109) NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII

109) NU MI-E MILĂ DE SOARTA OMENIRII
  
  1) Nu mi-e milă de soarta omenirii. De ce mi-ar fi milă de-o omenire care deși atât de urgisită de ororile și dramele vieții cu necazuri, boli, dureri, nedreptăți și crime făcute celor umiliți și prigoniți pentru dreptate, totuși la îndemnul Creatorului lor, ei întorc exuberanți și celălalt obraz la pălmuit dușmanului, nesimțind pentru asta absolut nici o jignire și umilință pe care oricum nu dau doi bani căci omenirea e egal fericită să sufere ori să se bucure cu tot ce Dumnezeu a dat sau a luat, cu dragostea de Dumnezeu, cu credința și părtăşia cu El, salvatorul și izbăvitorul lor ! Poate să-ți fie milă de-o omenire amărâtă, urgisită, copii scheletici ai Africii negre care mor de foame și malarie, ori deținuți din lagărele de exterminare naziste, prizonieri de război și ostatici asasinați de teroriști descreierați, poate să-ți fie milă de aceste victime ale lor, împilate etern în necazuri, dureri și suferințe și care nu au nici o nădejde de mai bine și de fericire aici pe pământ și care sunt biciuiți, torturați, spânzurați sub ochii patrulelor de ordine ale Lui Dumnezeu care nu au ordin de intervenție ci doar notează păcatele cu pix roșu în carnetele lor pentru raportare la Judecătorul Dumnezeu, în rest jandarmii Lui Dumnezeu sunt în pauză de masă mereu și stau și privesc de la volanul dubelor lor blindate cum hoții și tâlharii fug pe lângă ei cu portofelele noastre după ce ne-au înjunghiat, evident. Deținuții din lagărele naziste și victimele colaterale ale războaielor, ostaticii asasinați sunt o astfel de omenire amărâtă de care merită să ai milă. O altă omenire de care merită să mai ai milă e alta decât asta, de extratereștri din alt sistem solar care cine știe cum mai sunt chinuiți și ei de ciocoii lor și care nu au norocul și accesul cum avem noi oamenii la beneficiul ajutorului Dumnezeului actual care la cererea rugăciunilor noastre și doar cu condiția lor ne apără de dușmani, de demoni, de necazuri, boli și dureri, altfel dacă nu ne rugăm, nu, putem să ne ducem dracului cu necredința noastră, cu ereziile noastre, în acest caz Dumnezeu ne garantează iadul și ne gestionează Terra și destinele noastre de două mii de ani de când a venit la putere actualul Dumnezeu numit Savaot sau Iehova ori Krishna, ca să nu mai amintesc de ceilalți o sută de dumnezei potrivit religiei locului. Acest unic Dumnezeu creștin ortodox al nostru numit Savaot sau Iehova și religia monoteistă pe care ne-a rânduit-o însă, e totul pentru noi căci s-a intitulat pentru noi Tată din Cer și L-a făcut fiu al Lui pe Mesia Iisus în cazul nostru al creştinismului. Alți dumnezei de-ai altor locuri i-au făcut mesia pe alți fii de-ai lor, toți acești mesia din religiile diferite ale pământului disprețuindu-se reciproc și luptând ca și noi oamenii unii împotriva altora, înlocuindu-se și uzurpându-se unii pe alții la cârma universului și-a lumii noastre, așa cum a făcut și zeul oficial actual suprem numit Dumnezeu, adică Domnul tuturor zeilor, creatorul nostru, înlocuind politeismul și exilând vechii zei ( Horus, Mythra, Zeus, Apollo, Ra, Isis, Artemis, Bachus...etc) .

  2) Cei mai mulți dintre noi suntem și am fost feriți de ororile și dramele existenței în zilele vieții noastre. Am avut niscai noroc, am avut tihnă și răgaz să putem trăi barem în pace, liniște și siguranță, să nu suferim cum au suferit și suferă alți semeni nenorociți ai noștri din timpuri imemoriale și până în prezent. Să fie Dumnezeu, zeul actual oficial cel care ne-a apărat și ne apără corespunzător rugăciunilor noastre ? Potrivit credinței comune care spune că cineva acolo sus ne iubește, se pare că există cineva în Cer unde ridicăm noi ochii în evlavia rugăciunilor, care ne apără pe unii dintre noi iar pe alții nu. Astfel încât omenirea actuală, cea mai mare parte a ei nu este cu adevărat împilată în suferințe crunte și nu suferă cu adevărat asemenea tragisme ale destinului asemeni deținuților holocaustului ori celor din închisorile comuniste care n-aveau nici o mângâiere și nici o speranță încât să fie ea vrednică de milă. Conform punctului de vedere oficial religios poți să fii cel mai nenorocit și urgisit în viață îndurând suferințe iovice și umilințe ale existenței gen sărăcie a lui Lazăr care nu și-a pierdut credința și speranța în Dumnezeu oricât suferință i-a dat pe cap. De aceea, omenirea actuală este cu adevărat fericită dacă este necondiționat credincioasă și nu cârteşte zeului oficial suprem care o apără simplu și concis prin puterea și virtuțile terapiei religioase. Deci o..., cât este de fericită și cât noroc chior are lumea actuală care este religioasă pentru că altfel nu poate fi morală cinstită și demnă, s-ar omorî până la extincție unii pe alții dacă n-ar avea frica unui Dumnezeu care pedepsește fărădelegea și încălcarea canoanelor rânduite în doctrina religioasă !

  3) Oricâtă suferință ar îndura lumea, și îndură slavă Domnului tocmai dintr-o neatenție a stăpânului Cerului și o mizantropie insurmontabilă a Lui Dumnezeu de a nu-şi suferi oamenii creați să trăiască în Rai de vii alungându-i drept pedeapsă cu toptanul de generații pe pământ ca să se confrunte din veac cu necazurile cu care se confruntă, omenirea știe să-și depășească acest inconvenient găsindu-şi o genială soluție : Credința încăpățânată, obstinată și speranța vie într-un Dumnezeu de serviciu salvator care eficient tratează de orice vătămătură creatura de altfel înglodată iremediabil în mocirla tuturor mizeriilor vieții. Asemenea noroc chior al salvării într-un imemorial lagăr alegoric al fericirii eterne care este Raiul nu e de neglijat și febra durerii și angoaselor vieții se alină și trece în derizoriu savurând programata și sperata dezertare din disoluția și iadul de pe pământ direct în brațele primitoare ale Domnului după Înfricoşătoarea Judecată când ne vom agăța cu toții ahtiați de pulpana mantiei Lui Dumnezeu ca niște curnuți fericiți agățați de lâna oricărei oi indiferentă care se respectă... Orice păcate am avea, Domnul ne iartă dacă ne căim și ne rugăm pios de iertare. Fericiți cei ce plâng căci aceia se vor mângâia, fericiți cei săraci cu duhul că aceia vor vedea pe Dumnezeu, fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor va fi împărăția cerului, căci cu ei este Dumnezeu, și nu este cu cei care nu împlinesc cele zece porunci și iau numele Domnului în deșert ; asta ni se spune în niște versete teologice că trebuie s-o știe toți până la marginile pământului conform unei cântări bisericești, chiar dacă pământul e o sferă și nu are margini...

  4) Deci e stupid să-ți fie milă de soarta omenirii în aceste condiții de liniște și pace a credinței care îi liniștește într-un surogat de terapeutică pragmatică religioasă pe toți ! Pot să vină cutremure, inundații, molime și alte nenorociri peste omenire, e chiar stupid să-ți faci griji și inimă rea de necazurile și durerile omenirii când prin stratagema credinței și obscurantismului religios toți și-au asigurat salvarea din acest pogrom al durerilor vieții în eternul spital de urgență al Raiului, adulmecându-i beneficiile, sperata mântuire, această dulce robie a robiilor într-un predestinat Rai hărăzit și proiectat tuturor disperaților pământului ! Înfundați iremediabil în acest nămol al mizeriilor și durerilor vieții, omenirea, prostituându-se cu exemplul răbdării lui Iov pus la grea încercare de Dumnezeu, și al sărăciei lui Lazăr căruia Dumnezeu i-a luat tot și el tot nu și-a pierdut credința,  cu mândrie și exuberanță această omenire copie pe propria-i piele simptomele și tratamentul iovic ignorând boala de dragul tratamentului credinței și speranței serafice cu orice preț. Această morfină a credinței în Dumnezeu pentru omenire este suficientă, este totul de fapt. De asta e inutil și caduc să-ți fie milă de omenire și de soarta ei grea, de condițiile precare în care doar viețuiesc în mizerie, necazuri și boli, și nu trăiesc decât cu strepezeala sentimentului sabiei lui Damocles deasupra capului, adulmecând și așteptând relele vieții ca un tăvălug inevitabil visat, ca un coșmar ce va să vină să distrugă viața omului aducându-l la suferință, mizerie și moarte. Ei, fericiții credinței rezolvă aceste inconveniente, trăind în turmentarea onirică a Raiului și făcând în contrapondere în schimb un iad pe pământ. A fi credincios înseamnă a fi automutilat cu bună știință găsirii soluțiilor unei fericiri pe această lume și a nu mai vrea și putea găsi sens concret vieții aici pe pământ decât ca un preparativ și un stagiu către programata lansare către lumea cealaltă a fericirii după deces, căci preocuparea de căpătâi predilectă a credinciosului devine ceva de ordin nepractic, credinciosul trăind doar pentru scopul teoretic al accederii în Rai la mântuire, acest vis de bine și acadea bună de supt pentru îndulcirea amărăciunilor și încercărilor vieții noastre amare. În aceste condiții se pare că pentru omenire doar Cerul contează, pământul e un accesoriu inutil bun numai pentru a-i face efemer umbră și a ne îngropa apoi în el și astfel a ne subtiliza cadavrele din care sufletele dezertează în masă într-o goană nebună după aurul credinței și mântuirii în Rai.

  5) Pentru ce-am fi geloși pentru ce fac sufletele în Rai? Sunt la fel de jalnice ca hoiturile noastre care le găzduiesc pe pământ, și la fel de jalnice ca mulțimile care se omoară și se înghesuie călcându-se în picioare să sărute niște oase de moaște... La fel de iraționale, la fel de lamentabile sunt sufletele noastre în Rai înghesuite și dând buzna buluc la coada fără sfârșit a petenților pretenției mântuirii... Dar până atunci, până vom alerga disperați pentru mântuire și izbăvire pe lumea cealaltă, noi toți oamenii ne mai îndulcim cu cântări bisericești, psalmi, alții mai scriu poezii, ori ne mai omorâm urâtul și monotonia vieții și liniștim prin muzică, filme, alții prin droguri sau băutură, prin cultul lui Bachus, unul din mulții zei detronați ai politeismului uzurpați de monoteismul unui singur Dumnezeu exclusivist și la modă de două mii de ani de când a apărut creștinismul, căci de creștinism vorbeam, alte religii având și ele propria filozofie și propria teorie religioasă contrară și de sens reciproc opus. Sub acest patronaj unic și discreționar, exclusivist al credinței religioase, omenirea se pare că-i fericită. De fapt omenirea întreagă pendulează ca și interes prioritar doar către mângâierea a două locații, locația bisericii și locația cârciumii, două limanuri în care oamenii se aruncă pentru dedulcirea și liniștirea sufletului după preferință, urând fiecare ceea ce iubește celălalt. Căci un credincios va urî visceral cârciuma iar un bețivan dacă nu va urî, dar va înlocui eficace euforia credinței cu euforia rachiului. Dacă viața devine prea imposibilă și monotonă atunci pe fundamentul euforic al băuturii sau credinței toți își mai permit cultivarea unui lirism privat de natură alcoolică sau religioasă înfășurându-şi fiecare preferința senzorială ca pe un bandaj plin de balsam,  un calmant și purgativ pe piața necazurilor vieții ce mai alungă mizeria, monotonia și mâhnirile din sufletele noastre, în disprețul profund al Lui Dumnezeu care nu ia în seamă sau chiar dezavuează aceste scâncete și manifestări de copii răzgâiați ai Lui. Lirismul nostru nu-i pe placul Lui Dumnezeu ; Îl irită. Poți fi credincios și totuși să nu-i placi Lui Dumnezeu dacă nu ești un pravoslavnic și habotnic al credinței, căci trebuie să fii un credincios dedicat, fără libertatea de a folosi posibilitățile inimii și sufletului decât pentru accentele habotniciei religioase. Atunci îi placi Lui Dumnezeu, când ești frăgezit cu sentimentul religios, când febra credinței îți udă de sudoare cămașa ziua și perna noaptea visând la îngeri și la Rai și la tine în genunchi sărutând în lacrimi pardoseala murdară de noroi paradisiac a Raiului. Lui Dumnezeu îi plac doar pasionații și nu amatorii de credință, Lui îi plac doar ochii noștri evlavios ridicați către Cer în eterne osanale ori închiși în înfocate și onirice rugăciuni și musai să fim îmbrăcați și acoperiți complet în haine cernite, neîngrijiți, nefardați, nebărbieriți, nicidecum să purtăm haine în culori vii și frumoase care amintesc de culorile private și inaccesibile atât de lesne ale Raiului ale cărui dulcețuri nu le putem moșteni și degusta atât de ușor sau facil ci doar trebuie să murim pentru asta. Pentru a nu muri chiar detot de urât am îndrăznit puțin câte puțin să fim sensibili și astfel să bandajăm puțin pielea arsă de dogoarea săbiilor de foc ale îngerilor Raiului care păzesc cu atâta strășnicie porțile inutile ale Raiului de mâinile noastre disperate care ar rupe porțile Raiului cu totul să intrăm buluc în Rai de n-ar fi păzite... Până la acea fericire paradisiacă, de plictiseală încercăm să fim lirici și să cochetăm cu poezia în particular, sperând că Dumnezeu nu ne aude și nu știe că am pus un pic de pauză credinței care nu permite a ne ocupa cu chestiuni și plăceri laice lumești. A fi liric, sensibil, e o supapă ineficace de refulare prin care mânjim și păcălim neantul și frica noastră de el, dar nu și pe Dumnezeu cu manifestarea noastră privată de exprimare a sensibilității. Dumnezeu nervos bate din picior și din degete pe masă vizionând pe YouTube concertele cu oameni entuziasmați ale lui Michael Jackson și cele ale lui Elvis Presley ori Beatles unde domnișoare îmbătate de transa admirației pentru idolii lor își aruncau chiloții și sutienele pe scenă, leșinau de satisfacție fiind luate de ambulanțe. Toți ne exprimăm într-un fel și ne eliberăm prin lirism de încărcătura vanităților noastre iritând timpanele Lui Dumnezeu cu bâzâitul nostru efemer și asumându-ne astfel să fim pe deplin ignorați de un Dumnezeu prea ocupat cu Cerul, cu chestiuni importante, cu gestiunea Raiului și a duhurilor lui bune... Doar știm că la Dumnezeu toate sunt deșertăciuni și vânare de vânt, or lirismul, emoțiile noastre private, visurile și senzațiile noastre intime și personale pier în derizoriu și ridicol, ca un abur, ca niște nori ce se topesc, în fața priorităților pragmatic și exclusivist, canonic, cazon religioase pe care Dumnezeu pune accent în trebuința comportărilor noastre. Noi însă, nimic... Tot cântăm, tot scriem de dragoste și pasiune, de amor și voluptate a cărnii, tot ne ocupăm de emoții și senzații private din afara canonicii religioase, iritând Cerul cu aceste deșertăciuni și insolente libertinisme carnale... Vom plăti scump în iad pentru carnea noastră care dorește și alte sărutări, pasionale, voluptuoase..., nu numai sărutările platonice și reci de pe sticla icoanelor din biserici la Sfânta Liturghie, or racla conținând oasele de moaște...

  6) Erotismul religios ne-a golit simțurile de răbdare și satisfacție și ne-a adus un beneficiu insipid și inconsistent al blazării religioase ca o doctorie amară ce o înghițim fericiți de aceea ne-am permis să căutăm și puțină dulceață, sărutări voluptoase între îndrăgostiți care abia ce ne mai taie greața de nonsensurile Cerului și cerințele cazone religioase cu care suntem programatic dezumanizați și intubați. Țipetele de amor sunt doar antrenamente ale vaietelor și gemetelor de durere când vom arde în iad, conform părerii religioase după care plăcerile cărnii și ale sufletului sunt păcate. Avem dreptul să urlăm când facem amor ca să nu ne ieșim din mână și să nu ne pierdem glasul în iad, glas pe care îl vom folosi doar pentru țipete de durere în aplauzele dracilor, angajați în solda Lui Dumnezeu la munca de jos a torturii. Când eram tineri, noi oamenii bătrâni ne exprimam sensibilitatea prin oracole scrise. Astăzi sunt rețelele de socializare, blogurile și memoriile, testamentele pe care ni le scriem fiecare. Ele nu sunt decât strigăte disperate și inutile de ajutor pe care neputincioși le lansăm în furtuna de nisip a deșertului, sticle cu mesaje aruncate în oceanul valurilor vieții, plutind efemer și fără să știm că suntem total ignorați, disprețuiți visceral de Dumnezeu în această mare de amar a universului în care am fost puși să ne luptăm pentru supraviețuirea mizerabilă pe un vas Titanic care se scufundă, căruia i s-a spus lumea și viața. Toți însă își potolesc durerile cancerului vieții cu programatica mântuire, această turmentare, această morfină în gând, în inimi și-n simțiri, în mijlocul valurilor vieții care ne udă până la boașe și până-n gât, necontând că suntem vlăstare divine, făcuți chiar de mâna Lui Dumnezeu care în fapt ne e ca un fel de Tată, deci rudă primară și care din gentilețe ar trebui să ne păsuiască și scutească de suferințe dar nu ne scutește, ne cere oricum plata la tot și la toate, necătând că-i suntem fii și fiice, deci moștenitori de drept ai rangului bunăstării și prea fericirii Lui. Ca niște efemeride, ca niște insecte efemere, fluturi de lampă, muște bețive de-o zi sau două, apărute dintr-un experiment nereușit și malefic prin suferințele și durerile îndurate de carnea noastră pusă de Dumnezeu pe oasele noastre, toți ne țipăm vanităţile ca niște broaște orăcăind vanitoase și înaripate de emulația credinței în lună pe baltă. Și ne întristăm că nimeni nu ne înțelege... Cine să ne înțeleagă...? Dumnezeu, vedem bine, e ocupat cu Cerul nu cu mofturile noastre, ne-a dat brânză care-i pe bani, ne-a pus în gamelă două, trei sentimente religioase să le rumegăm pe un fond de obscurantism și superstiții iremediabile, și dus a fost la Cer încât disperăm căutându-L și întrebându-L de ce trăiește atât de departe și definitiv de noi iar pe noi totul ne doare și pe El nu...? Dumnezeu nu ne poate înțelege... El ne vede doar în alb și negru... Toată culoarea ce-o avem, noi singuri ne-am vopsit cu ea fără să cerem voie de sus... Toate condimentele, toate plăcerile noi i le-am furat Lui Dumnezeu din buzunar, când nu ni le-ar fi dat de bună voie niciodată și pedeapsa că am îndrăznit să furăm aceste bunuri, deci să facem acest păcat, este moartea. Plata păcatului este moartea. De aceea murim în chinuri din cauza păcatelor, un rău necesar pe care ni l-am asumat, murim din cauza plăcerilor, a gusturilor, săpându-ne singuri mormântul cu lingura și furculița, cu plăcerile ce ne umplu carnea de cancer. De aceea rămânem singuri și muribunzi în alb și negru în fața exigenței și opticii intransigent religioasă a Lui Dumnezeu... Nici Dumnezeu nu ne înțelege și nici oamenii nu se înțeleg între ei... Noi între noi ca aceeași specie suntem incompatibili în înțelegere. Vorbim unii cu alții într-un etern dialog al surzilor și toți vor să vorbească, nimeni să asculte, conform zicerii lui Eminescu... Prin urmare la ce ne folosește să știm că nepăsarea ori chiar ura și dezinteresul Lui Dumnezeu pentru sensibilitățile noastre sunt insurmontabile...? De ce să plângem că Dumnezeu ne va arunca în iad ori că oamenii ca și noi nu ne înțeleg, sau chiar ne disprețuiesc și ne urăsc în sensibilitățile noastre, omorându-ne uneori cu kalaşnikovul sau decapitându-ne...? Oamenii sunt lupi pentru oameni, "homo homini lupus", Dumnezeu ne-a creat cu niște inimi ce prind în ele atât de lesne sămânța urii și disprețului reciproc și suntem mobilizați și motivați de bucuria în lacrimi a răzbunării pe aproapele chiar dacă nu ai dreptate. Să-ți ucizi aproapele care te-a nedreptățit după dreptatea sau vanitatea pe care o socotești TU în capul tău, e atât de dulce și mulțumitor... De aceea mai trăim încă doar fiindcă întâmplător dușmanii noștri nu s-au supărat încă pe noi și n-a venit ziua și vremea să ne omoare. Dușmanii noștri au inima de piatră. Noi la fel pentru ei. A venit religia și Dumnezeu și a spus să ne iubim. Dar noi nu putem să ne iubim pe tunuri și pe tancuri cum ne îndemna Adrian Păunescu și nici pe câmpuri fumegânde de război pe care Dumnezeu le îngăduie cu atâta naturalețe de la Facerea Lumii spălându-se pe mâini de toată drama noastră și dând vina pe diavol care ne-a împresurat și molipsit de toate relele. Dușmanii nu ne vor putea răpune niciodată, în prezența sau lipsa oricărui Dumnezeu ; pentru că dușmanii noștri sunt din carne pieritoare și sub carnea lor scârțâie tot niște schelete descărnate iminente ca și ale noastre. Merită să luăm aminte cum a spus Cioran : "De ce să fiu trist și de ce să privesc cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...?" De ce să disper că acest lighean de mațe nu mă bagă în seamă și îmi ignoră lirismul, durerea și lacrimile, disprețuindu-mă, urinând și scuipând pe sensibilitatea mea care îi repugnă și-i face greață...? Problema omenirii e de la greața reciprocă. Cum nu ne-a dat Dumnezeu prin cap să ne tolerăm și iubim dușmanii, și ei pe noi, mâncând mereu lămâi și unii și alții ca să uităm de scârbele ce le avem unii de hatârul altora ? Numai pentru niște lămâi pe care Dumnezeu nu ne-a îndemnat să le mâncăm terapeutic și care s-au uscat pe ramuri, atâtea războaie și crime au decimat omenirea, dar Dumnezeu a avut un plan perfect și o relație de iubire cu orice om, iată nonsensul de care pute tot universul și pe care trebuie să-l respirăm !

  7) Nu mi-e milă astfel de soarta omenirii... Căci omenirea e totuși fericită... Pervers, imoral și odios de fericită... Toți au făcut o coadă imensă până la Cer și așteaptă zăbavnici mântuirea eventual îmbulzindu-se într-o buluceală dezgustătoare la cozile de sărutare a Sfintelor Moaște ori de luare de agheazmă din butoaiele sfințite aduse în piață de la biserica Izvorul Tămăduirii pentru poporul drept măritor creștin... În tot acest timp, pământul, viața clocotește în anarhie și disoluție de zăbăvnicia și ignoranța drept măritorilor creștini. Toți ignoranții se ridică până la cer prin credință depășind viteza luminii și reușesc să călătorească miliarde de ani lumină într-o clipă de evlavie religioasă și să-L prindă pe Dumnezeu de mantie negreșit, devenindu-i remore și paraziți ai dependenței de mântuire și de Cer. Orice handicapat mintal ori fanatic religios a ajuns cu o cruce și o rugăciune ori cu o centură de explozibil și cu credința că va ajunge în rai, să învingă timpul și spațiul, fizica, relativitatea, pe Einstein și tot, ajungând printr-o pocnitură de deget a credinței să călătorească instantaneu până la marginile universului acolo unde e Raiul și Dumnezeu. Așa ceva este inadmisibil dar este posibil. Trăim în mijlocul acestei povești a poveștilor, credința, grețos de frumoasă și inadmisibil de puerilă. Toți se roagă Domnului de sănătate, de spor în casă și să-i ferească de cutremure, de inundații și urgii... ; iar ele sunt cu duiumul în breaking news-uri în fiecare zi prezentate la tv, ca dovadă cât de necredincioasă e lumea și ca drept urmare pedepsită de Dumnezeu ! Toți au pierdut timpul pe la liturghii și pelerinaje mercantile și indecente la Sfinte Moaște, la cuvioasa Parascheva, Arsenie Boca ori alți sfinți adresându-le rugăciuni de ajutor în loc să-și pună inginerii să-și armeze casele cu brame de oțel brut de 15/15 cm ca să nu li se dărâme pereții în cap... Să cadă tot blocul, dar intact, armat inteligent cu brame de oțel. Iar noi să ne scuturăm puțin de praf după cutremurul devastator și să spunem că ne-am dat puțin într-un carusel la bâlci, într-un montaigne-russe  amețitor... E inadmisibil cum se pierde atâta timp cu construiri de catedrale, cu pus de candelabre, tapete și icoane, de candele sau mobile luxoase prin casă în loc să se armeze colțurile tuturor pereților cu brame de oțel de 15/15 cm de la combinatul siderurgic din Galați, care și de asta s-a desființat, că nu a avut astfel de comenzi ferme și practice ...! Biserici însă, cu duiumul au înghițit banii creștinilor care se asigură astfel că au un cec completat pentru acces în Paradis. Astfel, ne cad pereții în cap, din vina noastră, pentru că nu știm să ne facem decât cruci pe la toate bisericile și troițele și nu știm ce-i aceea tectonica pământului și faliile care se mișcă chinuite de lavă, subiecte nescrise în nici o Biblie pentru liniștea și știința noastră, să ne fi spus-o concret Dumnezeu de la Facerea Lumii, să nu mai avem oameni ignoranți gen unuia din satul Izvoarele din județul Galați care scandalizat să i se explice sursa cutremurelor care le-au crăpat casele în draci dar spunându-i-se că de vină sunt faliile și mișcările lor naturale a spus că nu e de acord și nu înțelege. El știa că fala e ca un fel de mândrie. Nu accepta că din cauza faliilor sunt cutremurele. De aceea protesta în continuare în fața specialiștilor care îi explicau mișcarea faliilor tectonice și își făcea cruci sperând la ajutorul Lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, soluția noastră obscurantistă dar de avarie și eficace cea mai la îndemână pentru tot vulgul de la Facerea Lumii și până azi... De aceea chiar că nu mi-e milă de soarta unei astfel de omeniri...!  Ea e fericită... Clar ! Iar mie nu-mi rămâne decât să detest că m-am născut în acest ev mediu încă atât de întunecat și obscurantist și să urăsc că nu mai am zile ca să văd cu ochii mei un Dumnezeu rezonabil nici pe lumea aceasta nici pe cealaltă. Și nu-mi rămâne decât să mor împăcat că n-are de ce să-mi fie milă de soarta omenirii, o turmă de oi pe care Dumnezeu le paşte, materie primă pentru fabrica morții de pe pământ și apoi a represiunii din iad,  care duduie de producție și al cărei fum se ridică până la Cer și până la nasul astupat cu palma de greață, al Lui Dumnezeu.