119) CÂND ADORMI MÂNGÂIAT DE DUMNEZEU PE PLEOAPE
1) Lumina lumânării Pascale, ca și mesaj subliminal al focului, nu ne poate aminti decât de un foc, o amintire a pârjolului și extincției ce a fost și va să mai vină pe acest pământ ca să ne omoare în dreapta și sfânta Apocalipsă cu care va binevoi Dumnezeu Tatăl asupra noastră să ne binecuvânteze. Deci la sărbătoarea Pascală, cu căldură și emulație suntem îndemnați către niște lumânări și ni se spune ceremonios : "Veniti de luați lumină...!" Așa ne îndeamnă sfinții preoți în noaptea de Înviere. Iar noi, exuberanți ne înghesuim să ne aprindem lumânările și mergem cu ele acasă să aprindem candela... Fețele noastre sunt iluminate și ușurate... E frumos, e creștinesc, e înălțător, te eliberează de rău și păcat și te umple de o emulație sufletească indestructibilă a sărbătorii Pascale. Lumina din lumânările noastre se aprinde singură la Ierusalim, e un miracol, (deși un eretic chimist a spus că e ceva pe bază de fosfor care se udă iar când se usucă se aprinde instantaneu pe baza unei reacții chimice demonstrate și experimentate de chimistul nebun în laborator). Totuși, focul, adică lumina Pascală cum i se spune, e ceva sfânt, e un simbol al unui foc, foc ca toate focurile, adică plasmă, similară plasmei expulzată de coroana solară periodic care perturbă catastrofal rețelele electrice citadine, arzând transformatoare electrice și lăsând metropole întregi în întuneric, întrerupând telefonia mobilă și tot ce funcționează pe bază de curent electric în civilizația contemporană. Exploziile solare catastrofale au fost și vor mai fi. Întrebarea este nu dacă vor mai fi ci când vor fi, și când vor fi fatale, când soarele va avea, normal, puseele lui periodice de tensiune și va arunca în spațiu imense trombe de foc în ceea ce se numește vânt și furtuni solare, iar radiația electromagnetică a pământului va fi ca și scut mult prea ineficace pentru a opri radiațiile solare și pârjolul de foc ce va veni. Într-un fel pârjolul omenirii va veni printr-un foc apocaliptic. Un foc normal al soarelui creat de Dumnezeu, soare care-şi va lua lumea-n cap ca un cal nărăvaș de curse răsturnând căruța omenirii și cu credincioși și cu necredincioși deopotrivă, carbonizând atât păcătoșii cât și pe cei bine plăcuți în credincioșie și smerenie Lui Dumnezeu. Durerea în arsura cărnii a unui păcătos o pot înțelege, pe când același chin și grozavă traumă fizică a unui credincios mă intrigă de protest interior. Nu e drept ca cei credincioși să piară în foc, chinul și groaza lor sunt inadmisibil de acceptat într-un concept de justiție cosmică divină, nu e drept ca cei credincioși să piară și să sufere agonia și chinul perpelirii în foc și totuși ochii lor vor pocni în radiațiile și flăcările soarelui nebun, creierele și inima-le pline de Dumnezeu le vor fierbe în cranii și piepturi, carnea lor va sfârâi în foc în miros de grătar atunci când Dumnezeu va hotărî Apocalipsa forțat de capriciile unui soare obraznic și libertin cu care Dumnezeu nu se va mai înțelege și care va azvârli vânturi solare devastatoare pe pământul creat de Dumnezeu, împânzind cerul cu aurore malefice roșii. Dacă soarele se va ține totuși temporar cuminte, de foc tot nu vom scăpa, căci vor veni erupțiile vulcanice aducând aminte de pârjolul ce a fost pe pământ în epoci imemoriale când megaerupțiile vulcanice din era permiană făceau prăpăd pe Terra, pornind din Siberia, cu temperaturi de 3000 de grade celsius ce fierbeau râuri de lavă incandescentă curgând pe munți și văi, nesugerând nici o clipă că pe acele locuri vor fi cândva în timpurile noastre niște biserici și niște credincioși care vor aprinde inocenți lumânările Pascale. Într-un fel, omul, această trestie firavă care are 70% apă ar avea tot dreptul să urască și disprețuiască focul și orice lumânare când ar sconta ce prăpăd a făcut și va mai face el inexorabil pe pământ într-un final, întrerupând odată pentru totdeauna tradiția sărbătorii Pascale, arzând și topind totul în cale, și munții cei de piatră ce se vor topi și curge la vale, și ceara tuturor lumânărilor Pascale, și inimile tuturor credincioșilor, și biserici și cruci, eliberând pe Iisus de corul ingrat și epigonic al comemorărilor de fiecare an a unei crucificări barbară în ideea ei sălbatică antică, făcând de neînțeles persistența și încăpățânarea cu care se serbează ceremonios în fiecare an. Pentru suferințele îndurate inutil, Iisus ar trebui odată pentru totdeauna lăsat în pace, suferința-i nemeritată ar trebui să-i fie menajată când practic nu și-a atins scopul și eficacitatea. Căci pentru ce-a trebuit să sufere Iisus când îndată după orice Paște măcelul în omenire s-a reluat nestingherit an de an, până în ziua de azi, încât e o profanare a cotelor suferințelor unui Iisus a face mereu caz de moartea și învierea Lui când de 2000 de ani exemplul tragediei Lui nu reușește să insufle omenirii un concept interior fezabil de căință, îndreptare, altruism, smerenie, bunătate și pocăință...? Nu e o blasfemie și imoral a face mereu vorbire de suferința eliberatoare a Lui Iisus când tragedia umană din controlul și supravegherea directă a Lui Dumnezeu care este omniscient și omnipotent, se va relua regulat în fiecare an după Paști, în aceleași cote implacabile...? Îmi este milă de suferința și durerile inutile ale Lui Iisus când exemplul Său, al tragediei Sale se dovedește ineficace și nefolositor pentru îndreptarea moravurilor unei omeniri pentru care nici Dumnezeu nu mai găsește nici o soluție decât cea extremă de urgență și avarie, a amenințării pieirii apocaliptice.
2) Să fii Demiurg atotputernic și să ajungi să-ți distrugi scârbit propria operă, înseamnă că te-a scos din minți iremediabil răutatea umană iar bunătatea și răbdarea infinite demne de un Dumnezeu, au ajuns la capătul infinitului răbdării divine. Nouă ce ne mai rămâne decât să ne pregătim de moarte, de întâlnirea cu un Dumnezeu supărat și încercănat de necazurile avute cu noi...? Și să mergem cu lumânările Pascale acasă în fiecare an să ne aprindem candelele. Și să ne rugăm inutil pentru noi și cei păcătoși pentru care nici Dumnezeu nu mai are nici o soluție decât cea a coerciției și pedepsei exemplare prin focul apocaliptic. Vrând să desfaci capacul metalic al lumânării Pascale, te arde la degete... E groaznic de fierbinte... La fel ca focul exploziilor solare, ori ca focul iadului. Îți vine o firească dar disimulată ură să umbli și să te joci cu focul, pieirea noastră promisă, fie el și foc al lumânării Pascale căruia i se zice lumină. Focul, acest prieten dintâi al viețuirii umane dar în final ghinion din urmă al tagmei omenirii, focul, această stihie incontrolabilă care mutilează oameni și copii nevinovați ce vor ajunge sub autoritatea Lui Dumnezeu ca Pompier Suprem al omenirii, la spitalul de mari arși ; focul cu care s-au ars pe rug atâtea suflete nevinovate în timpul inchiziției în numele credinței și al Lui Dumnezeu, cu care au fost jertfite atâtea suflete nevinovate de martiri, oameni sau animale prin ritualul barbar al jertfirii prin arderea detot...! Iată ce orori se pot vedea în gând și imaginație privind un foc simplu al unei lumânări Pascale. Focul, această incomensurabilă energie prezentă și risipită în atâția sori din univers, iar oamenii se chinuie să-și plătească factura la încălzire, unii pensionari săraci nu reușesc și sunt executați silit, dați afară din casă pe scările blocului, cu lacrimi de durere în obraz și rugăciuni pioase din buze murmurând către bunul Dumnezeu rugăciunea inimii : "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul...". Dumnezeu ne-a dat pentru energie nu focul și energia solară inepuizabile ci petrolul și pădurile pe care le-am spoliat neavând de ales, când printr-o simplă hotărâre divină puteam să primim gratis de la Domnul întreaga energie direct din soare cumva, că și-aşa se cheltuie inutil în univers, ori tot focul din soare Dumnezeu îl folosește pentru industria iadului, cine știe ?, iar altă parte din energia soarelui o păstrează pentru exploziile solare ce ne vor nimici specia într-o malefică promisiune apocaliptică a sfârșitului lumii... Privind lumânarea Pascală din mâna mea, din respect pentru Iisus n-o voi arunca chiar dacă-mi va frige degetele, și mă voi duce acasă în fiecare an să-mi aprind candela cu ea și să spun cu gura urzicată de dezamăgire "Hristos a înviat...!", și să mi se răspundă maşinal, stereotip și iresponsabil : "Adevărat a-nviat !", de parcă era loc de vreun dubiu că un Sfânt ca Iisus va învia în măreața-i putere și trebuia să ni se facă poftă de-a ști și repeta și noi caduc și inutil mereu adevărul Învierii...! Adânc nonsens să spunem inconștienți că Hristos a-nviat, când logica lucrurilor spunea atât de verosimil că un Divin nu putea decât întâi nici să nu moară, iar apoi dacă tot a murit, să învie, nu a treia zi, ci în secunda 2 după moarte, ne mai vorbind că pentru un Divin, afară de faptul c-a făcut-o mărinimos pentru noi, moartea se descalifică, ca și concept, nonsensul morții Divine fiind un nesimțit pleonasm al mizerabilelor noastre teorii teologice absurde, iar întărirea : "Adevărat a-nviat" fiind culmea pleonasmelor și elucubrării noastre în absurd, ca să ne gâdile nouă vanitatea de-a ne simți bine religios având această certitudine ieftină a emoției învierii incontestabile care și pe noi ne va gâdila la fason și ighemonicon când vom avea parte de înviere după moarte în Rai, după atâta promisiune ce ne-a făcut Dumnezeu...! "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă...", este un citat din slujba de duminică, trădând lingvistic o tautologie nefericită, și moral un egoism subiectiv autosuficient de castă religioasă de parcă infinita măreție a Lui Dumnezeu s-ar termina și limita undeva fiind doar meritul și privilegiul exclusivist al unora aleși sau autoaleşi pe sprânceană de a-L vedea numai ei pe Dumnezeu și a beneficia numai ei de căldura sfințeniei Lui... Dimpotrivă, mai vârtos ar folosi să se arate Dumnezeu instantaneu în primul rând păcătoșilor odată pentru totdeauna pentru a le curma în faşă intențiile păcătoase și a se îndrepta definitiv tot omul necredincios, nemaiavând rost pe pământ a face vorbire de intențiile păcătoase ale oamenilor, într-o revoluționară pocăință ca să nu se mai audă în veci de rău pe pământ, de nedreptate și de Satana. Când toți oamenii după slabele lor puteri în credință vor avea necondiționat, în mod liber, gratis și nemijlocit parte de beneficiile practice și imediate ale puterii sfințeniei dumnezeiești, abia atunci Dumnezeu va zâmbi discret și satisfăcut prima oară în viața Lui, într-o festivă și sărbătorească zi a venirii Lui Dumnezeu pe pământ, în toata Slava, puterea și bunătatea Sa, când dinainte-i căzuți în genunchi cu frunțile plecate smerit în praful drumurilor, lacrimile noastre de pocăință neoprite șuvoi curgând luni la rând, vor transforma praful în noroi și vom fi etern mânjiți cu el pe obrajii plânşi de suprema pocăință și bucurie a părtăşiei cu un Dumnezeu al sensului și evidenței, nu al nonsensului și discreției încăpățânate, al rațiunii și nu fabulației simptomatice odată pentru totdeauna pe lumea asta păcălită de religie...
3) Ne vom mai ruga mult și în zadar. Ne vom ruga până se va consuma uleiul din candelă, se va stinge lumina sfântă, noi o vom aprinde iar și iar și nici mâine, nici poimâine nu va veni Dumnezeu singur și nechemat, sesizându-se din oficiu ca un fenomen natural în inimile noastre, ca o rază de soare orbind ochii unui ocnaş condamnat la veșnică carceră grea în beznă... Dumnezeu are o față atât de negrăit de dulce și frumoasă în culori pe care niciodată nu le-am văzut noi oamenii, și nu le va vedea nimeni cu ochii vii. Mâine dimineață ne vom trezi și vom vedea orice, și noroi și stele dar pe Dumnezeu nu...! Pentru că așa am ales noi : Să-L vedem pe Dumnezeu nu cu ochii noștri vii, fie ei miopi și încercănați de nesomn și necaz, ci cu ochii închiși, de mort, visând în sicriu cum sufletul nostru va avea doar el acest privilegiu pe lumea cealaltă. Cât timp va mai dura această alienantă visare și după cât timp ne vom trezi din acest somn și vis greu care se cheamă o astfel de credință și speranță deșartă în Dumnezeu...? Niciodată nu vom vedea pe Dumnezeu...? E cu neputință...! Să fie credința și religia noastră un vis omenesc, o modă și-un snobism al timpului, o pasiune trecătoare a istoriei care se va stinge, cum spunea Cioran, în moravurile curente ale omenirii peste un număr de maxim sute ori mii de ani...? N-aş vrea să apuc să trăiesc resurecția și recurența groazei și sălbăticiei omenirii din acele timpuri vide și anxioase eliberate și goale de tirania unui Dumnezeu, unui zeu sau altul. Ce-aş câștiga să mă trezesc din acest vis și din această iluzie a credinței și ce-ar câștiga oamenii dacă s-ar trezi cu toții la o realitate fără Dumnezeu...? Va începe altă disperare și altă poveste, altă cădere în golulul și neantul deznădejdii și mai mari, ori poate omenirea va reveni din nou, neavând de ales, la vechile religii politeiste în mai mulți zei, după placul și caracterul fiecăruia, fiecare crezând în zeul care-i place, bețivii în Bachus, vânătorii de mistreți de la Balc în Diana, și narcisiştii în Apollo, zeul frumuseții. Vidul și neantul amărăciunii nu sunt complete și depline decât dacă Dumnezeu nu ar exista. Ori vidul și amărăciunea sunt posibile în sufletul meu în forma actuală pe care a ales-o Dumnezeu să existe pentru ochii mei holbați inutil la stele în miez de noapte de mai. Dumnezeu e inadecvat și inactual dacă nu mă face și pe mine fericit... Or Dumnezeu nu-ți bagă în traistă nimic și trebuie să te ajuți singur să-ți găsești norocul și fericirea. Poți fi fericit privind o stâncă mută, un copac bătrân ori soarele și având dreptul să spui că acestea sunt Dumnezeu sau au pe Dumnezeu în ele. Și poți plusa, încercând să vorbești cu stânca, cu copacul sau cu soarele, adică cu Dumnezeu, și apoi îi poți cere orice. Eu ce pot să-i cer ? Decât să cad în păcatul vanității egoiste ca toți ceilalți mai bine i-aş spune Lui Dumnezeu că nu vreau să fiu fericit și că nu vreau într-un Rai gol de Dumnezeu ca această lume văduvită de prezența Sa fizică. Dacă aici pe pământ unde prezența fizică a Lui Dumnezeu ar fi atât de utilă într-o lume de crime, orori și nedreptăți pe care Dumnezeu nu le încetează odată pentru totdeauna arătându-se clar ca Jandarm Suprem, dar în Rai unde e atâta bine, frumusețe, dreptate și sublim, Dumnezeu pentru ce ar exista și la ce ar mai fi util într-un rol transcendent absolut decorativ și ineficient ? Purtat forțat de iureșul și înghesuiala religioasă mercantilă a oamenilor în Rai, precis mi se va face rău și voi face o cădere de calciu și un atac de panică. De aceea mi-e groază să mă gândesc până la acea insipidă lume probabilă a Raiului... Acolo, de la capăt trebuie să înfrunt alți oameni, alte caractere, alte ambiții, alte vanităţi, alte delațiuni, alt delir, alte ierarhii, alți șefi și regulamente nedrepte și tâmpite, altă durere, altă poveste... Acolo nu voi mai putea gândi și scrie... Iar aici, în puterea nopții am obosit deocamdată să mai scriu pe telefonul meu mobil cu fața zgâriată de atâta tastat... Mi se împăienjenesc ochii și mi se închid pleoapele. E Dumnezeu care mi le închide cu degetele Lui tandre... Noapte bună...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu