113) O SINGURĂTATE ETERNĂ ÎN PĂMÂNT
1) Unii nu cred că după moarte vor învia. Ei cred că vor deveni schelete golite de carne și de suflete și vor trebui să-şi petreacă o singurătate eternă în pământ și că sufletul lor nu va putea să reziste și să zboare singur prin spațiu în cucerirea veșniciei și căutarea Lui Dumnezeu fără suportul inițial, trupul ce i-a validat sufletul în realitatea înconjurătoare. Fără trup, sufletul piere ca flacăra ochiului de aragaz închisă din buton. Alții nu rezistă moral acestei triste constatări, să realizezi că mori fără suflet și că nu ești anatomic și biologic cu nimic mai presus decât orice lighioană a regnului animal care pare a nu avea un suflet, în orice caz nu are unul aspirant la veșnicie și la Rai, astfel că orice lighioană trăiește și moare animalic adică natural și se transformă tot natural în schelete de animale care nu au suflete dar oamenii neapărat trebuie că da ! Deci unii se mângâie și își zic că ei au suflete care după moarte le rezistă în zborul celest către centrul spa etern de tratament și recuperare exclusiv de uz uman numit Rai. E dreptul și al unora și al altora să se înșele crezând orice despre ei, despre viața și moartea lor. Avem în față două tabere cu două viziuni opuse asupra morții, una a scepticilor care nu cred că poți rezista morții și mort sadea rămâi dacă ai murit și alta a religioşilor care nu suportă neajunsul morții depline și mizează totul pe această carte atu a sufletului care rezistă eşuării epavei trupului mort și câștigă moral și sufletește prin bluful credinței în Dumnezeu, marele lor pot la care visează și-i fac fericiți. Dar toți fug de moarte, și scepticii și credincioșii, toți o amână, tuturor le face neplăcere actul ei demolator. Tuturor le pare rău că îmbătrânesc și că tot ceea ce e atât de viu, natural și actual acum, viața cu respirațiile, simțurile și conștiința, deodată vor deveni scadente și vor expira și deodată, fără să știi și să prevezi, fără să fii de acord, fără să fii pregătit să-ți lași amintirile și emoțiile undeva într-un loc tot atât de sigur, de prieten și de viu precum cel ce ești acum, ceva te adoarme și gata ! S-a dus dracului tot ! Adică ești mort. Ca mâine poți s-o pățești. Plătești, pentru faptul c-ai fost viu, plătești cu prejudiciul și neajunsul morții care vine de azi pe mâine. Iar dacă nu mâine, peste cel mult două mii și ceva de săptămâni dragi prieteni, sigur veți muri. Și nu vă gândiți că două mii de săptămâni e prea mult ; e atât de puțin totuși la scara universului, ca două mii de picături de apă care cred că umplu abia un pahar... Paharul, în imensitatea oceanului universului e viața noastră prietenii mei de suferințele vieții, viață care peste două mii de săptămâni, oricât vor fi unii dintre noi de sănătoși și longevivi, se va termina dragii mei, obținând fiecare de la Starea Civilă ultimul certificat, cel de deces și participând inerți la ultimul eveniment important de la care nu veți putea vedea poze : inevitabila proprie tristă înmormântare. Iată cum țepeni și inutili, niște carcase golite de viață, de idei, de gânduri, de amintiri, de planuri și obiective ce fierb în noi acum, va trebui să ne prezentăm cu creierul golit de gânduri, planuri și ambiții, emoții, sentimente, tot, la întâlnirea cu Dumnezeu. Adio dar de-atunci încolo tuturor amintirilor și emoțiilor noastre lumești de-am fost odată vii, adio zilelor de primăvară și vară cu flori și albine și celor de toamnă și iarnă cu copaci înroșiți și îngălbeniți pe culmile munților sau fulgi ningând pe pleoapele noastre visătoare ! De toate sensibilitățile noastre vom fi furați în clipa morții și vom deveni atât de natural stârvuri inerte cu miros pestilențial, umflate de putreziciune în sicriu, cu zeama de cadavru alterat, cadaverina și putresceina curgând printre scândurile sicriului, cu dinții rânjind în bezna sicriului și cancerele oprite din evoluție, plângând de necaz că nu mai pot să roadă din noi și să evolueze în metastaze așa morți țepeni cum vom fi ca mâine. Vă cauzează bineînțeles, vă e frică și nu vreți să vă gândiți la aceste realități atât de funeste și iminente care ni se vor întâmpla când vom deveni niște hoituri deosebit de utile totuși alaiului de viermi care vor avea o lucrare cu noi, sugându-ne ochii, invadându-ne inima prin care atâtea emoții au trecut, consumându-ne creierul din care atâtea gânduri au fugit în bejenie de frica morții, hrănindu-se copios din hoitul nostru fleşcăit de putreziciune și mulțumind și ei, viermii, Domnului pentru pâinea, mă rog, hoitul lor cel de toate zilele, dată lor spre ființă de bunul Dumnezeu, bun și darnic, echitabil cu toate ființele de se roagă Domnului pios pentru hrană, sănătate și spor în viață... Două mii de săptămâni... și vom da în primire. Știu că nu vă e frică de moarte și nu vă pasă de soarta iminent mizerabilă a hoitului vostru solitar o veșnicie în bezna sicriului invadat de râme și larve de cărăbuş, știu că nu vă e frică și nu vă deranjează o singurătate eternă în pământ, atâta vreme cât tot ce-ați fost, ați crezut sau ați simțit plănuiți să încărcați, panicați și disperați de moarte, în sufletul vostru ca într-o barcă de salvare care în clipa când veți muri, el, sufletul vostru în barcă va vâsli din răsputeri și va lua-o la sănătoasa din corpul vostru ca dintr-o navă care se scufundă alături, ca să scape de trupul muribund și să ajungă teafăr la întâlnirea epocală cu Domnul în Cer. În acea barcă de salvare care e sufletul vostru îndrăgostit de credința în Creatorul care v-a făcut, Dumnezeu, veți arunca claie peste grămadă în iureșul morții tot ce-ați fost : aceleași năravuri, aceleași fasoane și mofturi, aceleași vanități. Criminalii vor arunca la păstrare și conservare pentru veșnicie plăcerea crimelor comise, tâlharii își vor pune grijulii în barca salvatoare a sufletului cruzimea și motivarea tâlhăriilor, săracii vor arunca în barcă infinitul și luciul sărăciei lor iar bogații, plăcerea și năravul luxului cu care s-au îndulcit o viață în plăceri și îndestulare îngăduite de Dumnezeu. La sosirea la vama Raiului toți ca la un bâlci al deșertăciunilor își vor arăta Lui Dumnezeu marfa de pe tarabă, avuția și efemerul lor meschin salvat în barca sufletului aspirant la Rai și la mila divină. Evident că Domnul își va întoarce ochii scârbit și îngrețoşat cu mâna la nas, făcând mai tuturor semn cu degetul în jos damnându-i la iad pe aproape toți și majoritatea vor fi împinși din ordinul Domnului de gardienii Raiului cu furcile și țepușele lor afară din barcă direct în lacul negru plin de crocodili cu coarne și diavoli cu și mai mari coarne ai iadului care abia îi vor aștepta pe toți rânjind și hohotind lugubru spre disperarea și groaza sufletelor pribege. Doar săracii și cei prigoniți pentru dreptate, cei umiliți, scuipați și pălmuiți vor fi luați leșinați din bărcile sufletelor lor chinuite, vor fi resuscitați de asistenții medicali din Paradis, vor fi puși pe niște tărgi pline de petale de trandafir și perfuzați cu apă vie de la Fântâna Izvorul Tămăduirii din Rai care are ramificații de izvoare și pe pământ, apoi vor fi duși la centrele spa de recuperare din Rai în camerele de reanimare și terapie intensivă ale mântuirii. De acolo înainte, trai pe vătrai pentru toți credincioșii care s-au asigurat prin credință și rugăciune necontenită de mila și clemența Domnului pentru obținerea avizului pentru viața veșnică în Cer în izbăvire și fericire. Dar până atunci toți trebuie să moară mai întâi îndeplinind această ineluctabilă tristă formalitate din viața omului și chiar nu știu pentru ce toți se sperie și se feresc de moarte când sufletul ce va ieși din gura fiecăruia în agonia morții duce moartea în derizoriu și o ridiculizează astfel că toți își pun încrezători și voioși în suflet și în Cer toată nădejdea că îi va scuti de mizeria și umilirea morții, de scârba ei, de infinitul ei demolator de simțurile și emoțiile clipei de față, dar moartea își va face impasibilă treaba cu noi : dacă a mai rămas ceva frumos în noi uitat de suflet în goana lui nebună afară din noi către Cer, moartea va face curățenie lună în creierul și în inima noastră să nu mai rămână nimic lumesc în noi, să fim frăgeziți pentru Dumnezeu și goi de emoții și gânduri lumești, răzlețe, adică scutiți de intenții și păcate lumești, de aceea moartea ne va stoarce trupul muribund în agonia sfârșitului de tot ce-a fost mai viu, omenesc și frumos în noi, și vom rămâne goi de orice emoție și orice gând, ca o lămâie stoarsă de zeamă și ne vom pomeni că am rămas doar niște stârvuri ce-au avut un nume, unii un titlu și un grad, golite de conținut și identitate, impersonale, netrebuincioase nimănui, cuminți așezați în sicrie, lecuiți de ambiții, de puteri, de bani, de averi, toți devenind automat prieteni unii cu alții, cu cei ce s-au urât și disprețuit reciproc între ei, călăii cu victimele lor, hoții cu cei furați și prădați, toți rămași fără nici o mândrie și fără nici o prejudecată subiectivă, fără nici o obiecție și critică la adresa altora. Iată ce Rai al împăcării și păcii este nu numai Raiul din Cer dar însuși pământul, groapa care ne va înghite, unde în tăcere și beznă totală, toți se vor împăca și vor rămâne fără nimic : criminalii fără ura crimelor lor, victimele fără dorința de dulce răzbunare, toți vor fi prieteni doar cu viermii, cu bacteriile și molimele, toți vor fi niște reziduuri și gunoaie septice până peste poate de a fost nevoie ca să inventeze Dumnezeu o soluție practică de forță majoră antiseptică terestră pentru noi cei ce vom expira, să nu ne putrezească hoiturile pline de muște și viermi pe suprafața pământului ci să fim toți băgați sub pământ și astupați de la facerea lumii în carantina sicriului de la doi metri de lumina soarelui ce ne-a încălzit o clipă efemeră numită viața noastră. Nu e nici o problemă apropo de toate aceste grozăvii ale gropii ce ne sunt rezervate darnic de veșnicie și de șeful ei Dumnezeu, spune credinciosul motivat și îmbărbătat de Dumnezeu. Căci așa cum scrie în Cartea Sfântă, ce e pământ, în pământ se va întoarce, iar sufletul omului, lucrul mâinilor Lui Dumnezeu se va întoarce în colecția Sa de suflete din Cer. Aceasta e pacea și nădejdea omului credincios care ignoră complet neajunsul morții trupului, adică sfârșitul agregatului biologic numit om inventat de Dumnezeu, expirarea și terminarea lui. Deci omul, devenit astfel prin speranța salvării de moarte, homo religiosus, e genial în găsirea siguranței și confortul său contra depresiei răului de moarte. Și-au poreclit această moarte, viață veșnică, atunci când sufletul, speră ei, le copie ca un computer într-un CD toată memoria cu tot ce au fost și gonind către Cer, ajuns acolo îi reprezintă cu onoare pe toți credincioșii ca un avocat în fața Lui Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată.
2) Deci gândindu-te obsesiv la acea întâlnire cu Dumnezeu, la viața aceea veșnică în fericire, armonie și bucurie cum n-ai avut pe pământ, pentru ce atâta depresie și atâta plâns bunul meu samaritean pe capul tău și al rudelor tale care te vor jeli amar când vei răposa după datoria creștinească ? Ar fi trebuit să fiți bucuroși că veți muri cu cât mai repede, mai dramatic și bolnavi, ori bătuți, schingiuiți și omorâți de criminali și tâlhari sau călcați de mașini sau trenuri ori pierind în cutremure, incendii sau inundații, cu atât mai bine căci veți avea ocazia să vedeți mai repede și mai cu temei pe Domnul în Împărăția Lui și să scăpați mai curând de durerile și neplăcerile vieții acestea în câștigul celei viitoare, veșnice și fericite la care visați de o viață. Deci alungați din inimile voastre prieteni amărăciunea că mai aveți atât de puțin de trăit, ca muritori de profesie și nefericiți ai sorții ! Nu mai disperați și împăcați-vă cu soarta că mai aveți cel mult două mii de săptămâni de trăit... ; atât de puțin la scara uriașă a dorinței nepotolite de viață omenești... Două mii de săptămâni de viață ca două mii de picături de apă într-un pahar, atât de puțină și efemeră e viața ta, şansa ta la acest univers bunule samaritean. Un pahar plin cu apă chioară e sărmana ta viață de muscă bețivă, pahar care la Dumnezeu nu e nimic. Nu se satură El cu paharul tău de lacrimi, cu paharul tău de viață... Vezi bine că Domnul, Dumnezeul tău în fiecare zi bea oceane și mări de apă, și viața ta o bea însetat, a mea, a tuturor o bea..., nu vezi cum se urcă norii la cer...? Atunci e semn că Dumnezeu bea apa și toate viețile noastre care se evaporă, se fac nori, se plimbă pe cer și se duc în stomacul Lui Dumnezeu și tot nu se satură... Oceane și mări și toate paharele de lacrimi ale vieților voastre tot nu-L satură pe Domnul, tot nu-i satură setea eternă... Nu vedeți cum noi avem neapărat nevoie de Domnul, precum și Domnul are nevoie de noi în această simbioză reciproc avantajoasă ? Noi ne rugăm către El să ne apere și ierte, Lui îi place asta și ne miluiește. E o poveste atât de frumoasă pentru oameni asta și atât de tentantă a intra prin exercițiul exacerbat al imaginației în ea ca niște copii într-un joc virtual cu căști pe ochi și urechi încât oamenii au luat-o în serios, le-a devenit un mod de viață și i-au spus religie, adică nevoia de a te preda supus, respectuos, evlavios, recunoscător, loial și credincios stăpânului suveran al universului și a spera la blânda Lui apropiere prin care nutreşti milă, blândețe în jungla umană în care trăiești, având nevoie și proiectând în acest Dumnezeu izvorul nesecat de mângâiere pentru trista ta inimă și suflet zbuciumat și compensare a tuturor neajunsurilor și greutăților vieții tale, unde în alt loc mai minunat ?, decât în parcul de distracție și relaxare eternă numit Rai, unde nu va mai fi întristare și suspin niciodată ! Era imposibil ca oamenii în evoluția lor socială și morală să reziste acestei tentații a compensării după moarte, acestei răzbunări pe moarte prin ambiția de-a dăinui veșnic în Cer salvați de Cel ce e etalonul proiectat și imaginat de dreptate și bunătate în acest univers. Dacă există acest univers și oamenii îi percep existența și atingerea prin traiul și existența lor nemijlocită, era imposibil ca prin inteligența lor vizionară să nu-şi imagineze un șef al acestui univers, un creator anterior al lui mai măreț care să-l preceadă, să-l proiecteze și să-l facă, numit Dumnezeu. Era imposibil pentru oameni ca văzând și realizând că în acest univers ostil și în această lume nebună loviți atât de dramatic de viață și din stânga și din dreapta de tot felul de drame, necazuri și probleme, nu vor scăpa cumva de ele și încă cum !, abia după ce vor muri, pe lumea cealaltă unde tot credinciosul smerit va fi resetat și reparat până la ultimul "șurub" de către doctorul consacrat al universului, specializat pe această problemă, doctor numit Dumnezeu. De aceea, cu acest gând înainte în viață realizează omul câtă nevoie are de Dumnezeu precum și El de noi căci și-a centrat principalele Sale activități în acest univers pe gestionarea și drămuirea vieților unor vietăți de pe o planetă minusculă de la marginea galaxiei Calea Lactee numiți oameni. De toți acești oameni are nevoie Domnul în industria prolifică a Cerului, de toate viețile noastre, de toate cadavrele noastre fără osebire, spre a-şi potoli pohta ce pohteşte de-o veșnicie de-a ne goli de viață și aduna pe toți în Cer aliniați la ordine și disciplină, să facă ce poftește cu noi, fie să ne adune pe unii în Rai și să ne mângâie pe creștet părintește, fie pe alții să îi arunce în iad dându-i în primire lui jupân Scaraoțchi, să îi împungă cu sulițele de foc și să le toarne smoală în cap după procesul tehnologic al tortúrilor iadului, semnat și parafat de Dumnezeu că doară nici Satana nu face nimic de capul lui, are și el o fişă a postului semnată și parafată de Dumnezeu, Șeful tuturor în acest univers !...
3) Deci îmi pare atât de rău dragi prieteni pentru voi că peste cel mult două mii de săptămâni, unii poate mult mai repede, veți ajunge niște stârvuri în care viermii vor petrece concediul lor de lux în trupul vostru ca într-un vas de croazieră bun de mâncat și scufundat... Îmi pare rău că veți putrezi în mizeria pământului, unde nu veți mai putea țipa de claustrofobie și întuneric, unde nu veți mai putea țipa unii la alții dojenindu-vă și nu vă veți mai putea contrazice și desființa unii pe alții ce au alte păreri diferite, concluzii și opinii opuse, unde nu veți mai putea vomita de mirosurile fetide ale morții care vor veni din voi și-L vor face pe Dumnezeu să exulte de plăcere mirosind mireasma puturoasă a morții voastre... Dacă moartea și morții miros urât, numai în nările noastre mirosul este așa dezgustător ; Lui Dumnezeu îi place mirosul de cadavru ; e de fapt mirosul muncii Lui, căci cu viața noastră se ocupă El, cu viața noastră a cadavrelor iminente de azi pe mâine din care viața atât de ușor iese ca un abur curat din stârvurile noastre septice și noi nici nu știm când ne iese viața furată de suflet în fuga lui către Cer. Atunci vine Dumnezeu într-o zi când consideră că ne-a sunat ceasul, că ni s-a terminat rația de viață, că ne e scadent numărul de bătăi de inimă și respirații, și pentru că noi niciodată n-am vrea singuri să stingem lumina și să ne deconectăm de la viață, atunci vine Dumnezeu hotărât cu sânge rece și tare de fire ca un doctor care lucrează cu sânge și cu carne și scoate cu forcepsul hotărârii și planului Său pentru noi împotriva voinței noastre sufletele din noi și le bagă materie primă în malaxorul industriei Sale divine de pe lumea cealaltă. Din această industrie a terminării vieții omului, ca din orice industrie și activitate de prelucrare rezultă deșeuri. Aliniați în sicrie și morminte veți fi ca și cadavre niște deșeuri cu mirosuri de care Dumnezeu nu-i e scârbă, ca un doctor ce operează intestine, și iată că făcând omul să trăiască apoi să moară după datoria creștinească, Dumnezeu e mândru ca un strungar ce a strunjit piese și a făcut o ladă de şpan de fier. Lumea toată e o ladă imensă de cadavre pe care Dumnezeu le aruncă după expirare fiindcă nu are ce face cu ele. Dumnezeu soarbe numai ca cel mai mare fluture sau albină a universului doar ce e curat și prețios în noi, doar polenul din viețile noastre, sufletele pe care le transformă în miere bună pentru cămara Sa de vremuri grele. Noi suntem lucrul mâinilor Sale, El ne-a plantat în această grădină a vieții așa că tot El ne îngrijește și se bucură de noi cei ce suntem ca niște flori pentru Dumnezeu, iar El e o albină harnică și specializată pe sorbirea nectarului sufletelor noastre, chemându-ne în Rai pe fiecare după faptele sale bune la locul cald de iernat în stupurile de veșnică fericire paradisiacă pregătite pentru noi. Deci iată cum Dumnezeu ne cheamă și ne consumă pentru trebuința Sa, ne mănâncă și ne îndeamnă să ne mâncăm, când totul în lumea pe care-a creat-o e o chestiune de cine pe cine mănâncă și distruge întâi pentru supraviețuire, cum vedem la tot pasul în această lege a lanțului trofic a regnului animal unde peștele cel mare îl mănâncă pe cel mic și fericirea bogaților exultă și crește ca o floare din pământul negru și mănos al săracilor și proștilor furați și oropsiți. Deci îmi pare rău prieteni că sunteți mai mult sau mai puțin săraci unii din voi, că sunteți exploatați, umiliți și furați de alții mai șmecheri și puternici decât voi și îmi pare rău că salvarea și dreptatea pentru tot omul oropsit nu e dreptatea de pe lumea asta ci cea de pe lumea cealaltă când veți muri, când veți fi procesați și consumați ori de diavoli, ori de Dumnezeu, e drept că Dumnezeu nu vă mănâncă ca leul trăgând cu dinții de carnea din voi ; El soarbe cum spuneam numai sufletul ca un nectar din voi și voi rămâneți niște inutile cadavre grețoase, urât mirositoare. Dar stați ! Câțiva dintre voi mai credincioși cu asupra de măsură puteți scăpa de această soartă sordidă a cadavrului căci veți deveni moaște și sfinți care vor veșnicí condamnați să stați cu mare ceremonie de-a dreapta Domnului în Rai, iar pe pământ, scoși din sicrie vă vor săruta mulțimile venite la pelerinajele anuale de atins, sărutat și proslăvit moaște. Veți deveni așadar unii dintre voi sfinte moaște, mumii neputrezibile, nu prin metoda îmbălsămării ci prin harul și duhul Lui Dumnezeu care vă va umple cadavrul nu de putoare naturală ci de parfum de ambră și mosc de care e plin Raiul. Acesta este idealul religios pentru trupul uman, nu ? Să devină omul super credincios un sfânt, iar drept dar de la Dumnezeu și prinos de la oameni, să fie canonizat și celebrat în calendar. Deci iată ce poate face Dumnezeu impresionat de credința și evlavia voastră pentru El, o excepție de la regula biologiei și să transforme pe cel sporit în credință din cadavru în moaște frumos mirositoare și făcătoare de minuni. Numai Dumnezeu poate aprecia mai bine și numai El hotărăște cine devine moaște și cine cadavru, cine devine sfânt și cine damnat la iad, cine moștenește Raiul și cine înfundă iadul. Vreți să ajungeți în Rai ? Să deveniți îngeri ?, îngeri și sfinți fără sex, fără sânge, fără carne, fără personalitate, fără sentimente, fără emoții și bucurii umane, fără viață și fără moarte, doar cu aripi cu pene roz atât de moi și puf atât de fin... ? Iată, credeți în Dumnezeu și murmurați în tot ceasul rugăciunea inimii pe care credincioșii o știu și o au mereu pe buze și în gând ! Și astfel, vă veți minuna cât de lesne poți ajunge sfânt și moaște, iată, doar prin rugăciuni, prin post, prin credință, dar nu veți ști niciodată cât de nefericit poți fi ca sfânt, cât de dureros și de trist e să fii ca Dumnezeu, să fii sfânt, căci dacă Dumnezeu e învățat de o veșnicie cu locul, tu sărman suflet pribeag vei fi cuprins de panică și depresie pierdut etern și vagabond pe ulițele fericirii din Rai. E imposibil să reziști să fii condamnat la o fericire veșnică indefinită și cantonat o eternitate undeva într-un loc necunoscut, fără reclamă, fără locație, din care nimeni n-a evadat numit Rai, fără dreptul la diversitate, fără să poți schimba locul, tratamentul sau meniul, veșnic numai dulce, numai miere și lapte, numai zâmbet, nu tu o tristețe, nu tu o lacrimă, nu tu un plâns în hohote consolator...! Cum să nu înnebunești de o fericire care nu se mai termină, de o fericire sufocantă care te va înnebuni după cinci milioane de ani în Rai...? Dumnezeu rezistă acolo căci e de-al locului, e endemic, e veșnic potrivit conceptului. Dumnezeu e rezistent și știe să ducă pe umerii divini atât satisfacțiile cât și supărările Sale în locul care e casa Sa din Rai. Voi cât credeți că puteți rezista în Rai fără să înnebuniți ? După cinci milioane de ani nimeni nu vă mai garantează sănătatea mintală și sufletul vi se va spuzi de stres și anxietate urlând și înnebunind neștiuți de nimeni prin colțuri uitate de Rai. Dumnezeu rezistă în Rai căci aparține nemijlocit acestei povești frumoase, iar noi oamenii aparținem junglei vieții reale și nu putem fi ca Dumnezeul visurilor și imaginației noastre, doar tindem în blițul nostru de viață să fim uneori ca El, însă nu reușim, pentru că fizic, uman și biologic e imposibil să reziști să fii sfânt. Căci un sfânt e doar un spirit, un erou de legendă în antagonism total cu tot ce aparține trupului prozaic și senzației carnale. Noi nu suntem sfinți și nu putem fi căci suntem prea învățați cu trupurile noastre pieritoare, cu neajunsurile cărnii, cu răbdările și durerile ei, cu răbdările prăjite ale vieții și cu puține plăceri uneori, catalogate în majoritate păcate. Îngrijorați de stigmatul acestor păcate, îngrijorați că vom muri fără să fim iertați de ele, seduși de soluțiile de succes supranaturale la care au recurs sfinții pentru a se curăța de păcate lăsându-şi fără remușcări ca un deșeu toată drama și ispitele în cadavrele inerte din coşciuge ca în schimb să exulte de fericire și beatitudine sub formă de spirite în Cer, la fel facem și noi, obosiți de trupuri, obosiți de problemele lor și de piesa de teatru sângeroasă unde se desfășoară aceste trupuri numită viață și ne aruncăm hotărâți în visul religios țestând plase de păianjen ale credinței pe razele de lună până la Cer. Acolo în Cer stresul și greul vieții noastre se termină, acolo îngrijorarea veșniciei și toate sensibilitățile noastre le putem procesa și stinge în noi doar prin efectul liniștitor placebo imaginativ al credinței. În rest, starea de cadavre iminente, starea efemeră naturală de oameni cu trupuri de carne pieritoare în dureri în excepția câtorva plăceri ale vieții care ne mai mângâie și îndulcesc și pe noi un pic, ni se potrivește mai bine. E mai bine deci să ne știm locul și ierarhia în acest loc total inospiralier vieții care e universul, făcând excepție pământul cu clima sa temperată și apă lichidă care a susținut dezvoltarea și evoluarea organismelor pluricelulare din care ne tragem și noi din fierberile și reacțiile fizico chimice ale materialelor lăsate de stele, comete și asteroizi pe acest pământ. E mai ușor să te simți cadavru curat de orice iluzie a păcălirii universului și timpului că le vei rezista insolent și mândru în calitate de suflet și spirit în Rai alături de Dumnezeu care n-a fost niciodată trup, doar spirit, înțelegând acum de ce nu înghite Dumnezeu plăcerile trupului nostru și le intitulează păcate și deșertăciuni pedepsindu-ne neabătut pentru insolența de-a le comite. E mai ușor și mai realist să fii și să rămâi om de carne plin de păcate, adică un cadavru ambulant și iminent de azi pe mâine, și știindu-ți lungul nasului păcătos să nu îndrăznești să visezi la veșnicie căci plata păcatului este moartea cum însuși spune Dumnezeu în scrierile Sale... E mai ușor și mai omenesc să realizezi că de se taie conductorul electric al vieții, adică trupul nostru care se frânge pe patul de moarte, curentul electric al sufletului se volatilizează și dispare după legile fizicii... Majoritatea oamenilor însă nu pot renunța la ambiția de a-şi conserva și eterniza sufletele printre stele și galaxii unde se află Raiul. Dar câțiva care nu înghit și se simt alergici la credința în Dumnezeul oficial al vremii, nu se pot acomoda și imagina relocați într-o lume a spiritelor din Rai care nu oferă nici o garanție a senzațiilor și percepțiilor umane așa cum le percepem acum cu simțurile inerente naturale și garantate ale vieții, neîncorsetate de prezervativul religios. E dreptul unora funcție de reacțiile sau deviațiile conștiinței la care au ajuns să creadă în emanația și epopeea paradisiacă a trupului defunct care este sufletul, și dreptul altora să nu creadă în această fantezie extrasenzorială și supranaturală. În definitiv după regulile religioase nu prea se poate ajunge în Rai căci se pune bariera eliminatorie a păcătuirii din orice și oricum și să recunoaștem, suntem robii păcatelor, celor definite de canonica religioasă care lasă foarte puține lucruri neintitulate păcate care compromit intrarea în Rai păzită strașnic de 24 de vămi ale văzduhului. Nu vom aminti decât de vama a 18-a unde se oprește și cerne de la Rai intrarea celor ce-au păcătuit masturbându-se. Așa spune la Cartea Sfântă, că nu trebuie să te masturbezi. E dreptul unora să creadă astfel de enormități și dreptul altora să se scuture de aceste obscurantisme și de religia ce le susțin. Deci voi cei care ați mai iubit și cele lumești, adică ați păcătuit dar nu omorând sau făcând rău altora ci prin plăceri lumești ați mai furat din buzunarul Lui Dumnezeu când nu era atent și câteva bunătăți ca să vă dedulciți omenește în plăceri carnale, în amoruri fierbinți, în orgii, în beții, în divertismente picante ale simțurilor și în alte plăceri, iată astfel veți păcătui și veți deveni cadavre umflate în descompunere fără nici o speranță realistă la Rai, față de câțiva privilegiați numiți sihaştri, călugări și schimnici care au luptat cu ispitele diavolilor, care bunăoară nu s-au masturbat, umflându-li-se boaşele, care au postit și care cu îngăduința Lui Dumnezeu vor deveni sfinți și moaște frumos mirositoare, care Îl vor putea vedea și pipăi pe Dumnezeu în tot ceasul în culori și în 3D, în toată splendoarea Sa, iar voi, fiecare după păcate, numai în alb-negru și numai după ce cancerele ori infarctele miocardice își vor face de petrecanie cu voi, în plânsul copiilor voștri care vă vor pune flori pe piept... Mai degrabă nu fiți de pe-acum triști pentru asta, ci să fiți mândri și împăcați, liniștiți că trebuie și e musai să muriți (neapărat în chinurile și durerile agoniei bolilor sau a accidentelor după caz)... Nu disperați pentru soarta crudă ce vă așteaptă ca mâine, poimâine, relaxați-vă, așezați-vă comod pe fotoliu, cu o cafea și-o țigară, ori lăsați naibii țigara că-i nocivă, e iarba dracului și vă face plămânii negri, plini de gudron. E păcat să mori bolnav de plămâni, mai bine mori sănătos și cu plămânii roz ca să facă din ei diavolul drob, cine știe ?, mâncare naturală fără chimicale să-l mănânce cu mărar și mirodenii. Să așteptăm să murim deci că vom fi de mare folos duhurilor bune ori rele din Cer care vor face cu noi ce-or vrea, doar le-am dedicat întreaga viață în credință în speranța că vom ajunge în Rai ; poate unii în iad... Ce să-i faci ? Asta-i soarta unora, iadul, pentru cei care nu s-au rugat la Dumnezeu.
5) Deci rămânând recunoscători Lui Dumnezeu pentru ce soartă dulce ne pregătește în Cer, nu trebuie decât să-i ușurăm munca de colecționar de suflete și când va veni El cu plasa sa de prins fluturi, noi să ne așezăm frumos pe fotoliu, să ne rugăm cu o lumânare în mână și să așteptăm să murim, bucuroși de speranța vieții veșnice, relaxați și pregătiți de moarte, că tot trebuie să se întâmple odată. Frumos ar fi ca fiecare să-şi cumpere în avans un sicriu, arătându-i subliminal Lui Dumnezeu că ne pasă și suntem doritori de întâlnirea cu El care e o condiție esențială a morții adică a corpului defunct golit de simțuri și senzații. Iată cum fără de toate cele șase simțuri care vor pleca din noi ca niște păsări zburătăcite în torturile agoniei morții pe patul de spital, vom fi pregătiți să-l întâlnim pe Dumnezeu în Cer, să-l vedem și să-l auzim, să-l atingem fără simțuri vii care sunt un efect și o amintire a cărnii sacrificată și aruncată la ghena coşciugului. În reveria spiritului fără de simțuri care vom deveni după moarte, iată cum pregătiți și avizi de dulcea veșnicie și întâlnire celestă ce ne-o pregătește Creatorul universului în Cer, cel mai frumos ar fi să ne luăm acasă un sicriu mai ieftin de brad cu noduri și nevopsit cu lac, pentru a-L impresiona plăcut pe Dumnezeu care a făcut Raiul doar pentru cei săraci și pentru cei mulți loviți ai sorții. Să găsim un loc în casă în care să ne punem la păstrat sicriul arătându-i Lui Dumnezeu că nu deșertăciunile vieții ne interesează ci veșnicia în părtășie cu El. Și ce simbol mai sugestiv este pentru sensibilitatea Lui Dumnezeu decât propriul nostru sicriu ieftin cu scânduri noduroase să-l etalăm smeriți ? Iată, ar fi frumos să-l împodobim cu pânze și vată pentru cei mai doritori de confort și înfricoșați de moarte, să le fie mai moale acolo în mormânt. Iar cei care suferă de claustrofobie, nu se supără Dumnezeu să-şi doteze sicriul cu hublouri de termopan poate vor vedea ceva prin întunericul sicriului, vreo râmă sau cârtiță cum le vizitează locuința de veci din bezna pământului... De ce să suferi și să-ți plângi de milă că trebuie să mori de cancer mâine și să dispari în pământ ?, când trebuie să știi că nu-i o atât de mare nefericire să fii cadavru, precum nu-i o fericire nici să fii condamnat la veșnicie, să fii sfânt, să fii vieţaş în Rai timp de cinci milioane de ani și mai bine în slujba Lui Dumnezeu, să fii moaște frumos mirositoare și neputrezibile. Iată, moaștele vor fi puse în racle și purtate cu ceremonie de preoți, și se vor freca batiste și haine de ele de către cei ce se calcă în picioare, merg pe coate și genunchi la pelerinajele sfinte, stoici și bucuroși să sărute cu evlavie și patos aceste hoituri speciale care au păcălit biologia și expirarea anatomo biologică și din care iese sfințenia bine tămăduitoare pentru lecuirea placebo a beteşugurilor și suferințelor omului de rând chinuit de soartă și de selecția nemiloasă naturală a speciilor care atacă toate exemplarele slabe din regnul animal, fie ele animale sau oameni. Astfel, prin această speranță a păcălirii efectului distructiv al selecției naturale a speciilor, păcălire care se realizează numai prin credința în Dumnezeu Creatorul universului, oamenii îmbătați de această dulce speranță reușesc cu brio să nu mai fie triști și să nu mai facă un caz din moartea care vine ca mâine. Cu ajutorul acestei speranțe a păcălirii și umilirii morții prin insolența de a visa că reînvii după moarte într-o apoteoză a părtăşiei cu însuși Creatorul universului care și-a făcut timp și răbdare în măreția Sa cosmică oprindu-se din treaba Sa de a gestiona mersul stelelor și galaxiilor în cer pentru a-şi pune mintea cu niște ființe efemere de la marginea galaxiei numite oameni, iată cum Dumnezeu rămâne impresionat. Iată cum creatorul universului ia notă de toate rugăciunile credincioșilor care vor după moarte să fie veșnici și cer expres Lui Dumnezeu acest favor prin subtextul tuturor rugăciunilor, umilind însăși galaxia care va avea un sfârșit dar ei nu, reușind acești oameni să se mintă prin religie atât de eficace și frumos visând că se vor preda definitiv Lui Dumnezeu spărgându-se fiecare în mâna Lui ca un ou. Domnul, profund impresionat de credința robilor Săi numiți oameni, oprindu-se pentru câteva clipe de la munca învârtirii galaxiilor în cosmos, va lăsa albușul, adică corpul netrebuincios al omului credincios să-i curgă printre degete îngrășând pământul cu cadavrele care acum sunt atât de vii și pulsează sânge canceros în toți oamenii, credincioși sau nu, cum se-ntâmplă neîntrerupt de la Facerea Lumii, iar gălbenușul, sufletul omului credincios îl va lua Domnul la El în Rai, scăpat de boli, greutăți, dureri și metehne, potolind oamenilor odată pentru totdeauna acest fason, poftă și modă a timpului și a cosmosului, credința, dorința de mântuire și de scăpare de moarte undeva într-un colț special de univers numit Rai, vis cu care se ocupă efemer nu numai oamenii ci toți extratereștrii dotați cu inteligență deci cu imaginație de pe toate planetele din Calea Lactee ; că toți sunt făcuți de Dumnezeu, nu ? De aceea putem presupune că toți extratereștrii acestui univers sunt inteligenți deci imaginativi, deci mor de frică de toate scârțâiturile întunericului și pentru aceea sunt credincioși creatorului lor să-i apere de întuneric și de spirite rele și aspiră fiecare după faptele sale între locațiile Raiurilor sau damnarea în locațiile iadurilor lor, câte neamuri de extratereștri sunt. Povestea lor religioasă, a tuturor extratereștrilor mai mult ca sigur este similară poveștii religioase a oamenilor. La fel ca și oamenii, pe planetele lor îndepărtate toți acești extratereștri, mai credincioși sau mai păcătoși au și ei o carte sfântă după care se ghidează în care spune că sunt făcuți și ei de Dumnezeu din lutul pământului lor. Din lutul pământului nostru, Terra, iată că și în Cartea noastră sfântă a pământenilor numită Biblie scrie că am fost făcuți de Dumnezeu din lutul planetei, chiar dacă lutul nu e decât suma sedimentelor de vietăți, animale și plante depozitate și putrezite acoperind pietrele pământului în milioane de ani pe fața acestui pământ împreună cu scârnăviile, dejecțiile și resturile a tot ce-a respirat, mâncat și defecat, fosilizate și transformate deci în lut și cernoziom din care Dumnezeu a olărit omul. Produsul rezultat de aici, din lut ca un subprodus al hoiturilor preistorice imemoriale a fost transformat de Dumnezeu în oameni peste care a suflat duh de viață. Acest subprodus amintire a tuturor scârnăviilor și dejecțiilor regnului animal, este în stare a aspira la excelență deci la veșnicie într-un loc numit Rai, și a ironiza toate stelele și galaxiile care vor exploda și nu le vor rezista, deoarece viața creaturilor din Rai este veșnică împreună cu fericirea lor spirituală lipsită de senzațiile fizice ale simțurilor ființei vii, iată cel mai mare moft al tuturor extratereștrilor de pe toate planetele, nu numai al celor de pe planeta Terra. Cei însă de pe planeta Terra inventată de Dumnezeu împreună cu tot universul în șase zile, sunt campioni intergalactici la această habitudine a credinței în creatorul universului, cea mai extravagantă ambiție la atemporalitate când crezi că te poți ascunde de timp și spațiu, de legile fizicii, mecanicii cerești și biologiei vânând nemurirea, în calitate de organisme muritoare pluricelulare efemere din univers cu numele de oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu