului pentru noi și neputințele noastre să ne ajute. Exact ce ne trebuia. Chiar de-am ști sigur și matematic că Dumnezeu nu există, orice informație de acest gen ar fi inutilă și târzie ; e voia noastră a fiecăruia să ne bucurăm fiecare în parte de eroarea credinței sau necredinței noastre, iar ca și cazuri pierdute, patologice în ambele cazuri, toți până la urmă putem să alegem pentru liniștea și terapia noastră calea credinței, cea mai ușoară și sigură iar cei ce mai șovăie n-au decât să se uite cu jind și invidie la cei sporiți în credință pe care nimic nu îi liniștește, luminându-le fețele și inimile și nu le alungă frica de vid mai mult decât de a vrea să fie împreună și în părtăşie cu acest demolator de vid, antidot de pericol și medicament pentru frică și singurătate care se numește Dumnezeu, cel mai frumos vis al universului, vis obligat să prindă viață din frumusețea și insistența obsesiilor și visurilor noastre bolnave...! Un par în cap sau o ghilotină face ca să cadă definitiv și irevocabil capul plin de visuri. Prea târziu. Contra fricii de moarte, contra morții însăși, oamenii au luat măsuri încă din timpul vieții și au rezolvat prin credință problema lor existențială fără prea multă bătaie de cap, cu cap sau fără cap, vii sau morți.  

  8) Cei care-şi rezolvă liniștea sufletească prin credința în zeul oficial al vremii, numit Dumnezeu în cazul creștinismului, au o foarte proastă părere despre cei ce nu împărtășesc această credință spunând despre oricine nu este raliat habitudinii religioase a locului și culturii lui religioase că e nebun să se ia în piept cu Dumnezeu și să-L întrebe cele ce nu se-ntreabă... Religioșii din toate cultele și din toate credințele îți dau citate din cartea lor sfântă de căpătâi, din Biblie în cazul creștinismului, unde într-un paragraf este scris retoric și emfatic : "...Zis-a nebunul în inima lui : Nu este Dumnezeu...", și îți spun că o să dai socoteală la Înfricoşătoarea Judecată. Te întreabă scandalizați : Nu ți-e frică ? Ce poți să le răspunzi ? Să le spui că ți-e frică, de cine ? De Dumnezeu, părintele fiecărui om cum cu bunătate se intitulează El în toate cărțile sfinte care spun că Tatăl tău din Cer iubește omul cu o inimă părtinitoare de părinte iar noi înțelegem că un părinte niciodată nu face rău copilului lui, ba îl apără chiar dacă-i vinovat...? Chiar dacă credința în Dumnezeu pentru unii oameni catalogați ca atei sau sceptici e o fantezie ce nu are suport în simțirea și necesitățile lor interioare sufletești, pentru cei credincioși este o blasfemie, o vină și un păcat strigător la Cer să nu crezi în Dumnezeul oficial al uzanței religioase. Ei spun despre necredincioși că iau numele Dumnezeului în deșert și niciodată nu vor înțelege că din poziția ateului sau scepticului nu ai neapărat nevoie să-L iubești pe Dumnezeul legendar și alegoric al poveștilor oficiale din Biblie și evanghelii ; poți iubi și prețui conceptul frumos și nobil de Dumnezeu, ideea Lui bună ca etalon al bunătății și dreptății universale, care știi că nu are corespondent în realitate dar îl iubești de principiu pentru că este bun și drept. Fețele bisericești doldora de teologie îți vor spune exclusivist că ești nebun să nu crezi într-un personaj celest care întruchipează toate calitățile și virtuțile enumerate mai sus care îi definesc astfel atuul sfințeniei. Dar nu vor pricepe și realiza că nebunia celui necredincios înțelege motivul iubirii pentru Dumnezeu a credinciosului ca fiind o afacere sentimentală, o iubire din pur interes, din interesul de a le face lor Dumnezeu parte de o bucățică de veșnicie ca să și-o pună pe inimă ca pe un pandantiv atunci când cred că au dreptul la mângâiere și izbăvire după o viață de rugăciuni, la spartul târgului când vine vremea să mori. Scepticul prețuiește din bun simț conceptul de Dumnezeu, suplinind și înlocuind forma clasică și religioasă a iubirii de Dumnezeu cu o iubire tristă și adâncă, cu atât mai adâncă cu cât nu are nici o speranță și nici un fundament practic al evidenței care pute de urma lipsei Lui Dumnezeu din coordonatele GPS ale realității și actualității. Toate fundamentele din această lume prin uzul îndelung și obsesiv devin fundamentalisme care toate ar trebui să tacă și dispară într-o explozie a refuzului și protestului uman față de tot ce se întâmplă rău pe fața pământului. Dumnezeu poate exista liniștit adulat de câțiva fani mai loiali numiți credincioși. Când toți par a căuta în Dumnezeu o soluție definitivă și obligatorie moral, admirația și loialitatea enormă a tuturor acestora se transformă în fanatism inflamat. Și orice fanatism e exclusivist și maniheist negând orice nu e de aceeași opinie sau egal de intens și fervent. Nu prietenie față de un oponent emană un fanatic ci cel puțin dispreț transformat până la urmă în ură manifestă și sforăitoare. Fiindcă sunt om și nu înger și eu am dreptul la ură. Urăsc emulația și suficiența discreționară a oricărui fanatism ; iar cel religios e un fanatism cu totul durabil, inextricabil, infinit și epatant. Să fii singur și necredincios e distructiv și incomod moral dar e eliberator încât suprema liniște morală vine din distilarea conceptului de eliberare de orice cult și de orice robie, dusă până la extrem, adică să nu poți crede într-un Dumnezeu, Tată al tău din Cer care te iubește și îi ești rob supus pe viață și după viață. Iată, pentru această îndrăzneală a necredinței în aceste fantasme, campionii și cucernicii credinței clasice oficiale te numesc eretic,  sceptic sau ateu. Distilatul rezultat astfel al scepticismului sau ateismului se numește libertate pură de conștiință, adică erezie pe limba credincioșilor ofuscați de necredința ta, iar trăirea intensă a libertății înseamnă să fii trist pentru unicitatea ta, trist că nu ești credincios, trist că nu există Rai și Dumnezeu, trist dar liber, precum și Luceafărul eminescian se simțea singur, trist, nemuritor și rece dar liber. Prefer reconfortantul sentiment al libertății și dreptului de a te înșela din orice motiv și pentru orice cauză în mod conștient și asumat și a-L lăsa pe Dumnezeu captură și pradă tuturor celor ce au certitudinea și revelația existenței Lui, care nu sunt liberi ci afiliați fanatismului religios mai manifest sau mai discret. Nu pot avea speranța să m-amestec ca un elefant într-un magazin de porțelanuri în Raiul, Clubul și Treburile Lui Dumnezeu și ale credincioșilor Lui robi supuși, fără să nu mă simt ridicol ca un țăran cu opinci și mămăligă cu praz în boccea nimerit într-un mall sau club de fițe... Cine sunt eu să-i cer Lui Dumnezeu să-mi potolească foamea, boala și durerea, pântecăraia, băşinile mărunțișurile și deșertăciunile mele...? Când mă uit la Univers, cu complicațiile, gestiunea și tainele lui, toate în atribuțiile Lui Dumnezeu, care-i răpesc teoretic toată energia și atenția, mă simt prea mic, insignifiant și ridicol să-i cer Domnului sănătate și spor în casă, să-L revendic și deranjez pe Dumnezeu din treburile sale ca și cum aș deturna o locomotivă electrică de 7000 de cai putere de la CFR s-o pun să tragă trenulețul meu de jucărie... Nu cred că Dumnezeu a pus în mine un lighean de mațe ca să aibă El vreme, aplecare și specializare să le știe tot rostul și pântecăraia lor și să mă apere de chiorăituri de foame ori de infarct mezenteric atunci când un accident biologic și anatomic întâmplător dictează ca circulația sanguină să se blocheze în mațe și ele să-mi necrozeze și putrezească în burtă de viu. Nu cred că Dumnezeu are obligația sau voința de a opri sau interveni inutil în cursul normal al evoluției biologice către îmbolnăvire și moarte și că ar mai avea vreo noimă să ne mai apere temporar și paliativ de boli și să amâne astfel circumstanțial prin oarecari însănătoșiri efemere iminența decesului și sfârșitului ca lege a firii și biologiei dacă Creatorul omului tot a decretat că omul, produsul mâinilor Sale trebuie să sfârșească în chinul agoniei bolilor și să ajungă cadavru inert și etern în pământ.

  9) Rugându-ne pentru sănătate ne rugăm împotriva naturii și pentru amânarea sentinței la moarte și e adevărat, putem fi tămăduiți de Dumnezeu odată sau de două ori și vom evita să murim tineri de cancer sau de un accident stupid apucând să trăim ani mulți în credincioșie și să murim de bătrânețe, demenți și decrepiți într-un azil de bătrâni spre disperarea asistentelor și infirmierelor obligate să ne spele de rahat în fiecare dimineață și seară și să ne șteargă miloase la gură de balele bătrâneții cu șervețelele de pe noptieră aduse de aparținători. Și tinerii pot face infarcte miocardice. Deci un junghi în inimă la tinerețe cât ești încă în puteri și limpede la cap și mai doritor ca oricând să dai un noroc cu Dumnezeu, te umple prematur de agonia morții care devine astfel mai responsabilă și curată decât amânată inutil o seamă de ani ca să mori târziu de alzheimer și demență senilă bătrân și decrepit într-un pat de azil după ce-ai experimentat o viață toată gama de dureri dispusă de Dumnezeu pentru tine în dosarul de dureri și boli cuvenite din laboratorul creaționist al Lui Dumnezeu ce-ți sunt hărăzite și setate a le trăi odată cu viața. Pentru aceasta, necredinciosul în făcătorul acestei lumi numit Dumnezeu, zice că nu trebuie să strige la Dumnezeu ca toți, conform rugăciunilor de cuviință. Dacă Dumnezeu tot ne-a surghiunit din Rai iremediabil și ne-a dat manualul de rugăciuni stereotipe, cinice și ridicole, fanteziste și nerealiste, asta te duce cu gândul că Dumnezeu trebuie să fie foarte supărat pe noi, deci necredinciosul ar avea un motiv să stea deoparte de Dumnezeu, ca în fața unui general prea supărat și iritat de armata sa de soldați puturoși, zăbavnici, zevzeci și ageamii. De aceea necredinciosul tace, îi îngheață rugăciunile în gât și în inimă și Îl caută pe Dumnezeu nu în Cer, unde oricum are prea multă treabă ca să se mai uite la răzgâielile și în gura noastră, nu în catedrale și temple să-i dea întâlnire Lui Dumnezeu și să-L caute mercantil din interesul mântuirii ca toți, ci cel ce nu crede în Dumnezeu îi caută nu existența ci ideea Lui bună în adâncul inimii lui de om dezamăgită și uscată ca un burete de El și atât de fără speranță aptă să-L absoarbă, dezamăgită de prestația divină... În zadar încerci experiența de-al căuta, descoperi și înțelege pe Dumnezeu. Poți avea surpriza neagră de-a găsi în străfundul rațiunii pure un Dumnezeu decedat sau cel puțin bolnav și fără vlagă care-a creat atâtea lucruri frumoase fiecare cu pecinginea și reversul său macabru și tragic, ca orice gutuie care trebuie neapărat să aibă și un vierme. Din mâinile unui Creator numit Dumnezeu, adică domnul tuturor zeilor dacă te iei după etimologia cuvântului,  nu ieșea o lume cu reversuri proaste. Pentru mine Satan nu există. Dacă există, atunci nu există Dumnezeu care n-ar fi avut nici un motiv rațional și logic să-şi bage bețe în roatele creației Sale știind că toți dracii împreună cu Satana ne vor încurca și sabota serios pe cărările vieții. Satana e doar o alegorie, o oglindire a caracterului mizerabil al oamenilor care au ajuns, cinici și meschini cum le e obiceiul uman să dea vina pe altcineva rău și să fugă de răspundere, complicații și situații incomode, dând vina pe un Satan inexistent, descărcând pe el tot oful lor, toată mizeria lor morală,  propriile tare și greșeli de comportament... Pentru ce L-aş căuta ca un bigot pe Dumnezeu cu tot dinadinsul și cu toate riscurile de a fabula, într-un Cer indefinit, ascuns de realitățile triste ale unui pământ pustiit ? Nu vreau să găsesc un Dumnezeu slab, șantajat de diavol prin ce avea El mai scump, oamenii, pe care i-a făcut nemilos și incredibil de vulnerabili, prin ispitirea și coruperea inexorabilă a fiecărui omuleț de câte un drac de serviciu destinat prin program creaționist. Pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu liberi să cădem în golul tuturor riscurilor și să suferim nonsensul promisiunilor schingiuirilor din iad, noi, punctul sensibil al Lui Dumnezeu după care se topește și cu care se mândrește și creaturile Sale preferate în univers care facem păcate cu voie sau fără de voie când puteam fi setați să nu le facem nicicând astfel încât diavolul cu instituția sa represivă să dea faliment ?

  10) Nu concep un Dumnezeu care nu știu din ce motiv permite la infinit existența lui Satan, și nu știu de ce Divinul creator nu ne-a pus preventiv în cap inspirația și muza de a fi imuni la corupția și relele diavolești, dar în schimb suntem cu totul neputincioși prinși în plasa ispitirilor și relelor Satanei, ca și cum ar avea Domnul vreun interes să nu-l lase pe Scaraoțchi șomer ci trebuind musai să-i dea ceva de treabă în univers ca și corupător endemic și peren de serviciu al nostru, experimentând pe noi ispitirile și toată gama de păcate la care ne îmbie diavolul, un slujbaș în organigrama de funcționare a Cerului și patron al fabricii sale de procesare a cadavrelor noastre, director general sau ministru al domeniului fiind evident Dumnezeu. Ce sunt cadavrele noastre dacă nu deşeul și zgura a tot ce-a mai rămas din noi după ce sufletul a fugit speriat în clipa morții din trupurile noastre calde și moi, foste creaturi preferate ale Domnului ? Când Dumnezeu preferă ceva El nu se răzgândește. El nu ne-a făcut din carne ca să se răzgândească spunând că nu-i mai place de cadavrele noastre și să spună că preferă doar sufletul nostru din ele pentru care nu s-a gândit dacă tot îi place atât, să-i dea și o identitate ceva într-un colț al buletinului. În buletin, alături de poza chipului și adresă trebuia să fie și poza sufletului de unde să vedem clar cum având un hoit cu nume, o dată de naștere și o adresă temporară într-un bloc, iar alta veșnică într-un loc de veci în sicriu, avem și un suflet destinat locativ celest la veșnicia Raiului. Pe buletinul de identitate trebuia să avem un loc în care să fie pusă poza și adresa eternă și viitoare a sufletului ori dacă nu, trebuia să ne fie sufletul transparent, cert și vizibil în noi, pulsând ca o inimă de embrion, ca o inimă de meduză, să se vadă că suntem oameni și avem suflet volatil și aspirant către Cer și către Dumnezeu, ca dușmanii să știe că e inutil și caduc să ne omoare, că nu ne pot omorî căci suntem pui de Dumnezeu. Murim în schimb în draci, omorâți cu ghiotura de dușmani și nici măcar nu știm dacă avem un suflet, ceva invulnerabil și rezistent din noi care să scape din declinul și martiriul nostru uman și să se ducă la Rai. M-am săturat de frumosul din Rai oglindit în mocirla de mizerii de pe pământ sub patronajul și îngăduința unui Dumnezeu care i-ar sta mai bine să fie musai adevărat, necesar, responsabil, haiduc, care nu știu de ce existând ar mai răbda și permite o secundă în plus de nedreptate și urgii pe lume, neuitând nici de toate celelalte nedreptăți și urgii câte-au mai fost din toate timpurile în trista istorie a pământului. Căci dac-ar fi să ne gândim că după proverbiala inimă bună divină Dumnezeu nu putea avea inspirația malefică de a ne hărăzi toate relele în care ne zbatem, acum evident că trebuia să fim niște sfinți tereștri și niște pui de Dumnezeu după toată logica. Dar suntem stârvuri și lepădături troglodite și grobiene ale universului și mi-e greu să cred că Dumnezeu ne-a născut doar ca să ne lepede la ghena de gunoi a universului poreclită sicriu, ca pe niște pisoi fără ochi aruncați pe linia ferată mieunând agonic la imensitatea cerului. Vreau să am dreptul de a protesta chiar și în fața Lui Dumnezeu, de a nu-mi conveni ceea ce este rău și nedrept în pustiul nostru de viață și de a disprețui fanteziile despre Rai făcute de oameni în piele de drac care, dragii de ei, ciocnesc și ei ouă de Paște, cu fruntea senină și înmiresmată de bucuria sărbătorilor Pascale ori de Crăciun. Până la urmă e posibil ca un descreierat invocând voia unui Dumnezeu al lui să te ciuruiască de gloanțe într-un restaurant tocmai când îți făceai cruce mulțumind pentru bucate Domnului religiei tale diferită decât cea a descreieratului. În drumul fericit către lumea cealaltă, omorât fiind de nenorocit, rudele îți vor rămâne triste să te bocească la căpătâi, neştiind că tu le faci fericit cu mâna bezele din Cer. Pentru ce se mai plânge după noi când murim dacă tot o vom duce atât de bine în Cer ? Îmi este greață de o astfel de realitate grotescă și funebră atât de pe lumea asta cât și de pe cealaltă, realitate păstorită de un Dumnezeu placid și iritant de discret și invizibil,  oricare-ar fi El. De aceea nu vreau căutându-L pe Dumnezeu și-n gaură de șarpe să descoper un Dumnezeu nepregătit să fie văzut, acoperindu-se cu mantia Sa de vid și întuneric universal și rezervându-şi Sieși dreptul și mie plăcerea de a-L vedea în sfârșit în toată splendoarea cu orbitele goale ale tigvei mele din sicriu. Căci atunci, măcar atunci în ceasul al treisprezecelea ochii mei de mort putreziți și mintea mea dusă din sicriu ar putea scăpată ca o sămânță de buruiană ieșită într-un colț de cimitir să bănuie că Dumnezeu ar fi vinovat de tot răul din lume ori că practic cel puțin îl tolerează inexplicabil la infinit, exercitându-şi coerciția și dând cel mult câte-un potop și apocalipsă odată la 6000 de ani, lucruri și nonsensuri care mă disperă prin absurdul lor uluitor și inuman. Nici mort n-aş suporta asemenea absurd religios precum și toate celelalte care mai sunt și de care toată omenirea s-a săturat. Viu sau mort nu vreau să descoper un Dumnezeu care a popularizat toate aceste nonsensuri religioase, care nu e genial în crearea lumii și care n-a luat toate măsurile ca lumea să nu se facă de râs cu Creatorul ei cu tot și nu a fost preocupat cu nădejde astfel încât noi toți ca ființe împrumutând genetic inteligență de la Dumnezeu și ca entități vii să existăm la cea mai ireproșabilă și elevată cotă a civilizației, evoluției și moralității, creativității și responsabilității și să nu mai greșim niciodată căci e cu neputință a greși după programul unui Dumnezeu adevărat care ar fi luat toate prevențiile cu invențiile Sale preferate, lumea și noi oamenii, împotriva posibilității ratării noastre evidente în care colcăim în schimb...

  11) Cum de putem privi placizi și împăciuitori un criminal care ucide și nu e găsit decât pe lumea cealaltă de Dumnezeu care îl poate izbăvi dacă ne rugăm la prohod pentru greșelile lui de voie și fără de voie ? Cum de putem privi fără ură către Cer un copil costeliv, agonizând de malarie, mort de foame și plin de muște în Africa și să mai spunem că Dumnezeu există ori mai are vreun rost să existe un minut în plus tolerând încăpățânat și peren să existe așa ceva în lumea aceasta creată și gestionată de El ? De ce nu ne-ar fi făcut adică Domnul îngeri vii aici pe pământ cu inimi de carne dacă tot i-a plăcut carnea și dacă tot le avem aceste inimi făcute din lutul cu care s-a murdărit pe mâini Domnul ? Dar inimile de carne ce minunat era să ne fi fost făcute puternice ca ale îngerilor din cer și fără posibilitatea unor sufluri sistolice ori infarcte miocardice, asta nu-nțelegem cum de nu s-a putut ! Pentru ce-a mai fost nevoie de îngerii din Cer cu inimi inutile și sterile de rumeguș parfumat, prin care nu curge sânge, ci un lichid roz sidefat și gros, ca oja din sticluțele doamnelor...? Nu suport să știu că Dumnezeu se complace ca eu ca și creatură a Lui cu viața-mi insignifiantă de muscă bețivă să mi-o drămuiască și gestioneze ca un intendent de armată care n-a avut ambiția de a-şi face treburile de general și a-şi instrui și motiva soldații suficient de vârtos ca să facă lucruri brave și bune din propria lor conștiință, fără de asistența divină și blazat s-a resemnat cu funcția plictisitoare de subofițer bun să gestioneze păcatele și nimicurile omenirii și să ne sperie cu ceea ce ține la spate și se numește biciul Lui Dumnezeu și iadul ca soluție barbară și despotică,  ciocoiască... Nu...! Îmi permit dreptul să spun singur NU unor astfel de grozăvii ale vieții, unor astfel de inconveniente și nonsensuri ale existenței și vieții chiar dacă cel mai mare nonsens pare a fi creatorul tuturor celorlalte nonsensuri, numit Dumnezeu, care trebuie să fie altul decât acesta la care se roagă toți obscurantiştii și cei înfierbântați în febra simptomatică a credinței, inclusiv dușmanii mei care-mi vor pieirea cu fruntea senină și iluminată de Lumina lumânărilor Pascale din biserică de unde tocmai ce-au luat Lumină de Înviere și Dumnezeu le-a dat-o cu fruntea sus și fără nici o remușcare... Nu pot să-ntorc obrazul la pălmuit cuiva care mi-a omorât copilul, și nu mă pot întoarce pe zebră a doua zi în speranța că poate îmi omoară și celălalt copil, ca probă și ofrandă iovică a credinței și răbdării mele de dragul Lui Dumnezeu și a reputației Lui și nu pot întoarce și celălalt obraz la pălmuit cum ne îndeamnă Domnul. Dacă aș ierta atât, aș fi tot atât de bun cum e Dumnezeu, aș fi sfânt, aș deveni cetățean al patriei iluzorii de pe lumea cealaltă. Ori cu apa de pe lumea cealaltă, eu nu pot să sting focul acestei lumi care arde și produce arsuri de gradul IV pe 95% din suprafața corpului și arsuri de căi aeriene încât nu pot să cred că există mari arși, că se întâmplă aceste grozăvii în mandatul unui Dumnezeu care este atotputernic iar pe deasupra este și Pompier Suprem, căruia i-am dedicat toată încrederea dar cel mai probabil Măria Sa îmi vrea pieirea în abisurile iadului când spun dezabuzat că nu cred în inima Sa rece și tare de bazalt din care materie a făcut și mare parte de pământ. Nu știu ce plăcere ar avea cineva să înghită toate aceste nonsensuri religioase dar cei ce o fac o fac de dragul fricii de Dumnezeu ca de un despot și satrap imprevizibil și discreționar învățat să fie dictator nepotolit la cârma unui univers stupid făcut după chipul și asemănarea a ceea ce oamenii numesc indefinit Dumnezeu care în idee nu permite opoziția și critica Facerii Lumii și nici recursul la Înfricoşătoarea Judecată a viilor și morților care se proorocește, cu riscul ca cine îndrăznește să cârcotească, toți să fie damnați stupid a arde în focul virtual și ridicol al lumii celeilalte... De ce scriu macabru ? Nu fac decât să arăt un mic procent din gunoiul de sub preș pe care Dumnezeu calcă și pare că nu știe nimic, nu știe pe ce gândaci calcă, într-o nesfârșită guvernare a Sa, sub comanda căruia se petrec toate aceste orori și lucruri macabre... Nu pot să dorm liniștit și proaspat îmbăiat într-un pat dintr-un bloc unde la subsol e baltă de apă, mizerie și șobolani, iată lumea degenerată creată de Dumnezeu. Un pic dacă ridici ochii spre cer totul devine mai suportabil căci la  etajul 1 al magherniței creată de Dumnezeu numită lume și viață ca să trăim, se merge la Sfânta Liturghie, apoi la etajul 10 te așteaptă elicopterul pentru Rai... Nu e totul minunat în Cer dacă nu vezi cu ochi clari și dezbărați de prejudecăți religioase această sângeroasă poveste a vieții noastre terestre în care murim cu zile în mizeria și durerile care din Cer ne vin sau sunt aruncate pe pământ în capul nostru ca o molimă din Cer...? Nu pot să mă duc singur la subsolul infect al umanității să fac curat, aceste scrieri macabre și blasfemice ale mele sunt o zadarnică încercare de protest când toți sunt ocupați cu credincioșia și cutumele treburilor religioase de la etaj și nu dau mână cu mână să curețe rahatul și mizeria de la subsol mai întâi. E o macabră farsă tot ce ni s-a întâmplat de la Facerea Lumii și tot ce se se fabulează despre un Dumnezeu care n-are cum să mai fie o clipă atât de absent pe pământ ci doar preocupat până peste cap cu atâtea treburi în Rai ca să ne amâne atât de târziu, atât de prea târziu dreptatea din inimile noastre sfărâmate de așteptare și dezamăgire. Prin scrierile mele macabre vreau să arăt că e cu neputință ca Dumnezeul cel adevărat să mai îngăduie un minut așa ceva și să ne dea bucuria vieții cu lingurița îndoită cu puțină otravă a pierzaniei, când am fi putut bea licoarea mântuirii și salvării cu găleata direct din mâinile Lui Dumnezeu ca niște vite însetate, din ciutură, cu setea noastră de viață nesfârșită, numai dintr-o dispoziție, numai dintr-un click binevoitor al Domnului pe laptopu-i de serviciu din Rai, click care ar fi trebuit dat mai demult, chiar la Facerea Lumii, dar nu l-a dat Dumnezeu, atunci nefiind laptopuri. Prin scrierile mele macabre, arăt ce e în culise, în Opera Domnului, în spatele cortinei piesei pe care a creat-o unde e colcăială de mizerii și orori și sălbăticie, și să-L scutesc pe Domnul, din eleganță și condescendență, de-a se vedea răspunzător de gestiunea acestui infect teatru al absurdului, ori coautor cu voie sau fără voie la degringolada și tragedia noastră. Dumnezeu cel adevărat nici nu știe câte grozăvii se-ntâmplă pe proprietatea ce ne-a dat-o pe mână cu bună credință pentru că dacă știe și tace e coautor la degringolada și declinul nostru uman, lăsându-ne moștenire,  pentru că îi suntem rude de gradul zero, adică fii și fiice după duh, o lume otrăvită pentru care și din cauza căreia plângem.

  12) Plângem că Dumnezeu definitiv e departe, e prea departe în Univers dus pentru totdeauna cu treburi divine... Ne-a dat lumea pe mână, ca pe un cartof fierbinte, în marea-i bunătate și noi am făcut-o un iad... De ce scriu macabru...? Nu fac decât să arăt lucruri din iad, în mijlocul căruia trăim de fapt din îngăduința Lui Dumnezeu de la Facerea Lumii de când strămoșii noștri tâmpiți Adam și Eva au greșit și pentru nătângia lor Dumnezeu ne-a blestemat pe toți definitiv pe-un capăt... De ce-aş fi bucuros că trăim în iad și de ce-aş scrie rondeluri siropoase și parfumate și psalmi clasici și rugăciuni sterile adresate Domnului...? Sper să nu-mi pună nimeni pătura-n cap și să mă bumbăcească pentru că din scrierile mele macabre, când s-o întoarce Domnul va vedea cât bine a ursit, dar cât rău s-a întâmplat să îmburuienească lumea în lipsa Agricultorului șef... O, Doamne, nu te întoarce niciodată în acest iad în care optimiștii de serviciu spun, dragii de ei, că viața-i frumoasă și merită trăită în aceeași ineficace credincioșie și în aceleași mizerabile condiții până ce moartea ne va despărți de suflet, că viața și chinul sunt doar un stagiu, ca și armata ce este urâtă de soldații răcani recruți, ce știu că într-o zi va să vină liberarea și pentru ei... Așa o fi dar eu știu că pe mine nu mă va plagia nimeni niciodată, de frică, cât de macabru scriu, zicând că sunt în contra Domnului. Ba bine că nu...! Tocmai fiindcă Îl respect și iubesc pe Dumnezeu cu o condescendență fără de margini, îmi place să cred că prin macabrele mele scrieri sunt ca un genist în război care minează calea ferată a Expresului cu care se va întoarce Dumnezeu ca un părinte bun să vadă ce mai fac copiii Lui lăsați singuri pe pământ. Expresul va sări în aer dar eu Îl voi scuti pe Domnul să vadă grozăviile noastre și să-și pună mâinile în cap și-L voi salva pe Domnul de la explozie, doar sunt genist în misiune de război, și mi-e mai ușor când Dumnezeu e-un Duh și nu un trup lesne stricabil și vulnerabil ca noi rudele Lui... Mi-e rușine de mâhnirea Lui Dumnezeu când o vedea câmpul fumegând de bombe al lumii ce-a creat-o. Și vreau să-L scutesc de penibilul și răspunderea ingrată de-a fi dat lumea pe mâna unor zăbavnici... Așa să-mi ajute Dumnezeu dacă poate... Dacă nu, n-are decât să se uite în gura tuturor celor ce mă hulesc... Eu cu atât mai mult Îl voi iubi pe Dumnezeu Cel al dreptății, Cel cu inima curată ca al celor puțini drepți și buni, Cel al păcătoșilor și credincioșilor și care după ce ne-a creat pe toți ar fi fost absolut normal să nu fi avut niciodată a-şi fi reproșat ceva, nici Lui, nici nouă, după mare voia Sa, evitând gluma de prost gust de a ne face tuturor oamenilor un cadou otrăvit, o farsă a tuturor farselor, farsa macabră numită viață...