106) TREBUIE SĂ MURIM

106) TREBUIE SĂ MURIM

  1) Deci e decretat în Constituția Cerului, în legile Creației Lui Dumnezeu că Omul, ființa inteligentă și rațională de pe Terra, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu cu care are a se lăuda la Târgul creațiilor demiurgice ale universului, acest Om trebuie să moară, trebuie să sfârșească undeva defect și expirat, uneori chiar tânăr și cu zile, fără să fie expirat, dar trebuie să moară și să fie aruncat după lege la tomberonul împodobit cu flori numit îndeobște sicriu. Prin urmare trebuie să mor și tu și eu ; definitiv și irevocabil iar eticheta de pe mine de "Făcut de Dumnezeu" trebuie să se dezlipească la intrarea în mormânt, căci această etichetă a reclamei manufacturii perfecte și infailibile divine nu trebuie să intre în pământ odată cu deşeul și epava creaturii Domnului rezultată din deces. Ca să se escamoteze și îndulcească această dramă a decesului, a sfârșitului definitiv și sordid, se spune terapeutic în cărțile de terapie psihologică parafate și semnate de Dumnezeu numite Cărțile Sfinte că omul nu moare ci este adormit întru Dumnezeu, Creatorul Lui. Este eficace și briliantă această terapie fără medicamente a credinței în Salvatorul tău care e și Tatăl tău din Cer care-ți va liniști sentimentul rânced și sălciu al scontării că vei muri, adică tocmai că urmează fără o înștiințare sinceră și cinstită să fii lichidat după termenul programat de însuși Creatorul tău. Unii deci cred că murind tocmai vor învia și că astfel reeşapați și reeditați într-o nouă versiune bineînțeles definitivă și veșnică, vor parveni în Rai, alții în iad, alții că se vor reîncarna în câini sau pisici etc. Să fie sănătoși și să fie la ei acolo ceea ce visează despre sine acești pacienți ai terapiei briliante religioase contra atacului de panică al morții. Oricum nimeni, chiar în mijlocul terapiei religioase a ultimei împărtășanii, peste trei zile când moare nu scapă de atacul involuntar de panică final al morții, de sentimentul natural și instinctiv de conservare și de împotrivire când toți mușchii se încordează, se crispează, se opun planului morții hărăzit de Creator, care din Creator devine Lichidator iar gura noastră se cască a strigăt mut de ajutor și asfixiere, ai tăi îți aprind lumânarea iar moartea plictisită de această meserie din veacuri așteptând semnul cu degetul în jos de la Dumnezeu, te seceră cu coasa după procesul ei tehnologic și te dă ca și materie primă la malaxorul pentru industria Raiului sau iadului după caz. Ăsta e datul deci, să fii o materie primă inertă în malaxorul morții și deci n-am nici o pretenție la mai mult și la o soartă mai dulce decât să mor când mi-o veni vremea, neapărat în urma unei suferințe și boli, sau de accident, la mâna hazardului sau a întâmplării necunoscute și neprevăzute. E posibil să mor oricând... Pot promite orice dar nu că nu voi muri mâine. Că voi muri din vina mea, din cauza unui accident, de cancer sau de bătrânețe, oricum e limpede că e necesar și trebuie și eu și tu să murim mai curând sau mai târziu în pofida protestului nostru reflex și zadarnic apropo de această finalitate inexorabilă, în pofida credinței noastre nestrămutate în viața veșnică a lumii de apoi. Ceea ce e mai consistent și evident în sine și îți poată eul prin univers o frântură de timp numită viața ta, trupul tău, nava ta cu care plutești acum în derivă prin neant printre atâtea pericole, neplăceri, dureri, orori, scârbe și dușmani în viață, se va scufunda. Avem dreptul de a crede și spera că vom supraviețui morții pentru binele și sănătatea noastră. Realitatea nudă e că vom muri sigur în drama noastră a bolii finale care îți va pune capăt, împotrivindu-ne instinctiv în chinurile și agonia suferinței bolii, în protestul eului care e sănătos și ar mai fi vrut s-o ducă și să se dea huța în trupul ăla acum bolnav și eșuat care l-a purtat o viață. Între eul interior și suflet e o diferență. Eul reprezintă senzațiile, sentimentele și sensibilitatea ta, identitatea ta, gândurile și planurile tale de om iar sufletul e altceva, e un străin și nu-ți aparține,  el te parazitează ca o tenie, el se hrănește cu sânge din tine dar stă agățat ca un vâsc parazit de ramurile inimii tale și toată ziua și noaptea se ocupă numai cu fardarea pentru Rai și pentru prezentarea în fața Lui Dumnezeu și nu-i place sensibilitatea ta, emoțiile tale private și laice pe care nu dă doi bani, așteptând doar momentul decesului tău ca s-o șteargă religios la sănătoasa acest suflet hain al tău, să spele putina din tine în zborul lin către Rai și Dumnezeu. Iar după această evadare din noi a tot ce-am încălzit mai dulce la sân numit sufletul nostru, eul nostru, gândurile și sensibilitatea noastră se evaporă ca un rachiu tare lăsat fără dop și rămânem doar cu o grămadă de carne expirată și oase cu care n-avem ce face. Poate sufletul să ducă mai departe în Rai tot ce-am simțit, dorit, am plănuit, gândit și iubit ? Cu acestea se ocupă doar eul nostru care e prezent în licărul privirilor și lacrima ochilor noștri iar sufletul care e doar pe buzele ce sărută icoanele și în degetele făcând semnul crucii, așteaptă comanda dată de Dumnezeu când murim și ne lasă plocon cu grămada de carne și oase în groapă și cu gândurile și simțirile omenești volatilizate și compromise în ziua când lasă trupul fără viață și o șterge din noi zburând bezmetic prin cosmos în căutarea Raiului.

  2) Deci e limpede că nu putem evita această dezarmantă și fatală, dramatică lichidare într-o zi a tot ceea ce însemnăm noi acum, în afară de suflet care e parazitul ce-l crește Dumnezeu în tine pentru colecția Sa. Și atunci te  întrebi : Ce justificare cosmică și cărui scop valoric universal servește să fi fost creați, să trăim în această paranteză ce taie neantul într-o frântură de timp care se numește viața ta pe această pepinieră a pământului parazitați de suflete străine plantate de Dumnezeu în noi pentru colecția Sa paradisiacă, iar noi să trăim doar ca niște gazde folosite pentru creșterea sufletului, să trăim fad și tern între efemeritatea celor două certificate, cel de naștere și cel de deces, apoi să fim fără absolut nici un preaviz deconectați și concediați abrupt și integral de la umila noastră funcție biologică într-o zi nefericită pentru fiecare din noi, indiferentă și banală pentru tot restul lumii...? De ce mi-e teamă și silă, de ce am oroare să mor, și eu și tu și de ce visez că oamenii, creaturi speciale și privilegiate, preferate ale Lui Dumnezeu ar fi putut avea o altă soartă, mai favorabilă, mai privilegiată și dulce, mai selectă, mai specială, potrivit grijii și îngăduinței sublime a Lui Dumnezeu pentru care ni se potrivea mănușă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte aici și acum unde e urgența și respirația și nu pe lumea cealaltă unde e bezna și starea defunctă ? La ce bun nouă și folosului nostru de oameni speciali ai Lui Dumnezeu, diferiți de năpârci și gândaci de bălegar, să trăim sentimentul morții și moartea în sine în maniera aceleiași inexorabile și inevitabile drame a cărnii pe care inconștient o au de îndurat toate creaturile regnului animal de la virus și bacterie, de la tot ce este viu în lumea dobitoacelor care nu știu ce-i moartea și nu le pasă de asta, și până la noi, oamenii, care am fost perfid cadorisiți de Dumnezeu cu otrava rațiunii, a conștiinței de sine, a liberului arbitru, ca având toate aceste calități să vedem conștienți moartea cu ochii larg deschiși, ce ne așteaptă primitoare și darnică cu cadourile-i funeste în toată splendoarea ei ? După o întreagă experiență a virtuților, abilităților și calităților Lui Dumnezeu în acest univers, după faptul că suntem Creația Sa preferată, noi oamenii n-am avut de ales și ne-am intitulat muritori de rând și nimic mai mult, ca orice este alcătuit din carne, oase și sânge. Năzărindu-ni-se că suntem vlăstare divine, făcute ce-i drept din lut, dar peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață, deci duh de bunătate, genialitate și ocrotire a Sa, credeam că suntem imuni și scutiți a trăi ororile, dramele, neajunsurile perene și corespunzătoare ale plebei de jos și tagmei muritorilor de rând cu care viața noastră vine la pachet. Aceeași viață de carne infestabilă cu bacterii și viermi cu a tuturor mamiferelor o avem, același început și același sfârșit mizerabil. La fel de neputincioși venim pe lume și fără ochi în agonia nașterii ca niște pisoi fătați prin boscheți, la fel de neputincioși în agonia morții ca orice lighioană care horcăie murind în pădure, mâncată de răpciugă sau mâncată de vie de lupi ; atât că noi avem mândria și beneficiul insipid să ne bage stârvurile în groapă, să avem flori și cruci, candele, epitafe la locul unde stârpitura hoitului nostru a fost pusă să putrezească. La fel puțim și noi ca animalele dacă nu ne spălăm, la fel defecăm și urinăm, la fel ne acuplăm cu femelele noastre, și dacă privești câinii încârligați pe străzi, știi că și oamenii pățesc asta prin incidentul numit penis captivus. Dacă te duci la grădina zoologică vei vedea maimuțe masturbându-se la fel ca oamenii. Iar un câine la fel tușește ca un om înnecându-se cu un os, stârnindu-ți un sentiment de milă și frondă în fața suferințelor similare ale cărnii întregului regn animal. Mai fericit e un câine păgân care se înneacă cu un os decât un smerit om religios care știe dinainte ce cancer copil încălzește în el și cum va horcăi în agonia morții sub asaltul cancerului matur. Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea să vezi și să realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii. Cu ce curaj să cred c-am fost făcut de-un Dumnezeu al milei și geniului, care neprevăzător, dacă nu cumva chiar malefic să mă fi pus să trăiesc mizeria, pericolul și oroarea cărnii aidoma tuturor dobitoacelor ? Ce beneficiu pentru Sine și pentru noi, pentru univers și valoarea și sensul lucrurilor a avut Dumnezeu să iasă din ascunzișul și de la naftalina neantului, să creeze toate aceste orori și mizerii făcând un tur de forță prin univers și peste noi, dându-ne pe cap bomba vieții și a morții și arma perfidă chimică a Raiului și a iadului, pentru ca apoi să se ascundă prin biserici și păduri pentru totdeauna de noi și ochii noștri plânşi ? Pentru ce a fost nevoie să fim oameni frumoși, ori urâți la chip și înfățișare, de unde te poți întreba cum poate Dumnezeu semăna cu toți urâții și hâzii și cu toți frumoșii în același timp atât la trup cât și la suflet, cât și la înfățișare cum ne-a spus ?
  3) A fi fost creați de Dumnezeu și nu de evoluția naturală și evidentă, presupunea cel mai verosimil să fim identici în perfecțiune și virtuți, ca mașinile de o anumită marcă ieșind pe poarta fabricii. O lume identică la înfățișare perfectă atât fizic cât și moral, la caractere și caracteristici similare între indivizi ar fi fost o lume mai plauzibil a fi fost făcută de Dumnezeu după șablonul său ca să ieșim toți în serie după șablonul perfect și ideal al Lui Dumnezeu. Dar această lume creată de Dumnezeu după comanda Sa măiastră în care nu ar fi avut loc stârpiturile, loazele și idioții, oricât de ideală și frumoasă ar fi fost, ar fi fost o lume mai anostă, stupidă și sterilă, mai fadă și neinteresantă decât lumea noastră a urâților și frumoșilor, a bogaților și săracilor, a călăilor și victimelor, a idioților și cretinilor și a oamenilor de bine care se compară valoric între ei pentru prețul corect și cu care doar evoluția s-a ocupat în încercările sale multe ratate și complicate și nu Creația care nu avea cum crea bestii și pozne ale firii. Și totuși, se spune că Dumnezeu i-a făcut pe toți de-au ajuns fiecare cum au ajuns, cu care Dumnezeu s-a murdărit pe mâini de lut odată creându-ne și are negru sub unghii până azi, de la noi și frământarea lutului nostru  trăgându-i-se.

  4) Trăim sentimentul morții cu strepezeala și gândul că e o pedeapsă pe care neputând-o suporta ne-am îndulcit calvarul și frica cu religia și derivatul ei firesc, speranța mântuirii și izbăvirii în lumea neverosimilă a existenței de apoi. Dumnezeu ne-a învățat a gândi și crede așa și chiar nu avem nici o soluție mai bună pentru anxietatea și delirul morții noastre decât religia, rugăciunea și semnul crucii, ritualuri liniștitoare și calmante pentru om. Pedeapsa păcătosului e moartea, asta ni s-a spus de la început iar noi vedem că moartea seceră tot și prolific după cum promite Dumnezeu. Trăiesc strepezit de conștiința morții ca și pedeapsă inexorabilă și aplicabilă la termen, în timp ce văd viața supusă pradă acestui declin inexorabil, iar toate neplăcerile și suferințele vieții noastre, durerile și lacrimile noastre nu sunt decât o repetiție și avanpremieră a morții, pedeapsa noastră de toate zilele dată nouă de un Dumnezeu, intransigent și bun sau punitiv, oricum ar fi El, e dreptul Lui de a fi oricum cu noi. Nu mă știu cu conștiința încărcată să fi făcut ceva rău, antisocial, abominabil sau ilegal speței umane ca să zic că pot să-mi aștept și accept cu fair play, resemnare și stoicism pedeapsa, sfârșitul hărăzit ce poate să vină din momentul de față în orice clipă și-n orice zi, azi, mâine sau peste câțiva ani, după o viață atât de scurtă...! Când știu că programatic n-am cârtit cu nimic nici omenirii, nici Lui Dumnezeu, decât că L-am întrebat să-mi spună odată pentru totdeauna cine este și unde este și ce a vrut cu noi, ce diferență pot vedea între mine nefericitul muritor de rând ce poate sucomba atât de banal și ieftin în orice clipă și zi, și orice condamnat de rând la moarte pe nedrept dintr-o eroare dintr-atâtea erori judiciare când nefericitul e luat într-o dimineață de brațe și condus cu ceremonie la ștreang de simbriaşul gâde ce mănâncă și el o pâine și nu-i pasă că acel nefericit privește cu groază același cer albastru ce-i acoperă pe toți, și soarele, norii și copacii, disperat, privind la ziua ce promitea să fie bună, cu ochii plânşi și inima zvâcnind în gât de groază...?
  5) Dacă viața vedem că nu e decât o sală de teatru cu toate locurile ocupate și după terminarea piesei ar fi de bun simț să te ridici și să pleci să mai faci loc și altor spectatori noi ce vin la spectacolul următor, e de criticat că parcă n-aş avea tăria niciodată să mă ridic singur și politicos de pe scaun să fac loc altui muritor, altei generații ce vine cu atâta chef de viață să trăiască acut aceleași otrăvuri și probleme ale ei cum le-am trăit noi cei ce trebuie să plecăm și să murim la cimitir...? Ce pot să fac eu dacă Dumnezeu a hotărât în economia planurilor Sale că nu sunt locuri infinite în această sală de teatru a vieții și mie unuia nu mi-a fost dat decât un loc și acela în spate de tot la o singură piesă : viața mea, după care trebuie să mă ridic politicos și înțelegător să fac loc generației următoare de damnați...? OK. Dar eu am plumb în oase și nu mă pot ridica de pe scaun cu atâta altruism... Atunci Dumnezeu mă ridică cu forța, mai devreme sau mai târziu, ori în timpul spectacolului când n-am apucat să văd și eu finalul, ori mai pe la sfârșit... Și altcineva nou născut vine de se așează pe locul otrăvit pe care-am stat eu. Daca mă codesc, mă-mpinge cu forța să mor, că ăsta e datul și asta e sentința. Toți oamenii bătrâni sunt cei care nu s-au ridicat la timp de pe banca vieții ca să facă loc celor noi, și au vrut să trăiască, poftim, au trăit, s-au consumat și uscat până la ultima consecință și uite cum au ajuns, gârboviți și zbârciți, o caricatură a tot ce au fost la început, niște morți întârziați, niște morți vii. Evoluția și selecția naturală lucrează consistent. Îmbătrânirea și moartea sunt urmarea și soarta firească a tuturor celulelor care se trudesc în van să alcătuiască efemer și vremelnic un trup cu numele tău. Ceea ce e nefiresc e că poți eluda această mizerie existențială prin ceremonia privată și obscurantistă a religiei și credinței specifică doar oamenilor și nu tuturor dobitoacelor. Inteligența oamenilor musai a fost să genereze acest derivat, acest efect și simptom al credinței și religiei care să calmeze și neutralizeze teama de neant specifică doar omului, homo sapiens, doborât de efectul inteligenței, deci implicit al imaginației și fricii ce-i urmează la rând. Eminamente se vede limpede că viața e, normal, o evoluție și selecție naturală, o junglă, o piesă proastă de teatru absurd cu toate locurile ocupate. Degeaba mă uit la piesă din ultimul rând : Nu înțeleg nimic din ce se joacă. Stau pe scaun chircit, dârdâind, îmbătrânind, amânând astfel și provocând moartea,  gândindu-mă dezabuzat la clipa când Dumnezeu mă va lua de mânecă și mă va ridica de pe scaun, indignat că vreau să trăiesc deci să îmbătrânesc și nu vreau să mai ies benevol odată, și mă va scoate afară pentru totdeauna din sală să facă loc următorilor condamnați la univers și astfel la moarte. Unii sunt fericiți: abia așteaptă să se termine comedia căci de abia de-atunci începe fericirea lor căreia-i zic mântuire și viață veșnică. De-şi vor găsi liniștea și fericirea, bravo lor, nu contează că nici ei n-au înțeles nimic din această piesă de teatru. Scopul lor nobil de mântuire le scuză ratarea și dispariția echivalentă cu-a mea din această viață în care totul e irespirabil și totul e disoluție încât Raiul e singura alternativă suportabilă, și Iisus singurul prieten de încredere. Din păcate, pentru a avea infima pretenție de accedere cu nădejde în dreapta Împărăție unde nu există întristare și nici suspin, trebuie ca și aici pe pământ să ostenești vârtos și fără zăbavă întru îndatoririle credinței în adevăratul drept Judecător și să fii un practicant fervent al răbdărilor și umilințelor lui Iov. Să nu creadă nimeni că va avea îndurare până ce acest examen al mântuirii nu-l va trece nu cu nota 5 ca aici pe pământ, ci cu nota 10. Unii, cei îmbogățiți întru dreptele și admirabilele virtuți ale credinței au învățat și învață cu sârg și vor reuși la acest examen capital înaintea Lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va trece, îi va promova pe scara socială a Raiului. Alții poate vor copia la examenul credinței sperând zadarnic că dacă știu pe de rost totul de 10 pot pretinde totul de la Dumnezeu în viclenia lor. Spre stupoarea lor, vor vedea că în zadar o viață întreagă au zburdat elegant și comod pe teritoriile religiei dar nu au trăit umil, chinuiți și batjocoriți pentru dreptate ca Iisus . Laolaltă cu fariseii nici eu nu voi lua acest examen al mântuirii. Când toți vor nădăjdui insolent și sfârșiti de sete după merindele și apa vie și otrăvită a mântuirii pentru care s-au ostenit o viață de credință și renunțări la deșertăciunile lumești, eu unul știu bine că voi rata cu brio acest examen când toata viața n-am făcut decât să-L agasez și întreb pe Dumnezeu de ce doare totul și să fiu scârbit și iremediabil dezamăgit de nefasta, mediocra, nedreapta antidemocratică soluție care s-a dat pentru viețuitoare : Moartea. Nu vedeți ? Problema cu tot regnul animal și vegetal e de cine pe cine mănâncă, de cine ajunge în farfuria cui primul : eu, mâncat de bacterii și viruși, ori de viermi după ce mor, ierbivorele mâncate de vii de carnivore, fierul mâncat de rugină, adică totul nu e decât un meniu din care se servește fiecare după cum i-e felul și datul, adică totul e o hăituială, o vânătoare, o prădăciune, un pogrom și un intergenocid la scară planetară între specii, opera Lui Dumnezeu, ca apoi dacă îți lasă un gust amar toată această arenă de măcel care-a ajuns lumea creată de Dumnezeu, să fii aruncat de viu și fără drept de apel la ghena iadului drept pedeapsă că faci blasfemie și cârteşti ocârmuirii Cerului. Soarta iadului e previzibilă pentru mai toți oamenii căci să nu ne îmbătăm cu apă rece : în Rai vei intra doar după ce ai trecut cu brio de examenul celor 24 de vămi ale văzduhului cum se spune în învățătura creștină. Vama a optsprezecea oprește de la Rai pe cei care s-au masturbat. Vă vine să credeți cât de restrictiv e examenul pentru Cer ? Și atunci cum să-ți placă tot ce vezi, această competiție irealistă a oamenilor pentru Rai și această industrie scârboasă a morții care îi pândește după fiecare colț ?  Gândurile și toate simțurile mele de om se strepezesc și spuzesc la spectacolul grotesc al vieții care ni s-a spus că e tot ce-a inventat Dumnezeu mai măreț în univers. Eu la spectacolul ăsta n-am râs și nu pot râde niciodată. Nu pot râde la spectacolul Operei Lui Dumnezeu care îți lasă un gust amar ca să nu zic un gust împuțit de căcat, când știu că tot ce văd pe lume e pedeapsă și coerciție programatică a făpturii umane deportată imediat după ce a fost făcută când nu se răciseră încă uneltele lui Dumnezeu, în acest lagăr de concentrare, genocid și extincție căruia i se spune viață doar pentru că lumea a vrut să cunoască ce e de cunoscut, adică tocmai viața și cunoașterea. A fi trăit în ignoranță etern, a fi rămas riguros de ascultători, muți, ciungi, surzi și orbi oricărei ispite savuroase a vieții înseamnă a fi fost câștigați foarte poruncilor Domnului, nemâncând din pomul cunoașterii lumii, binelui și răului și necunoscând Raiul. Atunci am fi fost aidoma oricărei necuvântătoare idioată creată de Dumnezeu. Fericiți și tâmpi. Ce consistență și rost a mai avut atunci să ne zică Dumnezeu oameni dacă la fel ca jivinele trebuia să avem aceeași misiune ? : să nu cunoaștem nimic, să fim niște bestii ca toate celelalte jivine de rând create de Dumnezeu, niște proști fericiți și tâmpi fără să putem lăuda și recepta niciodată cu o rațiune sănătoasă și demnă de menirea de om minunile Raiului și ale Operei făcută de Dumnezeu în șase zile... Să nu fi gustat din pomul cunoasterii…, ar fi fost mai cuminte așa, nu vedeți ? Am fi fost programatic niște fericiți autiști handicapați, insensibili a înțelege, raționa estetic, lăuda, preamări și cunoaște opera Lui Dumnezeu. Ori tocmai pentru că am vrut să fim mai sănătoși și pregătiți, mai apți și demni, capabili de cunoaștere și inteligență ca să fim mai în ton cu înțelepciunea Lui Dumnezeu, să-i receptăm Opera mai cu temei și calificați și astfel mai demni să-L privim inteligibil în ochi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, dacă tot ni s-a spus că am fost făcuți după chipul și asemănarea Sa, tocmai pentru că am cutezat să vrem a-L percepe și cunoaște mai bine și temeinic și cu mintea, nu numai cu inima pe Creatorul nostru, am fost alungați barbar și inutil din Rai unde am fi fost doriți doar niște veșnici robi mongoloizi, autiști, nepricepători de nimic, dar credincioși și smeriți.

  6) Să faci o lume și să nu vrei să-ți fie cunoscută și înțeleasă de creaturile create numite oameni opera, e interesant dar e dubios. Se pare că și azi cine mai învață pentru examenul Raiului, aceeași soartă îl așteaptă acolo : să nu pună mâna pe nimic, pe nici un măr acolo. Toate merele Raiului vor cădea pe jos mâncate de viermi. Toate bunătățile Raiului vor fi de văzut și simțit de către credincioșii virtuoși dar nu vor fi de nici un folos omului, căci nimic nu va fi de atins, de cunoscut și înțeles. Să fim numai niște nepricepători de profesie cum ar fi trebuit să rămână primul om cu femeia lui în Rai ? A fi un cetățean onest al Raiului înseamnă să fii dependent încă din viață doar de balsamul exclusiv al speratei fericiri inconștiente ce ni se livrează generos doar sub această condiție de către Dumnezeu : Să nu-i punem întrebări ! Să nu-i punem întrebări ? Dar de ce, dacă suntem făcuți de Dumnezeu din lut care s-a făcut apoi carne amestecată inevitabil cu întrebări ? În zadar Îl întrebăm pe Dumnezeu totul ca niște copii sâcâitori care toată ziua întreabă : "de ce ?" Să tac resemnat, cuminte și stoic în sanctuarul și neantul negru al credinței, unde e vid și nici o altă jivină a pământului n-a cutezat să se arunce în acest gol în afară de om ? Să fiu ahtiat doar după fericire și confort fie el și-n Rai și să-mi flagelez conștiința că în fața Lui Dumnezeu trebuie să stau doar pleoştit ca o legumă și să-i cer în genunchi doar doza exclusivă de fericire paradisiacă înseamnă să fiu doar un drogat dependent ce nu-l mai interesează nimic pe lume decât drogul furnizat de binefăcătorul său. Ce rău îmi pare că Dumnezeu ne-a considerat dintru început doar niște neisprăviți nedemni a cunoaște și-a ne bucura mai plenar și autentic de toate ale Sale...! Să stai în Rai letargic legat exclusiv la perfuzia voluptății fericirii postume ce ți se pompează de către grijuliul și neobositul Dumnezeu, să nu te preocupe nimic nici în lumea asta nici în cealaltă decât drogul și stupefiantul stupid numit fericire veșnică ce ți se va administra intravenos în Rai, să-ți biciui și renegi rațiunea și instinctele, simțurile naturale, menirea de om care adulmecă în aer atâtea întrebări fără răspuns ce din deferență trebuie să-L scutești pe Dumnezeu a-ți răspunde, înseamnă să dezertezi grotesc de la nobila și naturala condiție de animal inteligent cu care gândești că ai fost înzestrat natural de Dumnezeu. De ce ți-a mai dat Dumnezeu bănuiala că ai ceva în plus față de orice porc care se tăvălește în noroi grohăind fericit ? Nu ai nimic de făcut pe pământ decât să grohăi căci toate sunt deșarte și aducătoare de păcat și atunci totuna e să fi fost gândac de bucătărie sau șurub la un motor, ori om cum ești acum și să respecți literalmente mecanic toată condiția irațională și artificială de om religios, potrivit canoanelor biblice. Astfel, a fi om înseamnă să ți se scoată ochii și să ți se impute că ți s-a dat un cap, rațiune și inimă, când acestea nu-ți sunt de folos la nimic altceva de care mintea și sufletul tău erau demne și capabile... Ce să inventezi cu capul, mintea și inima ta și ce să cercetezi și simți cu ele când doară ți s-a spus să nu faci nimic, doar de credință și mântuire să te preocupi ? Capul, rațiunea și sentimentele îți sunt doar un apendice inutil în măsura în care nu te preocupă exclusiv frica de Dumnezeu . Să te pipăi, să te vezi cât ești de viu și inutil și că în viața asta are rost să-ți fie doar frică : frică de Dumnezeu, de Creatorul tău… Nu concordie cu Dumnezeu în numele biruinței binelui și-al dreptății și pentru triumful vieții care ți-a fost dată ca să-ți fie luată, ci frica de Dumnezeu ți s-a inoculat în ADN. Frica de faptul că de-ai îndrăznit a te-ntrece cu gustatul dulcețurilor pământești ți se va spune că ai disprețuit dulcețurile din Rai. Nu faci nici un rău în viață, nu batjocorești pe nimeni, nu ai de gând și nici o putere să unelteşti nici o secundă Împărăției Lui Dumnezeu, nu vrei să-i fii detractor și uzurpator ca îngerii cei răi pe care i-a coborât Dumnezeu din Împărăția Sa pentru insolența lor… Și cu toate astea trebuie să-ți fie frică de Dumnezeu și să trăiești toată viața stingher, cu gândul la Înfricoşătoarea Judecată dacă și cei mai sporiți călugări se tem în neobosita lor credință de Înfricoşătoarea Judecată… Toata viața cu frică și înfricoșare să dârdâi pentru dramul tău de viață ca un iepure față de acvila etern neînduratoare și impasibilă care are menirea doar de-a te speria și prăda… Să trăiesc o viață sub spectrul acestui blestem mi se pare omenește insuportabil, imposibil și injust. De aceea cu inima frântă de dezgust și descurajare îmi este peste putință a mă arunca cu seninătate în liota celor ieftin pasionați de Dumnezeu și care disprețuiesc programatic lumea și orice alt ideal și valori umane altele decât fundamentalismul de orice gen religios. Când văd gâlceava și disprețul cu care visceral se înveninează și detestă reciproc atâtea religii pe lume, îmi vine să-L întreb pe bunul și unicul Dumnezeu care există cum de mai suportă atâta strâmbătate fie în rândul celor ce-şi zic credincioși, fie al celor atei. Cu toții sunt deopotrivă : Dac-ar afla că Dumnezeu nu există sau a evadat din univers de supărare, ar turba cu toții ca niște fiare ce nu i-au ținut în viață decât moftul lor că sunt cei mai buni și deținătorii adevărurilor și revelațiilor religioase ultime cu simțurile lor particulare la fel de limitate și omenesti ca și ale mele. Eu măcar nu am pretenția și tupeul a râvni exclusiv Eternitatea în mod fundamental și fără de motiv și consistență. Eternitatea și rostul ei din Cer și Rai pentru mine este cu gust sălciu și facultativă, nemeritată câtă vreme, cu gândul exclusiv la Rai și la treburile de-acolo, habotnic credincios fiind, bagatelizezi viața reală, golind-o de orice emoție și conținut firesc, de orice rost și progres întru bine și fericire, când văd clar că binele și fericirea sunt programatic insolubile în decorul terestru ci numai apanajul decorurilor paradisiace cu condiția să sucombi acestei lumi, să nu iei nimic, să nu regreți nimic din ea, s-o urăști și disprețuiești de moarte când nu voiai decât umil și respectuos să vezi și să pricepi și simți mai bine și palpabil un dram de înțeles din rostul că ești viu și pășești pe scoarța unei planete creată de Dumnezeu, să înțelegi și sorbi practic din rostul Operei creată de Dumnezeu, și înțelegând mai bine totul, să-L înțelegi mai bine și bazat, fondat, pe Dumnezeul dreptății și-al bunătății. Cum iei numai puțin de pe ochi ochelarii credinței, din instinct omenesc vezi că această lume e o junglă și prilej de oroare dar că are și atâtea lucruri firesc tentante și atâtea valori în care ni se spune că e deşart a tânji.

  7) Opera lui Dumnezeu, pământul, viața, eu și lumea le privesc ca pe o piesă de teatru în care actorii joacă dar sunetul este programatic tăiat încât din ultimul rând al săracilor nu mai vezi și nu mai înțelegi nimic din ce se joacă. De aceea privesc dezamăgit piesa, cu replicile actorilor și faptele lor care sunt în antifază și antagonice ca să nu pricepi nimic… Cum vorbește un crainic la TV și sunetul a rămas demult în urmă, așa e și viața : prost setată și fără de practic înțeles. Plătesc cu întreaga mea viață ca să asist la o astfel de piesă și la urmă mi se spune că nu asta-i povestea, ci alta de pe lumea cealaltă. Acum e doar un stagiu… Adevărul vine după asta… OK. Dar eu cu o asemenea furtună de neînțelesuri pe cap nu m-am putut pregăti pentru examenul religios… Pe când alții, făcându-se că privesc această piesă de teatru, viața, și-au completat pe furiș pe genunchi cu succes teza pentru Înfricoşătoarea Judecată și vor lua examenul, iară eu n-am putut și nu voi putea să învăț de dezgustul și de dezolarea pentru o judecată atât de înfricoșătoare… Astfel eu n-am înțeles nimic nici din viață, nici din moarte… Nici ei, neobosiții credincioși n-au înțeles prea mare lucru din emoțiile acestei piese de teatru numită viață, dar important e că Dumnezeu îi va trece la examen. Eu n-am învățat nimic și trebuie să-mi asum dreapta, cruda și înțeleapta lui Dumnezeu sentință : Că trebuie să mor și să mă duc în iad… Dar mă mai liniștesc când văd că totul trebuie să moară : și oameni, și animale și copaci… Prin faptul că nu ne-a făcut Dumnezeu nemuritori și veșnici, înseamnă că a avut ceva cu noi. Ori a fost prea avar păstrând doar pentru Sine bunătățile universului procedând ca un părinte care ia de la gură mâncarea copilului, ori Dumnezeu nu există și atunci trebuie să ne asumăm singuri soarta de mizerie. E stupid și crud e să mori sub ochii unui Dumnezeu care asistând calm și placid la moartea noastră în dureri de cancer tinde să ne convingă de normalitatea acestui genocid pe care-l putea evita și nu a vrut, ca să urmeze să știi că mori normal și natural ca un câine care nu are nici un Dumnezeu și nici nu are cum să aibă după normalitate. Tot ce putem să facem e să mâncăm mâncarea dată de Dumnezeu, să mulțumim pentru pâinea noastră cu initium cea de toate zilele dată de Dumnezeu spre ființă nouă și să ne săpăm mormântul cu lingura și furculița întingând în sosul plin de E-uri letale pe care l-a îngăduit Dumnezeu în bucătăria noastră să nu murim de pofte și de foame. Această perversă cursă a foamei e tot ce ne-a fost dat ca să ne trezească interesul de a viețui, de a mânca și defeca, de a fi contabilitate pentru Dumnezeu când El notează meticulos și erudit în registrul Său divin cu scrupulozitate fiecare greșeală și păcat al nostru, fiecare pântecăraie și sughiț. Să mulțumim Domnului pentru mâncare căci a mânca e totul în lumea creată de Dumnezeu unde chestiunea cu tot regnul viu este să mănânci sau să fii mâncat. Însuși Iisus ne-a îndemnat : "Luați și mâncați, acesta este trupul meu care se frânge pentru voi... Luați și beți, acesta este sângele meu care se varsă pentru voi și a voastră mântuire !" Făcând-o simbolic mâncăm și bem trupul și sângele Lui Iisus și nu întelegem cum în zadar am făcut-o și o facem de la Facerea Lumii când jertfa Lui Iisus a fost în zadar și ineficace, dovadă că aceeași sumă de rele se întâmplă pe fața pământului dintotdeauna oricâte sacrificii ar mai face Dumnezeu trimițându-și la moarte pe propriul fiu Iisus și oricâte potoape ar mai da pe capul nostru drept răzbunare că nu-l ascultăm. Să mâncăm și să murim e singurul interes ce ne face să ne mișcăm. Acest îndemn vine de la Dumnezeu precum îndemnul țăranului care strigă pui, pui și dă grăunțe găinilor. Iar precum și Dumnezeu ne îndeamnă să nu disperăm în acest calvar al suferințelor ce ni l-a hărăzit, așa și țăranul zice unei găini mai sperioase care nu vrea să ciugulească grăunțe : " Pui, pui, pui, hai găină, curaj, că mâine te tai !"

  8) Cât valorează viața noastră în ochii Lui Dumnezeu ? Nu valorăm nici cât praful de pe bocancii Măriei Sale căci dacă avea pentru noi un partipri normal de Tată al nostru, ne dădea să moștenim toată averea Sa în mod simplu aici pe pământ și fără complicația și redundanța Raiului. În schimb Dumnezeu, Tatăl nostru care e în Ceruri ne-a dat pe pământ complicația bolilor, a îmbătrânirii și ramolirii apoi a morții, o supremă dezonoare a speciei făurită ingrat pe această lume a chinului și ororii, și nu pe cealaltă, lumea clamată a binelui și a fericirii. Am fost făcuți nu în Rai sub chip de duhuri și spirite scutite de complicația și dezavantajul cărnii, ci pe pământ sub chip de carne, sediul tuturor bolilor și lacrimilor noastre. Cu ochii plânși și cu lacrimile uscate sau nu, trebuie să privim moartea normal, că nu avem de ales. Și pământul va muri, deși nu ni s-a spus data, când va fi înghițit de extinderea soarelui în stadiul de gigantică roșie pe moarte, peste vreun miliard de ani, când degeaba voi avea aer condiționat ! Soarele gravid va ajunge cu burta până la balconul meu și mă va prăji lăsându-mă să-mi fac întâi cruce… Totul trebuie să moară… Toată opera Lui Dumnezeu va muri într-o zi, inexplicabil. Atunci, Dumnezeu poate va face o altă Operă, o capodoperă poate. Poate perfectă și fără cusur… Nimic nu poate fi perfect și fără cusur. Nici chiar Dumnezeu căci n-a putut face o lume perfectă care să nu piară efemer. Totul va pieri, și credința și necredința, și pământul și Raiul, și iadul sub asaltul soarelui bolnav care va exploda și va distruge sistemul nostru solar. Nori de praf și gaz vor rezulta, pietre sfărâmate și asteroizi orbitând haotic în jurul a ceea ce a mai rămas din soare. În zadar va căuta cineva, un căutător cosmic arheolog urma credinței și a Lui Dumnezeu în acest iad al distrugerii sistemului solar. Doar praf și gaz fierbând haotic în jur, viitoare materie primă pentru alte planete, alte vieți, alți oameni, alte religii și alți Dumnezei. Nimic nu este veșnic, nici soarele și nici Dumnezeu, care nu este decât o amuletă purtată în gând a intențiilor noastre bune, a sufletului nostru blând, chinuit de ororile vieții. Ce este Dumnezeu decât un accesoriu util, tranzitoriu al oricărei omeniri, trecute, prezente și viitoare ? Veșnicia nu există decât în măsura în care ne agățăm cu toții neputincioși și total dependenți de terapia credinței. Nu ne interesează o veșnicie fără Dumnezeu. Ea ne repugnă și ne dă frisoane. Ne agățăm de Dumnezeu ca niște paraziți și remore de burta rechinului balenă plasând în El și în ajutorul Lui toată neputința și inabilitatea noastră în fața vitregiilor naturale ale sorții. Degeaba îl întrebăm pe Dumnezeu despre rostul miliardelor de ani trecuți și viitori. E prea complicat pentru mintea noastră limitată să aibă din partea mândriei Lui Dumnezeu onoarea unui răspuns rațional când nu ne-a răspuns și lămurit mai întâi cine este și unde se ascunde. Când soarele nostru va exploda împrăștiind în spațiu nori de gaz și praf, atunci sigur rostul Lui Dumnezeu și a veșniciei Lui se va termina. Pentru toți ceilalți extratereștri rămași teferi în alte sisteme solare Dumnezeu mai poate avea un rost. Dar pentru noi, pământenii distruși de apocalipsă Dumnezeu și credința noastră în El nu va mai avea nici un rost, va fi egală cu zero absolut. Îi putem cel mult trimite Lui Dumnezeu doar un email să-L citească atunci când va intra online : ”Ai socotit că soarele mai arde / Abia vreo cincisprezece miliarde de ani ? / Numai atât ? De azi pe mâne ? / Și-atunci cu veșnicia cum rămâne…?" (Alexandru Philippide-Căutătorul)