104) RAIUL, AMĂGIREA TERAPEUTICĂ PERFECTĂ
Secolul al douăzeci și unu-lea dacă nu va fi religios nu va fi deloc. Așa spunea Andrè Malraux. Pentru om esențialul, totul e în Cer, pe pământ e balastul și ceea ce nu contează. Adică mort poți avea valoare și poți nădăjdui și profita ceva ca bonus de fericire și împlinire ulterior vieții, dar cât ești viu se spune că totul e deșertăciune și vânare de vânt și e imposibil, când din startul Creației Dumnezeu nu pune problema și condiția fericirii terestre pentru om, decât în Cer, cu condiția decesului. E trist și paradoxal, dar asta-i regula. Ne mințim singuri dacă credem că putem face, prin oricâte fapte bune am avea, o lume mai bună aici pe pământ, unde este locul nostru de surghiun, odată ce-am fost alungați din Rai de Tatăl nostru din Cer din vina oamenilor primordiali făcuți de El, prin povestea pe care o știm și prin sentința inexorabilă a Lui Dumnezeu de a-i alunga din leagănul natal aiurea în bejenie pe un pământ al ororilor și al junglei umane. Dacă era posibilă și fezabilă în arealul terestru conform și cu voința (lipsă) a Lui Dumnezeu această utopie a binelui și fericirii paradisiace, atunci demult, de la Facerea Lumii Dumnezeu făcea astfel încât să ne scăldam cu toții simplu, direct și necondiționat în valurile mângâietoare ale fericirii și confortului terestru. Cu cât ești mai evoluat ca vietate biologică pe scara inteligenței cu atât cauți un confort sporit în existență ca să învingi haosul și dezordinea chinuitoare a habitatului ostil al universului înconjurător, ca să învingi entropia și haosul, această buruiană care crește pe câmpul creaționist al Lui Dumnezeu și îi subminează, discreditează și atacă nepăsător creația. O râmă nu are deziderate, dorință de confort, nu are visuri de mai bine, nu are Dumnezeu, Rai și iad, nu are nici o pretenție existențială ante și post mortem și nici o complicație de acest gen exclusiv umană. Inteligența ne-a adus visarea și imaginația pe culmi paroxistice pe care oamenii le-au luat atât de în serios încât și-au făcut din fantasmele și reacțiile chimice ale neuronilor lor supraevoluați un mod de viață intitulat religie și credință. Escamotând entropia, legea dezordinii universale, a haosului, oamenii au pus un dram de ordine în haosul endemic și normal al universului, dezvoltând în pulsul sângelui lor simptomul religios, adică o ordine, o platoşă contra neplăcerilor existenței, un medicament tare care circulă eficace intra și extra venos : o lingură de miere virtuală într-un ocean de rahat, în lumea selecției naturale a speciilor terestre din care și omul face parte inexorabil fiindcă face parte din regnul animal și piere sub vitregia vremurilor și a junglei urbane, cum pier animalele funcție de cât de slabe sunt în jungla naturală. Cine admite religia, admite iadul și Raiul care nu se inventau dacă în mod practic, biologic, științific era fezabilă realizarea unei lumi mai bune aici pe pământ de către Dumnezeu ; și nu că nu a fost posibilă, și nu că Dumnezeu nu a putut să ne facă o lume mai bună terestră când se declară de-o veșnicie Atotputernic, Atotmeşter, Atotbun și bine intenționat ; dar nu a vrut ! E singura explicație pentru starea proastă a lumii noastre, lipsa de voință a Lui Dumnezeu de a ne face o lume mai bună și a ne face și pe noi definitiv și aidoma buni ca ea, așteptându-i natural beneficiile. Ne-a afundat în schimb Dumnezeul și creatorul nostru în mod inextricabil și inadmisibil în marasmul și degringolada vieții noastre legată cu ață căreia nu-i mai găsim nici un rost, nici o utilitate și nici un sens uman și al actualității terestre, când sensul religios al condiției morții ca și bază sine qua non pentru obținerea fericirii ne îmbie ca o chestiune ultimă, morală și obligatorie. De aceea e inutil orice efort am face de a fi cât mai străluciți și meticuloşi a visa, gândi, cugeta și raționa în orice altceva și în orice altă cheie decât în virtuțile religioase, inaplicabile și ineficiente condițiilor și degringoladei practice efective ale viețuirii pe pământ. În zadar ne mai mințim că este posibilă o lume și niște oameni mai buni aici pe pământ, când acest lucru este apanajul singurei locații unde este posibil așa ceva, Raiul. Unii pupă moaște, alții nu. E chestiune de preferință să crezi autosugestiv în virtuțile terapeutice ale unor cadavre care nu miros numite moaște sau să nu crezi în ideile religioase care proclamă astfel de nonsensuri și alegorii și să râzi în schimb de stupiditatea unei astfel de ipostaze obscurantiste. Dar singura interpretare pe care o avem la îndemână care merge pe căi oficiale ca și modă morală și curentă a timpului în materie de chestiuni ultime cu care se poate ocupa ca și ocupație curentă încetățenită viața și timpul nostru, este interpretarea religioasă. În afară de interpretarea religioasă totul este deșertăciune și vânare de vânt precum înseși decretează preceptele religioase. Oricât ar fi de virtuoși oamenii în materie de credință, iar cei din cultul penticostal ori iehovist sunt dintre cei mai meritorii, talentați și splendizi în manifestarea virtuților lor religioase, niciodată nu vor putea face atâtea fapte bune și nu pot a avea puterea și pretenția ori speranța de a vedea vreodată realizată o lume mai bună pe pământ făcând apoteoza Dumnezeului pe care Îl invocă obsesiv. Raiul nu și-ar mai găsi justificare, s-ar depopula și ar da faliment dacă am reuși să facem Raiul pe pământ așa cum ne îndeamnă sfaturile, învățăturile și îndreptările Domnului din cărțile sfinte, prin faptele și virtuțile noastre morale potențiale. Trebuie să înțelegem că pe pământ suntem proscrişi a viețui ca într-o închisoare, iar noi nu suntem decât niște pușcăriași de drept comun care trebuie să ne ispășim integral și răbdători pedeapsa aici pe pământ, închisoarea noastră de maximă securitate pe care nu noi am vrut-o ci Dumnezeu prin lipsa de prevedere și scontare a greșelii Adamului și Evei, trădând astfel disprețul la adresa destinului terestru uman. Acești înaintași ai noștri, în frunte cu responsabilul incipient primordial și Atotputernic Dumnezeu, toți aceștia împreună, mai înainte de noi ce-am făcut greșelile și nătângiile noastre ulterioare, au participat și sunt până în măduva oaselor vinovați moral de gulagul nostru terestru. Numai în ziua când oamenii nu ar mai aștepta mântuirea și Raiul și am declara răspicat că suntem pregătiți cu orice preț, ca furnicile ori albinele neobosite, să facem pentru a obține fericirea o lume mai bună și mai dreaptă aici pe pământ, ignorând și disprețuind chemarea inutilă, alegorică și neverosimilă din Cer, atunci putem spera că vom putea accede la o fericire și împlinire terestră. În zadar ne vom ruga pentru greșelile greșiților noștri și pentru îndreptările noastre câtă vreme aceste îndreptări nu pot veni niciodată hotărât aici pe pământ, fiind înlocuite de speranța reparatorie a găsirii dreptății exclusiv pe lumea cealaltă, prin visul la Dumnezeu, prin visul la mântuire și la Rai care ne așteaptă primitor doar pe lumea cealaltă, o lume a morților, adică a hoiturilor care au visat aberația puerilă a învierii, o lume prin care cât suntem vii experimentăm cea mai extraordinară și perfectă amăgire, cu atât mai perfectă cu cât este mai inconștientă și plină de fervoare, fiindcă așa a dispus Dumnezeu să existe un Rai al îndreptării finale, al compensării celor ce suferă și sunt triști în viață și al mântuirii, pentru asta Dumnezeu fixând condiția morții sine qua non ; moartea, care nu e decât o chimie, un proces care desăvârșește și liniștește fantezist chinul nostru de cadavre iminente sub vitregiile vieții noastre și junglei noastre umane. Vedem bine că în această lume trăim de fapt în iad și totul cu scopul de a parveni într-o zi în Rai, în neantul veseliei și fericirii de niciunde, Rai cu atât mai delicios cu cât ești mai ahtiat definitiv și incurabil după această amăgire a amăgirilor. Numai în varianta în care am nega efectiv dezideratul Raiului și pe Dumnezeu, am putea admite că încercările noastre de a fi mai buni aici pe pământ vor mai avea un rost și o pertinență. Or Dumnezeu și Raiul nu pot fi negate și eludate pentru că sunt condiții sine qua non impregnate genetic în ADN-ul nostru în existența noastră aici pe pământ, pe care programatic ni le propunem ca și țel ultim prin prizarea voluptoasă a conceptului de Rai și de Dumnezeu. Să stăm cu frică și să nu mai fabulăm despre nici un bine aici pe pământ, pare singura înțelepciune ultimă oficială. Cu moaște ori fără moaște, cu credință ori fără, toți suntem stigmatizați și damnați a accede pe lumea cealaltă, în Rai sau iad iar pe pământ nu vom face decât figurație, religioși și atei la un loc, constatând că de fapt credința ori necredința sunt o pierdere de timp atâta vreme cât așteptăm un bine etern nu pe lumea asta a urgenței și actualității ci abia pe cealaltă a fanteziei și inutilului. Acum, nu avem nici un rost. Suntem vii dar morți. Mâine vom muri și vom fi vii, adică vom învia. Cu aceste nonsensuri puerile, și cu atâta scofală ne-am prezentat în fața universului ca specie inteligentă a ne ocupa crucial ca și deziderat prim și ultim. Trist, dar adevărat pentru o specie de extratereștri, oamenii, ce puteau lua existența mai în serios și să uzeze mai vârtos și serios de inteligență. În zadar totul însă. Calea bătută, recunoașterea oficială a omului e religia și sentimentul religios, e galonul pe umărul nostru cu care ne prezentăm la târgul extratereștrilor și civilizațiilor universului, e cea mai bună dintre cele mai rele posibilități, ori cea mai rea dintre cele mai bune. Totuna. Limitați în gândire, în rațiune dar și în țeluri și idealuri, fericiți, beți de fericire vom fi doar atât timp cât vom visa la Rai și la Dumnezeu, amăgirea terapeutică perfectă a unor extratereștri purtând numele de oameni, cadavre iminente și efemere de azi pe mâine în lumea lor cu numele de Terra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu