102) ORGANUL CREDINȚEI

102) ORGANUL CREDINȚEI
 
  Atâtea organe a pus Dumnezeu în trupul omului și toate le-a pus bine, cu rost și cu folos. Toate lucrează în noi singure, independent de știința noastră, noi putem dormi și inima bate, creierul lucrează, noi putem trăi și ne trezim dimineața odihniți, neavând habar de câte tone de sânge ne-a pompat harnica inimă prin artere și prin venele de irigare a tumorilor, fiecare cu tumoarea lui, cu beteşugul lui conform planurilor simptomatologice creaționiste din laboratoarele bolilor umane hărăzite de Dumnezeu pentru fiecare, că pentru fiecare Dumnezeu are câte un plan de viață, de sănătate, de boală, de agonie, de moarte și de înviere, apoi de mântuire. Toate organele puse de Dumnezeu în noi sunt bune și cu folos. Ba încă avem și organe pereche, în caz că se întâmplă ceva cu unul : Din doi ochi, îți mai rămâne unul să vezi în continuare după ce ți-l scoți pe celălalt într-o sârmă ghimpată dintr-un gard dintr-o livadă de cireșe unde-ai fost la furat, ai fost copil, ți-a fost poftă și toată lumea era a ta, iar cireșele atât de tentante, atât de coapte și roșii pe ramuri. Ai două nări, îți mai rămâne una bună de respirat dacă cealaltă e-nfundată de răceală sau rinită. Evident că-ți mai rămâne o ureche de auzit dacă una ți s-a înfundat cu ceară și nu mai auzi. Îți mai rămâne o mână dacă una ți se taie când te-au prins la furat în alte lumi unde se aplică această metodă. Ca să nu mai amintim că mai poți face copii cu un singur testicul, neapărat cel drept unde e epididimul cu sperma depozitată, sau un ovar în cazul femeilor, procreerea fiind astfel garantată de Domnul. Ca să nu mai vorbesc că mai poți merge într-un picior cu o cârjă dacă ai forțat cu mașina trecerea la nivel cu calea ferată și ai scăpat cu viață dar ai rămas fără un picior, secționat de fiarele contorsionate ale mașinii.  Sugarul mai are un sân de la mamă să sugă dacă unul e sec sau i l-au tăiat mamei când a făcut cancer de sân... Ce naibii...? Nu vedeți cât de genial a lucrat Dumnezeu pentru om și cât de generos a fost cu organele ca tot să mai poată omul trăi...? DE CE NUMAI O SINGURĂ INIMĂ...? Chiar și ficatul are doi lobi și se regenerează... Dar pentru toate noroacele amintite mai sus la om, o singură inimă parcă nu se potrivește cu planul măreț al creației omului, e inadmisibil de puțin... Chiar și creierul are doi lobi, dacă se strică unul, rămâi măcar tâmpit și trăiești în fericirea autismului cu celălalt lob de creier... Dar o singură inimă mi se pare suspect de puțin și nepotrivit cu genialitatea lui Dumnezeu în întocmirea organelor omului, dându-i omului atâtea emoții și sentimente puternice și doar o singură inimă la atâta simțire ! Desigur există și nesimțire ; pentru aceasta o singură inimă în om e chiar prea mult ; Dumnezeu ar fi trebuit să înjumătățească inimile celor nesimțiți, căci și-aşa nu le folosesc în scopul lor frumos și nobil și nu le trebuie. E cu neputință să nu fi prevăzut Dumnezeu că nu poți trăi cu o singură inimă bolnavă de cardiopatie ischemică sau măcar un suflu sistolic, ceva. E cu neputință să faci un anevrism de aortă și să nu fi prevăzut Dumnezeu o supapă de sens unic care să blocheze hemoragia și să dirijeze sângele printr-un by-pass către cealaltă aortă de la cealaltă inimă... Un singur lucru s-a zgârcit Dumnezeu cu noi : S-a zgârcit să ne pună în piept două inimi ca să-și desăvârșească lucrarea cu omul... O inimă să fie pentru pulsat sânge, iar o inimă să fie organul credinței. Organul credinței, inima a doua special destinată ca să nu încurce și să lase liberă cealaltă inimă a emoțiilor, a patimilor omenești. O a doua inimă era bună, ca organ al credinței, care s-o lase în pace pe prima să iubească și să pătimească în voie pentru dorul și dulceața de dragoste, iar ea să bată pentru Dumnezeu, să pledeze în fața Lui pentru iertarea primei inimi pătimașă și păcătoasă, și căreia să nu-i simți bătăile și să nu știi că ești credincios și bun, frăgezit pentru Dumnezeu și Rai, acest lucru fiind garantat prin bătăile acestei a doua inimi, organul credinței, care să bată singură și în somn, la fel și în ison cu cealaltă pereche... Cu două inimi în piept problema mântuirii ar fi fost garantată... Și astfel accederea în Rai ar fi fost o formalitate și banalitate. Nu mai trebuia post și rugăciune, nu mai trebuia judecată de apoi, inima a doua ca organ al credinței pus de Dumnezeu în pieptul tău era garanția și chezăşia și apostila pusă de Dumnezeu pe soarta și pe repartiția ta naturală pentru Rai. Cu un organ al credinței în piept, o inimă sfântă geamănă alături de cea pe care o ai, îți luai adio de la păcate, ele nu mai existau pentru tine, erai imunizat la rău și răutate, erai bun, drept și sfânt de viu, așa cum îi place Lui Dumnezeu. Numai când ai fi făcut stop cardiac la organul credinței ar fi trebuit să intervină preoții, cu tămâie, exorcizări și cădelniți ca să te pomenească și resusciteze cu acatiste înaintea Domnului, căci la clinica de cardiologie nu există tratament pentru inima a doua, organul credinței destinată Lui Dumnezeu ; habar n-au cardiologii, ei dau din umeri și nu știu ce să-i facă inimii credinței când are palpitații ; tratamentul pentru inima asta se face cu acatiste și molifte, cu închinăciuni și mătănii, cu post și cu rugăciune... Dar din păcate organul credinței, inima a doua, nu există în pieptul omului. Căci dacă mai aveam o inimă în piept care să fie organ anatomic al credinței și câtă vreme acea inimă bătea regulat, preoții nu mai aveau ce face. Am fi fost credincioși, evlavioși, buni și drepți prin definiție. Nu mai aveam nevoie să pierdem timpul prin biserici și catedrale căci Îl preamăream pe Dumnezeu nemijlocit din inima noastră cea de-a doua a credinței, iar efortul nostru fizic, energia folosită să ne rugăm și banii dați pe finanțarea bisericilor și mănăstirilor le-am fi folosit ca să finanțăm spitale și clinici de cardiologie clasică, ca să ne reparăm singura inimă din piept dată nouă de Dumnezeu din care El nu știu de ce vrea să ne golim și aruncăm toate sentimentele noastre private, umane, lumești, tot ce nu e în cheia religiei și regulamentelor Cărții Sfinte care-i plac Lui Dumnezeu, s-o golim de sângele roșu și cald omenesc și s-o umplem cu sângele roz sau albastru al credinței, un sânge nu obișnuit omenesc ci un sânge rece ca al sepiilor, ca al regilor, când Dumnezeu e Rege al regilor și Împărat al împăraților și are sânge albastru sănătos și princiar, nu roșu și leucemic ca al nostru sau al copiilor noștri. Și doar ne spusese Tatăl și Doctorul nostru din Cer că ne e tată iar noi, copii Lui... Am crezut că suntem copiii Lui Dumnezeu de sânge dar suntem doar de suflet. Atâta caută Dumnezeu la noi, doar un suflet, un abur volatil, nu sângele și o inimă bolnavă pusă cu zgârcenie în pieptul nostru în actul Creației. O altă inimă de 350 de grame, mai mică și amărâtă acolo nu mai încăpea în pieptul omului alături de cealaltă...? O inimă prin care să te rogi specializat către Domnul iar El să știe prin asta că ești garantat al Lui...? O inimă a credinței care s-o strunească și oprească pe cealaltă a pasiunii și plăcerii de a păcătui, sau să o apere după caz și să o încurajeze prin virtuțile ei specializat religioase să iubească și ea pe Domnul așa păcătoasă cum e... Două inimi în slujba Lui Dumnezeu în piept, una mai credincioasă decât alta, asta trebuia să avem, și iadul nu mai exista, se închidea și se tăia la fier vechi din lipsă de activitate și comenzi. E exclus să gândești că a oferit Satan șpagă Domnului să nu le-nchidă fabrica de chinuri, când omul ar fi avut o inimă în plus ca organ al credinței. Satan s-a liniștit când a văzut că Dumnezeu deliberat n-a mai pus omului o inimă în plus. Prin asta, și industria iadului a început să aibă de treabă, dracii, și ei salarii bunicele, grevele din iad evitate, Dumnezeu liniștit, iar aglomerația din Rai, evitată și ea... Căci în Rai nu e loc de buluceală și înghesuială ca la omorul pentru puparea moaștelor... În Rai e liniște și ordine, pace, regulă, lege. Un singur om în plus sau în minus în populația și organigrama Raiului ar fi stricat echilibrul și liniștea în Rai. Selecția naturală și curățenia în Rai a fost asigurată cu ajutor divin. Om fi noi păcătoși dar nu toți neica nimeni merităm și trebuie să spurcăm Raiul cu balele credincioșiei noastre. Și atunci Dumnezeu ne-a pus la toți doar o singură inimă în piept. Nu că a vrut... A fost nevoit... Bun lucru practic gândit și făcut de Dumnezeu oamenilor, trebuie să recunosc, să aibă oamenii credință fără un organ specializat al credinței în piept, în cap, în burtă undeva... Cu o singură inimioară de 350 de grame, micuță și bolnavă de cardiopatie ischemică, reumatism sau măcar un suflu sistolic ceva, noi lăsăm din viața noastră toate emoțiile și patimile lumești și îi dedicăm Domnului singura inimă rămasă bolnavă și obosită să facă față la atâta hipertensiune, la atâtea griji. Asta face ca sângele pentru corpul nostru să se împuțineze, să se răcească, să se strice, să ne îmbolnăvim de leucemie, de inimă rea și să murim bolnavi de credință și fericiți cu Dumnezeu în brațe și Dumnezeu în brațe cu noi, în cea mai ciudată și alienantă poveste din cele o mie și una de nopți cât maxim mai poți trăi cu un cancer, una din multele și perfidele boli groaznice ce au ieșit hărăzite erudit și meticulos omului din laboratorul creaționist al Lui Dumnezeu, Tatăl și Doctorul nostru din Cer.