34) MONOLOGUL LUI HAMLET ACTUALIZAT

34) MONOLOGUL LUI HAMLET ACTUALIZAT
 
( Nu știu dacă am făcut un sacrilegiu că mi-am permis să iau textul unui capitol din cartea "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran și să completez în mare parte cele scrise de Cioran cu recenzia și opiniile mele pe marginea textului. Cred eu că astfel am îmbunătățit textul, ajutându-l pe Emil Cioran să fie înțeles mai bine și de cei care nu au o apetență deosebită pentru opera lui filozofică în a fi scepticul și nihilistul de serviciu al universului... Nu mai prezint ghilimele de citare deoarece textul original este relativ scurt iar eu pe baza lui am făcut o dizertație vastă, în proporție de peste 90% schimbând și completând de mine cu adăugirile mele.)

  1) Lumea-i a schimbărilor, a înnoirii și-a actualizărilor ;  astfel încât Hamlet, binecunoscutul personaj shakespearian ținând un craniu uman în mână, nu mai poate deține monopolul și supremația producerii dramatice pe scenă prin întrebarea retorică de adâncă cugetare : "A fi sau a nu fi ?... Aceasta-i întrebarea !" Astăzi, la șapte mii de ani de la Facerea lumii, căci conform Bibliei cam atâția ani au trecut de când Dumnezeu a zis să fie lumină, apă și pământ, astăzi, ținând sau nu un craniu uman în mână, că oricum nu ai de unde-l lua, dar îl poți folosi imaginativ pe al tău, mai ales că-l ai la îndemână, întrebarea adecvată de pus nu este "A fi sau a nu fi ?" ci : "A crede sau a nu crede într-unul Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor văzutelor și nevăzutelor, al fiecăruia din noi și a lumii noastre ?" Aceasta-i întrebarea de un milion de puncte pe care oamenii oricum și-o pun mai obsesiv sau mai calm din vremuri imemoriale.

  2) Cu această întrebare capitală se ocupă conștiința fiecărui om, subiectul la modă dintotdeauna fiind Dumnezeu, mai înainte de a se întreba ca Hamlet dacă e bine a fi sau a nu fi. Jumătate din oameni ajung la concluzia că există Dumnezeu și e bine să crezi în el, cealaltă jumătate dimpotrivă pe aceleași date ale problemei, ale realității lumii noastre și a propriilor lor senzații cred că nu există Dumnezeu și nu ai cum să crezi în El, într-un personaj atât de alegoric și frumos, prea frumos și prea insuportabil de discret și misterios ca să fie adevărat, pompier absent nemotivat de pe scena unei lumi care arde la propriu pe pământ, care-ți condiționează salvarea din flăcări de întrebarea capitală : "Crezi în Mine ?"

  3) Pentru unii oameni care sunt și au dreptul a fi credincioși căci așa simt ei și le place, această lipsă a Lui Dumnezeu de pe piața actualității și a evidenței nici nu mai e importantă și relevantă pentru nevoile spirituale ale lor, pentru ei contează să crezi în Dumnezeu, să fii loial și dedicat Lui ca autoritate supremă de serviciu a acestui univers. Ce dulce e să-ți găsești liniștea cu un Dumnezeu la butoane care să lucreze pentru tine, pentru liniștea și pacea ta interioară !

  4) Tu ca om trebuie musai că te afli într-una din aceste două cete ale lumii, credincioșii sau necredincioșii căci credincios sau nu Dumnezeului oficial al vremii, pe toți ne preocupă problema și necunoscuta morții, specializarea de bază a Lui Dumnezeu, intendentul și gestionarul căutat, oficializat și consacrat de noi a fi autoritatea supremă a procesării morților noastre. De fapt de aceea Îl iubim și apreciem pe Dumnezeu atât de mult : Pentru că e managerul specializat al gestionării și procesării singurei scofale și realizări mai mari a noastră în acest univers, MOARTEA, eveniment capital și ultim important al nostru de care suntem capabili în acest univers. Astfel încât oamenii, în mare majoritate chiar nu pot face abstracție și sunt chiar preocupați a face cunoștință prin ceea ce se numește religie cu Cel abilitat ce-i va procesa în Cer după moarte pe ei, o seminție de creaturi numiți oameni care nu cred conceptual, nu cred și nu vor să admită logica anatomică și naturală a finalității efemere a cadavrului propriu, comună întregului regn animal ce piere fără nici o asistență divină ci pentru că așa vrea biologia, anatomia. Ci dimpotrivă, cu pasiunea și preocuparea dată de respectul pentru cineva suprem care-ți va odihni trupul bătrân și bolnav în cimitir și apoi ca o compensare îți va bandaja sufletul rănit de viață în Cer în compania-i, oamenii, majoritatea lor, mai obsesiv sau mai domolit sunt seduși și preocupați prin chestiunea religiozității lor să afle soarta lor viitoare în calitate de decedați, ambiționați strictamente și necesar că vor avea o soartă selectă și fericită, una neapărat în părtăşie cu Creatorul lor, al timpului, al spațiului, al luminii, demolatorul întunericului, creatorul tuturor galaxiilor, al întregului univers.

  5) Cum îndeobște universul cu toate tainele lui e greu și dificil de înțeles, clipa de liniște a oamenilor a venit când s-au gândit să nu-şi mai bată capul cu universul și tainele lui și să-şi dedice preocuparea cu ritualurile liniștitoare și plăcute care aduc endorfine ale respectului obedient și definitiv față de Creatorul tuturor, numit generic Dumnezeu.

  6) Când din comoditate spirituală reduci totul la Dumnezeu, te simți salvat din vertijul, angoasa și preocuparea filozofic existențială, devii neaoş și oficial înțelept în dauna altora care din aceleași motive și date ale existenței nu sunt credincioși și nu au ajuns la aceleași concluzii religioase ca tine. Credincios fiind religiei oficiale și curente a vremii, astfel moartea și frica de ea nu mai devine o grijă, ea devine cea mai mică grijă în conștiința credinciosului cu filozofie teologică dezvoltată și întreținută de focul ambiționat al credinței în personajul central numit Dumnezeu, adică un Domn al tuturor zeilor. Cu gândul și speranța la El, frica de moarte se dizolvă și piere ca obsesie funestă din capul oamenilor și ei își văd de viață, bucurându-se de clipa cea de față fără să-şi mai facă probleme și întrebări retorice ca Hamlet. Însă că recunosc sau nu, toți oamenii credincioși sau nu,  sunt torpilați și urzicați în conștiința lor de dangătele clopotelor de biserică ce anunță atât de epic și obsesiv o lume, lumea cealaltă, viitoare și seducătoare.

  7) E imposibil și greu să nu crezi într-o lume viitoare care îți neagă și desființează moartea. Doar prin credința în viața viitoare propusă de religie și de Dumnezeu, moartea definitivă și inexorabilă devine suportabilă. Doar din startul dintr-un cimitir, doar din putrezirea și distrugerea a tot ce era atât de viu și cald în tine numit viață, simțire, emoții și sentimente, doar pierzându-le abrupt prin moarte și după ce s-a stors din tine sufletul ca o lămâie prin agonia bolilor și suferințelor, doar prin transformarea ta într-un cadavru, un deșeu cosmic care nu mai trebuie, poți accede în lumea cealaltă, presupus a fi infinit mai bună decât cea terestră catalogată de însuși Dumnezeu în contrast a fi prea rea, amenințând cu atâtea potoape și apocalipse ca să scape de ea, culmea, toți admițând că această lume, bună, rea e totuși Opera de căpătâi și preferată a Lui Dumnezeu în încercarea Sa de a crea ceva reușit și strălucit în acest univers.

  8) Dacă a creat Dumnezeu ceva, strălucit sau nu, noi avem putere și ambiție a eticheta și formula concluzii asupra rostului lumii create de Dumnezeu. Formulăm îndeobște concluzii care să-i placă Lui Dumnezeu căci suntem terifiați de frica de El, de a nu-i căşuna pe ezitările noastre de obediență și loialitate neștirbită. Dar în clipe de pauză, când Dumnezeu doarme sau e prea obosit ca să mai ia în seamă toate miorlăielile și efemeritățile noastre, nu putem decât să constatăm în liniștea și singurătatea noastră că cireașa de pe tort a acestei lumi și darul suprem pentru aceste creaturi numiți oameni de Dumnezeu, surpriza finală dăruită de Dumnezeu iubiților Lui oameni este moartea. Ce putea fi mai potrivit pentru această moarte decât bineînțeles locul terestru final, parcul de dezmembrări al vechiturilor umane numit cimitir ? Acest loc este arealul și lumea de unde îți iei startul și zborul către Cer, de pe acest aeroport funest de decolare a sufletelor oamenilor numit cimitir, un loc lugubru care produce panică, frică și repulsie, locul de veci din cimitir, locul nostru de repaus, remizare și odihnă a trupului care deocamdată nu ne interesează, nu e de actualitate pentru noi încă.

  9) Nu știu de ce ne-ar fi frică să mergem incognito în viitorul muzeu unde vom fi depuși, în cimitirul nostru și să răscolim cu degetele țărâna care ne va veni de hac și ne va astupa gura atât de mare pe care am avut-o ! Să mergem la mormântul nostru dacă am avut grijă să ne luăm un loc de veci sau să dezbatem moștenirea la locul de veci al părinților noștri și să știm că pământul ce le-a sorbit lor trupurile ne va sorbi și pe noi ! Știu că sună lugubru să mergi prin cimitir mai ales noaptea tresărind de țipăt obsesiv și turbat de cucuvele, dar când știm că părinții noștri morți au suportat să audă cu urechile lor moarte prăbușirea peste oase a propriilor lor sicrie putrezite, nouă de ce ne-ar fi frică de niște cucuvele ? Ele nu ne pot speria și dezgusta mai mult decât să știm că acolo în curând va fi locul nostru de veci, locuința noastră finală fără de chirie și întreținere, fără lumină și fără condiții dar și fără pretenții unde te vei înfrăți silnic într-o concordie de capitulare mută comună și subterană cu toți cei pe care i-ai urât și disprețuit vreodată și departe de cei puțini pe care i-ai iubit și au rămas și ei înghețați și inerți în niște gropi sordide la kilometri sau sute și mii de kilometri de tine.

  10) Cimitirele sunt arenele celor învinși. Viața dată de Dumnezeu te-a învins. Și cimitirul plin de cucuvele e Darul cel mai de preț al Lui Dumnezeu pentru trupul tău defunct, pentru fosta căldură a simțurilor și vieții ce vibra în tine. Ceva te-a învins ; și pe tine și pe dușmanii tăi și ați devenit într-un final împotriva voinței prieteni și frați de suferință din nevoie și necesitate : Iată, moartea, singura condiție de împăcare între oameni și simbol impus de Dumnezeu obligatoriu al unirii forțate ! Iar cimitirul este locul normal unde ai fost depus și ascuns și nu oricum ci în pământ ca să nu miroşi și să se scape antiseptic și curat de deşeul biologic cu numele tău scris pe buletin, cu scuza de un milion de puncte că din pământ ești făcut și în pământ te-ai întors, deci ai fost ascuns și subtilizat după logica antiseptică a lucrurilor.

  11) Lăsând la o parte fasonul și prejudecata noastră sănătoasă și filozofia noastră luminoasă că nu trebuie să ne umbrim gândurile cu vizite prin cimitir decât atunci când petrecem la groapă o rudă sau un prieten, se pare că o vizită în cimitir e un lucru terapeutic și ai multe de învățat și cugetat ; dacă nu în cimitir măcar într-un mausoleu ca cel de la Mărășești, un muzeu sau într-un osuar ca cel de la Soveja. Să vezi acele schelete, acele cranii depuse unul peste altul ca niște cărămizi, în toată splendoarea lor funestă și-n toată perenitatea lor inutilă și lugubră... Ce poate fi mai liniștitor și terapeutic decât să meditezi la oase goale, la această ultimă simplificare a ființelor ? Brusc, risipindu-se febra urgenței cărnii zilei de azi, te vezi așa cum vei fi mâine, poimâine : o lecție, ba nu, o criză de modestie,  oase dezarmant de goale, o caricatură și un fiasco a tot ce a mai rămas în final din tine, unul din miliardele de prototipuri intitulați oameni,  Opera și lucrarea preferată și de căpătâi a Lui Dumnezeu în univers !

  12) Să reflectăm asupra bunei folosințe a scheletului nostru : Ar trebui să ne servim de el în momentele noastre de mândrie, fasoane și ambiții ale vieții mai ales că ne avem la îndemână scheletul ; el stă cuminte sub pielea noastră așteptând nerăbdător ca ea să putrezească și dinții ne rânjesc lugubru sub buzele țuguiate a săruta. De m-ar privi orice muritor cu normala-i atitudine de indiferență, dispreț sau ură, și tot n-ar reuși să mă împiedice să-l despoi de învelișul de carne și să râd lugubru de el spunându-i : "Drag dușman care exulți privindu-mă-n necaz și pregătindu-te să-mi tai gâtul cu un cuțit care nu prea taie, o vei păți exemplar ! Așteaptă... Mai ai puțin".

  13) De ce-aş privi cu pizmă ori cu teamă un om, aceste viitoare oase goale acum acoperite de o carne vulnerabilă și inutilă ce poartă un nume, acest iminent craniu al unui om căruia îi sunt indiferent sau dimpotrivă, mă disprețuiește și nu mă iubește...? De ce-aş iubi pe cineva sau altcineva m-ar iubi pe mine, sau de ce m-aş iubi eu însumi, suferind egal în toate aceste cazuri, când știu ce trebuie să-mi imaginez ca să-mi treacă de toate angoasele ? : cranii împânzite de pânze de păianjeni în cavouri, pline de pământ și cu rădăcini de copaci crescute prin orbite,  pentru a potoli aceste exuberanțe fără căpătâi ale viermuirii vieții și a privi realist mizeriile și meschinăriile noastre... !

  14) Să privim cu ochii minții scheletele cuminți din cimitir, să admirăm craniile rânjind lugubru din osuare e o adevărată terapeutică pentru că nu poți uita acele orbite ce te fixează, nu le poți eluda, mai insistente decât niște ochi, acel talcioc de cranii, acel rânjet automat la toate nivelurile zoologiei, fie că ești craniu de câine ori craniu de om.

  15) Ce este omul, decât o amintire a unui rebut creaționist divin pentru că dacă era ceva de soi nu trebuia să se îmbolnăvească și să moară aidoma tuturor dobitoacelor fără Dumnezeu, să piară sordid dispărând biologic biodegradabil și reciclabil ca orice șoarece murat și ca orice deșeu ? Iată ce suntem noi oamenii, deșeuri vii și iminente, rugători și cerșetori de profesie la mila Lui Dumnezeu, mânați din urmă spre credință mai mult de frica viscerală a gândacului ce ești pentru a nu fi strivit de mânia Lui Dumnezeu neîmblânzită de la Facerea Lumii la păcatele tale în frunte cu dorința cunoașterii binelui și răului pentru care mama noastră Eva și tatăl Adam au fost odată crunt pedepsiți cu alungarea din Rai. Cu sentimentul de rebut biologic de sorginte divină ce ești și vei fi, bun pentru putrezire în pământ și îngrășarea cernoziomului pentru a fi mai mănos și a produce holde aurii și bogate, nu poți în final în clipa când te îmbolnăvești și știi că trebuie să mori decât să trăiești la superlativ sentimentul că ești un deșeu terestru ce a purtat denumirea ta de om. Iată cum trebuie să trăiești dirijat cu frică și cu umilință din spate ca o păpușă cu sfori de către purtătorul tău de grijă, de viață și de moarte numit Dumnezeu care te intitulează și te vrea rob dar îi ești fiu și te iubește nespus !

  16) Niciunde nu ești mai bine servit în materie de filozofie și reflectare analitică asupra morții, semnul suprem de iubire a Lui Dumnezeu pentru tine,  decât în cimitir, locul unde un preot grăbit și plictisit te-a prohodit ca să te pomenească și primească mai vârtos Dumnezeu în Împărăția Sa. La fel de bine poți filozofa asupra morții nu numai la cimitir ci intrând la IML în camera de autopsie, la morga, în osuar sau la muzeul oamenilor plastifiați care nu au ales pentru viitorul lor terestru banalul mormânt și putrezirea cădelnițată de purtătorii de cuvânt ai Lui Dumnezeu preoții, ci pe bani destul de mulți, au ales conservarea chimică a cadavrului lor ca să fie expus poate sute de ani cu organele dezgolite oamenilor curioși. Totuși doar în cimitir muțenia comună a atâtor cadavre aliniate ordonat pe parcele și sole și care nu mai au nici o opțiune, nici o pretenție,  nici o reacție și nici un viitor, te fac să te simți liniștit că totuși s-a făcut dreptate : odată cu victimele, au murit și criminalii lor, toți s-au împăcat și s-au pocăit în mod simplu și forțat sub pământ când n-au putut s-o facă mult mai omenește la suprafața lui.

  17) Aici în pământ, la doi metri peste tot în cimitir, posibilul, viața, pulsul, sistolele și diastolele atâtor inimi învrăjbite sau vrăjite și pereche, parte putrezite complet, parte nu, par acolo de neconceput, niște eforturi extravagante ale cărnii noastre ce putrezește în pace. Hârlețele și lopețile ce azvârl pământul în gropile primitoare asediază inexorabil inimi vrăjite, febrile și înflăcărate sau inimi de gheață să nu mai aibă nici un rost. Toate devin gunoi. Iar cimitirul se desconspiră a fi astfel o ghenă nemeritat denumită pompos cimitir unde indivizi făcuți de Dumnezeu din lut stors de suflete stelare ajung să nu mai aibă nici un rost al creației divine a trupului fost purtător de suflet, nu c-au avut vreodată vreun rost fiind făcuți cu atâta migală din lut de Dumnezeu ca să se întoarcă tot în lut.

  18) În cimitir sau în muzeul regal britanic când craniul tău va fi expus pe soclu peste o sută de mii de ani ai sentimentul că, încă din zorii ei, carnea s-a eclipsat, că nici n-a existat vreodată, că este exclus să fi îmbrăcat vreodată aceste oase atât de solemne, atât de pline de ele însele, atât de infatuate. Ea, carnea, în finalitatea perenă a scheletului apare ca o impostură, ca un deghizament ce nu ascunde nimic. Să fie deci, carnea, numai atât ? Iar dacă nu e mai mult, cum reușește să-mi inspire milă, silă sau groază ? Există filozofi obsedați de nulitatea ei, care-au pus-o pe tapet : Baudelaire, Swift, Buddha...

  19) Carnea, atât de evidentă, e totuși o anomalie ; cu cât te gândești mai mult la ea, cu atât fugi de ea îngrozit, și, sătul să o tot cântărești, te îndrepți către mineral, te pietrifici și vrei mai degrabă să fii stâncă fără dureri și fără temeri. Și devii stâncă.

  20) Pentru a suporta spectacolul ori ideea cărnii tale nu-i suficient curajul : îți trebuie cinism. Oricum ai privi-o, înseamnă să te înșeli asupra cărnii și asupra naturii ei ; înseamnă, de asemeni, s-o ții la prea mare cinste. Căci sărmana noastră carne nu-i nici ciudată, nici tenebroasă : e PERISABILĂ până la indecență, până la nebunie ; nu doar că-i sediul tuturor bolilor, ea însăși este boală, neant incurabil, ficțiune degenerată în calamitate cu toate spitalele puse să aranjeze, repare și gestioneze ineficace urmările tragice ale cărnii puse nefericit, simptomatic, vulnerabil și de mântuială de Dumnezeu pe oasele noastre să ne facă rău intenționat sau inconștient, totuna.

  21) A sta cu gândul și fapta numai la ea, la carnea noastră e preocuparea noastră principală în viață. Poți să trăiești cumva, ignorant și fericit ca un animal dacă ignori urmările tragice ale cărnii tale. Dar dacă o aprofundezi într-o clipă de luciditate și îți privești scheletul viitor descărnat, vezi un adevăr bulversant : Pe lângă soliditatea, pe lângă SERIOZITATEA scheletului, carnea noastră pare ridicol de provizorie și de frivolă. În van suntem cuceriți de seducția cărnii mânați de câteva delicii și plăceri precare. Rânjetul craniilor noastre în interiorul sicrielor e o prioritate și-un adevăr delirant mult mai substanțial care ne ridică de pe ochi vălul amăgirii chiar dacă această viziune inițial ne face părul măciucă în cap aprofundând iminența, tragismul și lugubrul morții cu care nu suntem obișnuiți. Dar iată de ce în final te simți atât de bine vizitând un cimitir, un osuar, un muzeu al oamenilor plastifiați cum e cel din Germania al lui von Hagens, unde contra cost dacă vrei poți alege să devii după moarte îmbălsămat și plastifiat, expus lugubru cu viscerele dezgolite vizitatorilor curioși din Human Body Museum. Doar astfel, putrezit, schelet gol în cavou, ori expus plastifiat în muzeu, poți trăi un soi de pace ultimă, unde totul invită la euforia unui univers curățit de carne, la jubilația de dincolo de moarte.

  22) Nu are rost să ne tulbure imaginea cu scheletul și rânjetul craniului nostru viitor cu lucrări dentare atât de scumpe și inutile în eterna grevă a foamei din sicriu... Scheletul e singura evidență și metamorfoză ultimă a noastră ce nu ne preocupă. Pe noi doar carnea, vreau să spun hoitul nostru iminent ne tulbură și ne îngrijorează ; și ne consumă mai tot timpul, pierzând ani și ani de viață mâncând, săpându-ne astfel mormântul cu lingura și furculița, dormind, alinându-ne iluzoriu și ineficace această temporară carne cu gusturile și simțurile ei. Față de schelet nu avem nici o considerație. Nu-l putem mângâia, nu-l putem spăla și parfuma pentru că-i acoperit de uzurpatoarea și impostoarea carne care ne trădează și ne vine de hac în finalul inalienabil al bolilor inexorabile care se agață mai toate de carne că-i mai dulce, și mai puțin de schelet care nu are nici o veleitate estetică, fiind urât și respingător, un rău lugubru necesar, grinzile noastre de rezistență pe care ni se lăfăie carnea.

  23) Totul ne este inutil și dăunător în precara noastră ființă compusă din carnea și scheletele noastre. Și chiar și sufletul ne e inutil când trebuie să-l detestăm de moarte când fuge din noi imediat la Rai îndată ce se oprește curentul electric în hoitul nostru în ziua când murim când ne e lumea mai dragă. Carnea nu mai e a noastră, moartea ne-o revendică, ne-o fură, ne-o violează văduvind-o de toate simțurile și senzațiile viețuirii. Rămânem numai cu scheletul, atât mai rămâne reprezentativ din noi. Amară consolare căci nu ne putem săruta cu craniile descărnate. În pacea și tăcerea neagră a mormântului ne amintim doar senzația păguboasă de a fi fost odată vii și printre dinții tigvei goale degeaba mai dăm cu oasele mâinii că nu dăm decât de dinții rânjiți, de senzația și amintirea buzelor și a limbii care ne aduceau cândva atâtea voluptăți amar de trecătoare... Ca schelete e musai și trebuie neavând de ales, decât să ne abținem de la senzații și plăceri. Astfel craniile ne rămân virgine și veșnic doritoare de-un sărut al vieții ; doar de sărutul etern al morții au parte.

  24) A zăbovi și a contempla într-un cimitir sau într-un osuar devine o plăcere și o eliberare, căci unde-ai putea mai bine să îngheți dorința și să te rupi de sub puterea ei îmbolnăvitoare...? Oribilul, spectacolul sfârșitului nostru, este totuși o cale de izbăvire. Căci cum te poți izbăvi mai bine dacă nu să accepți tot ce ți se pune dinainte pentru mântuire : Fervoarea credinței, apoi moartea și ritualul rămășițelor noastre pământești, spectacole care se bucură de mare trecere printre noi...? Pentru cadavrul nostru cheltuim atâta energie și atâția bani, muncim pentru el o viață, el e rezultatul înflorit mustind de credința noastră în Dumnezeu atât de viguroasă, neîmblânzită, care iubește lividul și fetidul morții ca gestiune și ritual capital al religiei și știe ce beneficii religioase se pot scoate din putregaiul și oroarea cadavrului nostru aruncat în ritualurile sicriului. Ajunge să privim aceste spectre funeste, să ne gândim la destinul cărnii ce adera la ele, ca să-nțelegem urgența detașării, a fugii noastre de tot și de toate amăgirile. Adică să ne luăm scheletul, singura avere invulnerabilă, și să fugim cu el în pustie, în asceză. Nu există asceză fără dublă meditație asupra cărnii și a scheletului deopotrivă, asupra înfiorătoarei perisabilităţi a celei dintâi și-a inutilei permanențe a celui de-al doilea.

  25) Din când în când, cu titlu de exercițiu, e bine să ne separăm de chipul nostru, de pielea noastră, să înlăturăm acest înveliș mincinos, să dăm apoi deoparte, măcar preț de o clipă, grămada de osânză ce ne împiedică să deslușim FUNDAMENTALUL din noi. Exercițiul odată terminat, suntem mai liberi și mai singuri, aproape invulnerabili. Ca să învingem neajunsurile ce decurg din consecințele cărnii noastre, ar trebui să contemplăm nuditatea ultimă a unei ființe, să-i sfredelim cu privirea măruntaiele și tot restul, să ne bălăcim în grozăvia secrețiilor, în mațele și viscerele, în fiziologia ei de hoit iminent. Această viziune n-ar trebui să fie morbidă, ci metodică, o obsesie dirijată, extrem de salutară în momente de cumpănă. Scheletul ne incită la seninătatea scontatei mântuiri serafice. Doar ajungând schelet gol de carnea noastră iubită sufletul își poate lua zborul către Rai. Aceasta e condiția. Fantezia Raiului e tributară necesității descărnării și triumfului oaselor puse ritualic religios cu flori în sicriu. Declinul cărnii noastre ajunsă cadavru ne incită la renunțare și la tristețea promisiunii ororilor sicriului și iadului. În lecția de deșertăciune pe care ne-o servesc și unul și celălalt din locuri, iadul și Raiul, fericirea se confundă cu distrugerea legăturilor noastre și cu un loc, Raiul, și cu celălalt, iadul. Iată de ce nimeni nu se îndură să moară mai repede vrând să mai trăiești, să mai ții cu dinții de încă o zi amară a bolnavei cărni care se leagă de viață oricât de grea ar fi și de respirație care oricât de astmatică ar fi, este instinctuală și imposibil de abandonat și este caracteristica vieții pe pământ, imposibil de imaginat în Cer, în iad, în Rai unde poți să faci orice dar nu poți să respiri și nici să trăiești ori să simți și să ai vreo emoție liniștitoare din gama celor ce știi că le poți avea doar trăind.

  26) Privind moartea în față realist și analitic nu ajungi decât la concluzii de Hamlet ce ține un craniu uman în mână și confirmă prin spectacolul funest și dramatic inutilitatea eforturilor umane către orice direcție fie că ești credincios sau necredincios, fie că trăiești sau mori. Să fii un călugăr invers, denumit necredincios, ateu, eretic și smintit, dar lucid până la ultima consecință a nebuniei tale și în acest monahism negativ să-ți sondezi abisul și tragismul stării de-a fi fost inventat de Dumnezeu fără să detectezi nici un rost pentru care a făcut-o,  dincolo de limita răbdării și înțelegerii tale, a rezistenței și rațiunii umane. Și să nu aderi niciodată prea tare la nimic, nici la Rai, nici la iad știind că oricum de fiecare dată greșești. Călugărul, nebunul satului, de oricare ar fi el, ateu sau habotnic credincios în Dumnezeul de serviciu al vremii, acest călugăr ce e un caz și nu face astfel parte din turmă, nu face decât să-și supraviețuiască. Cui să i se adreseze într-o lume  ce-l tratează drept parazit ? Monahismul, chiar dacă ar avea doar părți odioase, tot ar prețui mai mult decât orice alt ideal. Mai mult ca oricând, ar trebui să construim mănăstiri..., adică ospicii pentru cei ce pot și vor să creadă în orice și pentru cei ce nu pot și nu vor să creadă în nimic.

  27) Încotro să fugi ? Nici în mormânt nu mai e o soluție. Nu mai există nici un ungher unde să poți urî această lume cât și lumea cealaltă cu profesionalism tocmai fiindcă n-ai nimic mai bun de făcut când lumea și viața sunt un kitsch de prost gust și o parodie a vieții fericite din Rai, anunțat și trâmbițat cu atâta emfază de literele de foc ale Bibliei cu cât viața de carne, prima care ne-a fost dată de Dumnezeu pe cuvântul Lui că este bună, dar ea este mai grea și insuportabilă. Atât această lume s-o urăști ți-a mai rămas cât mai ales cealaltă, ambele creații inutile și cinice ale unui personaj central al universului ce nu a putut sta cuminte în neant și ne-a condamnat nu numai la univers dar la un univers al ororilor și durerilor cărnii ca apoi să ne stoarcă sufletul din carne ca să repare totul, să salveze ce mai poate salva din deziluzia existenței noastre generată din ambiția Sa creatoare exagerată. Căci suntem triste și chinuite creații ale Lui Dumnezeu, iar înaintea morții ca scârbă finală, oricum toată viața vomităm de toate scârbele.

  28) Ne este scârbă și groază de tot, de rău, de dramatismele vieții, de tot mai multe năpârci, loaze și secături inventați și ei tot de Dumnezeu, semeni biologici ai noștri numiți tot oameni, dar n-avem ce face căci suntem produsul finit al Lui Dumnezeu care a zis că ne iubește pe toți. Păcat că Dumnezeu nu a scontat că iertându-ne pe toți, vom fi obligați a fi colegi de bancă în Rai cu toți neoamenii, dușmanii și criminalii inimilor, sufletelor și trupurilor noastre și să trebuiască să asistăm scârbiți în Rai la plescăitul de plăcere al limbilor și simțurilor lor în Rai alături de noi. Dar, ca să putem continua, trebuie, atât în viață cât și în Rai să facem abstracție de toți nelegiuiții iertați de Dumnezeu în mare mila Sa ce ne-au scârbit și oripilat în viață, să-i înghițim ca pe niște broscoi respingători și livizi și să o luăm mereu de la capăt la îndemnul Lui Dumnezeu să ne iubim semenii ca pe noi înșine în drama noastră inexorabilă numită viață și să lingem de unde am vomitat zicând mereu că asta e viața.

  29) Ce e viața noastră și ce suntem noi ca produs finit divin decât niște ierbivore hăituite de felinele îndoielilor și percepțiilor noastre subiective de unde am căpătat automat trista inteligență de-a simți că nu poți trăi ori muri decât cu constrângerea obsesiei agregatului biologic ce ești, care vei crăpa și cădea răpus fie de un accident sau crimă, fie te vei defecta, datorită dereglării stupide a unui releu din tine ? Agregatul ce ești nu mai funcționează din cauza unui accident stupid, crime sau boli ce crește de bebeluș în tine, cimitirul e singura soluție de avarie, dar o soluție potrivită ambițiilor noastre meschine și efemere care nu se mai opresc. Mașinile vechi tot sunt mai utile într-un parc de dezmembrări ; din tine nu se va folosi nimic la cimitir ; doar sufletul va avea o căutare în Cer vândut și cumpărat de îngeri samsari la piața de sclavi a Cerului. Căci dac-ai fost robul Lui Dumnezeu o viață nu poți avea pretenția să încetezi a fi rob al Lui Dumnezeu în Cer în calitate de înger sub formă de suflet despre care nu știi oricum sigur ce soartă va avea decât că va fi tot un rob în Raiul Lui Dumnezeu, ca lagăr de concentrare suprem unde conceptului de libertate umană i se dă lovitura de grație pentru veșnicie. În calitate de rob al Lui Dumnezeu și al Raiului devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului și nici iadului dar foarte căutat și vânat de diavoli în această ultimă, stupidă și blestemată nenorocită locație a penitenței care e iadul, căruia Dumnezeu i-a dat apostila să funcționeze, unde numai dacă ai tras un pârț în biserică ori n-ai ținut post, te-ai masturbat, ai privit cu poftă funduri de femei străine, n-ai pupat moaşte și icoane de sfinți și ți-a fost scârbă în firea ta de așa ceva și n-ai înconjurat pe coate și genunchi biserica, n-ai luat lumină de la Înviere, vei fi coleg pe eșafodul schingiuirii cu cei mai mari criminali și tâlhari la drumul mare care să iei aminte că pot fi izbăviți iar tu nu, dacă mamele lor vor bate acatiste, mătănii și se vor ruga cu lacrimi fierbinți pentru ei către Dumnezeu.

  30) Nu poți trăi decât cu obsesia că ești un agregat biologic perisabil pentru care se luptă cete întregi de draci să le intri-n posesie și să-și facă jocul și mendrele cu tine, o biată pradă ce ești, vânată în Cer de atâtea duhuri rele și foarte puține duhuri bune care nu fac un caz din faptul că niște diavoli te-au câștigat trișând cum le stă în caracter și devii marfă, materie primă pentru industria schingiuirii în defavoarea unor îngeri care îți pregăteau terapia și deliciul mântuirii dar te-au scăpat din neatenție în balta nenorocirilor și ororilor iadului ca pe un pește din ciorpac și nici că le pasă sau uită repede de drama ta.

  31) Cu ce curaj să întâmpini viața când vezi că ești doar un vânat hăituit al Cerului, fugărit ba de îngeri, ba de demoni, subiect de dispută între Rai și iad și trăiești dezabuzat cu sentimentul tot mai acut că nu ești nimic altceva decât un nimic, un șoarece hăituit disputat între Dumnezeu, o pisică de rasă, și diavol, o mâță de maidan ? Spre paguba și nefericirea ta, nu ești ca om și ispravă a Lui Dumnezeu decât locul întâlnirii efemere a câtorva elemente care se vor strica, îmbinate anatomic și chimic precar și firav pentru o clipă efemeră. Cu ce optimism și curaj să privim elementele chimice din noi știind că suntem la mâna legilor fizicii și chimiei care nu știu de Dumnezeu și de pretențiile noastre paradisiace ? Cum să nu râzi a pagubă și dezgust constatând că ești doar un laborator unde niște elemente chimice își fac numărul cu tine, ignorând și neștiind cine ești, cum te cheamă și faptul că reprezinți ceva ? Apa din tine habar n-are de tine. Carbonul din tine habar n-are de tine și durerile tale.  Din faptul că vreo câteva elemente chimice din tabelul lui Mendeleev pe care Dumnezeu s-a încăpățânat să le adune ca să își facă de cap și petrecanie cu tine în viața asta de carne rezultă corpul și viața ta, apoi moartea și un suflet, acea electricitate din noi ce avem pretenția ca să o putem transmite fără fir către cer alături de stele și galaxii, în absolut, la Dumnezeu, în Rai, chiar dacă se taie curentul și ceva ne taie samavolnic cablul vieții din noi și murim. Dar noi vrem teleportare. Vrem în Rai. Dar nu vrem să devenim savanți și să găsim științific modul de a o realiza această teleportare ca să dispărem instantaneu din fața dușmanului ce tocmai se pregătea să ne taie gâtul. Lăsăm iresponsabili, că e mai simplu așa, toată treaba tehnică și minunile pe seama pravilelor Lui Dumnezeu bune de urmat fără cârtire și fără interpretare dintre filele roase și îndoite de răsfoit ale ceaslovului din mănăstiri. Iar noi, copiii autiști ai Lui Dumnezeu așteptăm cu bale la gură să ne poarte Dumnezeu pe scaunul cu rotile către mântuire cu pretenție veșnică.

  32) Avem dreptul să cultivăm cu pasiune aceste fantezii ale credinței ce Dumnezeu ni le perfuzează printr-o linie intravenoasă irezistibilă cu branula religiei la patul rulant unde toți ne vom îmbolnăvi și vom cădea murind împăcați, așteptând terapia mântuirii de la medicul de gardă al universului, Dumnezeu. Bun și milos din fire Dumnezeu pe toți ne va asista la patul de boală a credinței pe care ne-o injectează din viață în vene și ne-o toarnă în creier de mici copii ca pe o doctorie bună dar amară, amară dar bună. Avem dreptul să credem în această doctorie și să escamotăm și ignorăm că orice doctorie e un drog. Pentru scopul mântuirii, drogul credinței e scuzabil și avem dreptul să ne împărtășim din el precum avem dreptul să ne scuturăm de toate fantasmele și toate prejudecățile religioase pentru a experimenta libertatea și dreptul de a ne înșela sau nu, până la paroxism și ultima consecință a ratării noastre paradisiace.

  33) Până la urmă trebuie să ne vedem din exterior, să ne detașăm din corpul și din capul nostru, de toate prejudecățile noastre, să ne extragem craniul de vii din cap și să ne privim orbitele goale, sângerânde și inutile cu ochii holbați și scoși din orbite, ca să vedem clar cât suntem de imperfecți, nedemni și neverosimil a fi fost creați de o mână divină care să nu fi scontat cât a greșit creând omul așa, acest morman de carne sangvinolent și perisabil.

  34) Nu poți gândi cum o mână divină putea greși atât încât să ieșim noi așa, să fim atât de bolnavi și imperfecți, să ducem atât de strâmb piciorul prin bolile noastre trupești dar și morale prin fasoanele, convingerile și credințele noastre umane sau inumane. Nu poți să reziști și să rabzi văzând cum am fost făcuți practic de Dumnezeu, niște rebuturi față de ce ar fi fost ideal să fie niște forme de existență strălucită și perfectă ieșite pe piața și actualitatea cosmosului de pe mâna divină a unui Creator.

  35) Atunci când te detașezi din tine nemaiavând de ales, atunci când evadezi din credințele, prejudecățile și vanitățile tale pe care le-ai împrumutat genetic de la lume, atunci vei vedea cât de meschini și mărunți sunt cei de-o seminție umană cu tine între care ai fost pus să trăiești și cât de pervers,  otrăvitor și strâmb a fost pus de Dumnezeu în noi un "Eu", o credință, o conștiință de sine, un liber arbitru conceput ca un dat substanțial și ireductibil care mai mult dezorientează și otrăvește decât liniștește.

  36) Cât de ușor și cu emfază ni se spune că trebuie să murim și nu-i bai ! Cum să admitem că acel CEVA ce suntem, ce părea să țină și funcționeze atât de bine încetează să fie într-o zi ? Cum putem vorbi de un mâine imposibil ? Și nu vorbim acum de suflet care subzistă căci are, cum ni se promite, șapte vieți ca pisica având pașaportul în alb pentru Rai asigurat, fiind la mare căutare de Dumnezeu care vine prompt cu apostila, cu ambulanța și smurd-ul mântuirii și te găsește oriunde ai fi mort în univers. În schimb cum să te desparți de respirația ta, de ceea ce durează prin sine, de ceea ce ESTE, de ceea ce ești, de o îmbrățișare, de o mângâiere și un sărut ?

  37) Poți părăsi o iluzie, oricât ar fi de înrădăcinată ; dar ce te faci cu ceea ce e consistent, durabil, care e conștiința ta de sine, ceva valoros la care ții și care moare ? Dacă pe lume se află palpabil și evident doar ceea ce există și vedem, dacă ființa ta se întinde pretutindeni ca o iederă să afle răspunsuri la toate întrebările dar nu găsește și se consolează aderând supusă și dezolată la suprafața tristă și sângeroasă a acestei lumi căci după legile fizicii nu are de ales altcumva să se târâie și agațe, atunci cum să te rupi brusc de aceste habitudini și obișnuințe, cum să mori pur și simplu, cum să te rupi de ființa ta înșelată de univers încă din născare, fără să-ți pierzi busola...? Leacul e simplu și comod căci comozi și simplificativi din fire oamenii au găsit leacul credinței oarbe în Dumnezeu și fără de întrebări. Deci să postulăm și promovăm această amăgire universală a credinței, din prudență ori în scop terapeutic așa cum o fac toți.

  38) N-avem nici o altă șansă ori alternativă mai dulce și rezonabilă. Credem în Dumnezeu numai din TEAMĂ de El ; din disperare, nu din normalitate și rațiune ; de FRICĂ. Dacă n-am avea această teamă tot ar apărea teama că nu există nimic. După teama că există ceva, un Dumnezeu izbăvitor dar foarte atent la greșelile și păcatele noastre, urmează teama că nu există nimic. În ce delir ne-a pus Dumnezeu să trăim numai între niște temeri și orori și ce satisfacție cinică a avut când a scontat că ne va crea atât de sensibili și speriați...?! De aceea remediul, ori boala supremă după optica încetățenită, pare a fi într-un tărâm neutru al scepticismului vigilent, când vezi că Dumnezeu, totul, pare a exista și nimic nu există. De aceea, orice căutare deliberată, chiar și a mântuirii, dacă nu suntem liberi să renunțăm la ea e o constrângere ca oricare alta.
  39) Există frica de iad și frica de Rai. Frica de Rai, da, de un loc atât de select și de bon ton încât lenea și inaptitudinile tale nu le-ar putea face față nici într-un milion de ani exigențelor și elevărilor, obişnuințelor și habitudinilor traiului serafic. Duhurile Raiului ne intimidează. Ele sunt excelențe ; foști olimpici religioși pământeni cu zece pe linie. Știi că în cel mai probabil caz nu vei face față preliminariilor probelor calificării în campionatul mondial al mântuirii în Rai unde există vedete consacrate bine plăcute Lui Dumnezeu din rândul prea sfințiților și preafericiților cât și a cerșetorilor care te scuipă de la spate dacă strâmbi din nas și nu le dai nici un ban. A lor e Raiul, a celor ce se pregătesc pentru el. Varianta morții și iadului o percepi ca singura evidență prietenă cu tine, verosimilă, potrivită puterilor și aptitudinilor tale, singura comoditate negativă ce ți-e accesibilă la preț redus promoțional și după bugetul tău sărac de putințe și rezultate slabe religioase în viață.

  40) Raiul, oricât ar fi de dulce, nu e acasă căci nici în Rai nu e ca acasă. De aceea devine insuportabil și irațional, imoral, ofensator gândul că trebuie să te duci oriunde altundeva și să mori decât să rămâi oricât de chinuit și scârbit în amara-ți viață cu care de bine de rău ești obișnuit. Dacă pleci în Rai, nu ai bilet dus întors ci e pentru totdeauna, că-ți va conveni sau nu. Drumul către Rai nu e ușor ci se plătește cu viața și cu abținerea de la totul, de la orice păcat. Noi, amărâții universului tot n-avem cu ce plăti niciodată un confort pentru viața noastră și bucuroși ne dăm viață și tot pentru confortul postum de pe lumea cealaltă, pentru o bucățică efemeră de Rai să răcorească limba noastră urzicată de mujici ai universului uscată de setea zadarnică de viață.

  41) Îți vinzi viața pentru Rai căci n-ai ce alte resurse să vinzi, cum își vinde un sărac un rinichi să aibă ce să cumpere de mâncare copiilor. După setea insațiabilă de viață urmează setea de Dumnezeu arătându-ne ceea ce suntem de fapt în univers : niște morți de foame și de sete în acest univers, niște coate goale pe care Dumnezeu a tatuat mândru ștampila creaționistă și cea de robi. După scârba ororilor vieții urmează scârba că nu poți cel mai probabil să treci examenul mântuirii și să-L impresionezi pe Dumnezeu cu numărul tău slab, lipsit de talent și strălucire și implicit că trebuie să urmezi chinul iadului departe de un Dumnezeu care te-a lăsat cu curul în baltă să te chinui în viață alungați până la a mia generație cu toți strămoșii tăi din Rai, în greutățile și încercările ei și în neputința ta după ce mândru te-a creat fără un scop cert și explicit ci pentru că așa a vrut El în ambiția Sa creatoare.

  42) E cu neputință să admiți că lumea asta creată de Dumnezeu nu are nici o generație întreagă trăită în Rai, când Dumnezeu s-a supărat instantaneu pe primii săi copii și i-a detașat din startul Creației din Rai imediat ce a început să le crească părul pubian și au văzut că sunt goi, ca să trăiască pe un pământ al ororilor de tot felul drept pedeapsă că au vrut să guste simbolic dintr-un măr al cunoașterii și să devină mai inteligenți știind ce reprezintă cunoașterea binelui și răului.

  43) Nu ai cum să reperezi cu ochii rațiunii un Dumnezeu verosimil și al bunei măsuri care să răsfețe și mângâie logica gândirii tale limitate dar care e singurul bun de preț de la Dumnezeu, când simți cu această gândire că tot ce trebuia să fie mai vizibil, palpabil, real și rațional, adică existența însăși a Lui Dumnezeu e dimpotrivă, un concept simptomatic și inutil, criptic, criptat și de nedeslușit. Cum să nu rămâi rece și siderat când la întrebările simple și directe de copil inocent și curios Dumnezeu îți răspunde cu tăcerea-i eternă nespartă decât de visuri și revelații ce oamenii le numesc divine ?

  44) Când a vedea pe Dumnezeu trebuia să fie o evidență a actualității, un fenomen natural și nemijlocit, o ploaie, o ninsoare, o strălucire de soare, ceva logic, simplu, direct și axiomatic, dimpotrivă a vedea pe Dumnezeu e privit ca o taină și un noroc postum al tău și un privilegiu doar al morții tale. Nu poți să privești înspre Dumnezeu decât ca la un patron căruia îi recunoști apriori din respect și condescendență autoritatea și din respect pentru ideea divină nu-i vei cere niciodată buletinul să se legitimeze logic și rezonabil cine este și ce vrea cu tine și cu noi toți de ne merge atât de prost totul de la Facerea Lumii și până azi.

  45) Devine toxic gândul că trebuie să deshami de la toate obligațiile, de la toate senzațiile cunoscute vii și perceptibile ca să te duci să mori și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu, să faci un ocol prin tot universul, să ajungi la Rai și la iad doar ca să-ți satisfaci pofta ezoterică ce-ai poftit de a-L vedea pe Dumnezeu cum îți trece iubitor mâna prin păr. De ce carnea și ochii noștri cât mai sunt vii trebuie să fie văduvite de nenorocul de a nu-L vedea pe Dumnezeu în viață numai pentru că El a ales să se ascundă de noi definitiv, fiind mai tare ca vidul și ca minciuna ? Să fie carnea noastră urât mirositoare și fără gust de a ales Dumnezeu că nu se merită a ne-o atinge și alina de vii cu degetele Sale alinătoare de suferințe și că doar prin propriile resurse umane ale efectului placebo simțim degetele Lui Dumnezeu ștergându-ne de pe frunte transpirațiile agoniei cancerului ? Asta e ceea ce ți-ai dori mai mult, să-ți poți lua carnea cu tine în Rai ca să fie curățită de cancer de îngeri salvatori, ca să simtă ea pentru tine plăcerile de-acolo, ca să învingi infatuarea sufletului de a se lăuda că numai el e demn a simți cu aburul lui fiorii plăcerii paradisiace.

  46) Atunci când sufletul sau scheletul e incert ce senzații îți vor aduce în Rai, singurele senzații certe din toate timpurile îți sunt date de carne, aici și acum. Căci doar cu carnea ne înfricoșăm ori ne bucurăm un pic printre lacrimi, izvoraşe sărate ale cărnii noastre. Scheletul și sufletul trădător care pleacă fugind dintre coastele noastre mâncând pământul, sunt scutite de aceste mizerii ale morții, ale durerilor și plânsului. Nu ne rămâne decât carnea. Este aproape incredibil în ce măsură frica aderă la carne ; e lipită de ea, este inseparabilă și aproape indistinctă de ea. Scheletele astea n-o simt, fericitele ! Frica e singura legătură fraternă și sănătoasă ce ne leagă de animale, măcar că ele n-o cunosc decât sub forma ei naturală, bestială, sănătoasă dacă vreți. Animalele, fericitele, nu cunosc frica cealaltă, cea umană, ce țâșnește fără motiv din noi, pe care, în funcție de capriciile noastre, o putem reduce fie la un proces metafizic, fie la o chimie dementă și care, în fiecare zi, la o oră imprevizibilă, ne asaltează și ne copleșește. Pentru a reuși s-o învingem poate ar trebui să ne vină în ajutor toți foștii zei : Jupiter, Afrodita, Bachus și toți câți au fost uzurpați de Dumnezeul nostru care s-a înscăunat pe tronul universului și al veșniciei și e o întâmplare conjuncturală ce ține de istoria beligeranței dintre zei că noi acum Îl cunoaștem pe Dumnezeu Savaot sau Iehova de suveran la putere. Acest ajutor al zeilor pentru inimile noastre înfricoșate nu se poate obține câtă vreme avem acest monoteism și pe Dumnezeul acesta unic de prieten veșnic și inamovibil. Prieten ori nu, se simte în aer că epoca constrângerii religioase de a-ți dedica toată dragostea unui singur zeu va sfârși prin alternanța la putere peste mii de ani a vechilor zei, într-un reviriment și renaștere furibundă și răzbunătoare periodică a lor, închinându-se fiecare muritor după plac, prin rotație corespunzătoare fiecărei epoci istorice unui zeu sau altuia, funcție de gust și preferință. Poate că astfel, cine știe, moartea și frica vor fi mai democratice și suportabile, poate că moartea și frica noastră vor progresa și se vor îmbunătăți funcție de starea de spirit a Dumnezeului de serviciu ce va fi la putere sau modă peste mii de veacuri.

  47) Nu vrem să nu murim, dar vrem să murim mai elegant, comod, demn, uman și democratic și cu folos dacă se poate și asistați de zei pe măsura caracterului si suportabilității noastre. Dacă nu, asta e... ! Ne mulțumim cu Dumnezeul unic pe care-l avem acum, căci cel mai bun Dumnezeu e cel pe care-l ai. De aceea nu ne rămâne decât să ne delectăm plimbându-ne prin cimitir, umblând printre aceste carcase îngropate în pământ și încercând să ne imaginăm cantitatea de frică a cărnii pe care o târau după ele cândva. Și râzând, învârtindu-ne și dansând cu mâinile sus, dansând sub ploi de flori de vișin prin cimitir, să ne gândim cum au scăpat toți cei din gropi, toți cei ce-au trăit, cum au scăpat de frică, de carne și de durerea ei. Tot ce trăiește, de la animal la insecta cea mai respingătoare, de la om la viermele cel mai neevoluat și năpârca cea mai veninoasă, tresar de frică și de durere, de moarte și de neființă, nu fac decât să tresară. Tot ce trăiește, pentru simplul fapt de a trăi, e vrednic de milă. Și mă gândesc la toți cei pe care i-am cunoscut ori nu și care nu mai sunt, tolăniți demult sau recent în sicriele lor, scăpați pe veci de carne, și de frică și de durere. Și simt povara morții lor luându-mi-se de pe umeri și năvălind, tot mai grea și apăsătoare pe umerii Lui Dumnezeu după cum a vrut-o de la început când a făcut lumea declarându-se intendentul nostru, doctorul nostru de suflete, alinătorul beteşugurilor și durerilor disperate ale trupului nostru plin de puroi în cantități mai mici sau mai mari și purtătorul de grijă al nimicniciilor și efemerității noastre în Atotputernicia-i autoservită, evidentă și clamată. Plimbându-ne prin cimitir, poate-am câștigat ceva. În orice caz, o experiență și o lecție în plus. Oricum, ne-am mai liniști experimentând această terapie prin cimitir care e cu atât mai puternică cu cât se face noaptea, când cucuvelele și liliecii sunt activi și noi mai pregătiți pentru sperietură și deces.

  48) Înțelegeam să avem abilitatea, sub protecția divină și a unui înger păzitor repartizat din oficiu nouă fiecăruia de Dumnezeu, de-a accede toți în Rai ca niște ființe evoluate, responsabile, demne de manufactura unui Dumnezeu după al cărui chip și asemănare eram făcuți, fără a avea tragica neșansă a unor efemeride iminent muribunde care n-au nici o șansă la excelența similitudinii caracteristicilor superiorității rudei noastre de drept, Dumnezeu. Când colo constatăm diferența de clasă, de rasă, de castă și că nu suntem rudele, copiii Lui Dumnezeu ci orfanii Lui de serviciu. Dumnezeu e fericit oricum ; cu orfani ori fără.  Noi de ce n-am fi fost automat și nemijlocit molipsiți de fericirea Tatălui nostru definitiv...? Nu iubire și părtinire constatăm ; ci că suntem lepădături ale Părintelui nostru ; avortoni cărora Dumnezeu le mai dă o șansă să se întoarcă în Rai după lungi și imposibile chinuri ale vieții târându-ne prin noroaiele de sub zidurile palatelor din Rai unde se degustă caviar, se bea șampanie din partea casei, se dansează cadril și menuet de către duhurile Raiului, în sunetul ansamblului de harpe la care cântă îngerii noștri păzitori,  noi bătându-ne pentru câteva ciozvârte și oase cu bucăți de mântuire aruncate în noroiul paradisiac pentru noi de către sfinții și preafericiții ce benchetuiesc în sfârșit în Rai după pohta ce-au pohtit o viață în post și rugăciune. Înțelegeam să fim prinți ai Lui Dumnezeu, după câți îngeri păzitori avem din oficiu destinați să ne păzească de necaz, când colo noi suntem bolnavi și muritori de profesie,  cerșetori și sclavi, atât pe pământ cât și în cer, fiecare, culmea, cu îngerul său păzitor care joacă bâza în loc să te apere de demoni și de orori. De la ei au învățat oamenii să doarmă în post și să nu-şi facă treaba. Astfel, pe pământul pustiit de dramele evidente, dacă mai respirăm o facem ca niște bastarzi părăsiți și nu ca ființe privilegiate cu os divin dați pe mâna îngerilor păzitori de către Dumnezeu. Putregaiul și nepăsarea Lui Dumnezeu sunt cadoul otrăvit dat vieții noastre degenerată în soarta noastră crudă și nefericirea ca profesie, când sublima moarte ne dă lovitura de grație și ne jignește insurmontabil văduviți de un destin fericit de progenituri divine surghiunite în iad și de la care îngerii noștri păzitori își iau rămas bun cu lacrimi în ochi și fiindu-le dor inutil de noi ; căci vorba omului : "Pământu-i rece, dorul trece..." Și astfel, trădați și părăsiți și de îngerii noștri păzitori, uitați în acest orfelinat al vieții, predați de la unii la alții de către îngerii noștri păzitori la schimb în orfelinatul morții nu suntem decât o marfă manipulată în transcendent, ori de îngeri, ori de diavoli, ori de Dumnezeu și astfel nu filantropie constatăm ci curată mizantropie și pruncucidere din partea Tatălui nostru și ai îngerilor noștri păzitori care s-au ascuns de noi în Ceruri și ne-au părăsit lași din naștere.

  49) Să tăcem din gură în această soartă amară de orfani cosmici, să nu-i supărăm și mai mult pe Dumnezeu și pe îngerii noștri păzitori care joacă bâza și privesc cum ne dau dușmanii în cap în loc să îi oprească, e singura opțiune înțeleaptă. Căci într-o lume făcută de Dumnezeu așa încât tăcerea e de aur, omul e stăpânul fericit al cuvintelor nerostite și sclavul umilit al celor rostite care se întorc împotriva lui. Lui Dumnezeu nu-i pasă de tăcerea noastră, fie ea cât de mâhnită și otrăvită. Doar cuvintele și întrebările noastre Îl irită pe Dumnezeu insurmontabil. La drept vorbind Tatăl nostru care e în Ceruri putea să ne dea o viață de trei ori mai amară și o moarte de o cutremurătoare intensitate. Murim în schimb liniștiți ca găinile în cotineață decimate de dihori și cum lor le mănâncă dihorul numai capetele, Dumnezeu ne ia din noi numai sufletele iar noi murim apoteotic cu Dumnezeu în gând și în inimă, împăcați cu soarta noastră, cu gândul doar la centrul spa de recuperare din Cer numit Rai unde Dumnezeu și îngerii noștri păzitori ne așteaptă bucuroși și avizi să ne dea sărutul morții. Cui nu-i convine poate să se lecuiască de tot : și de viață, și de moarte, și de credință și de necredință, și de iadul stupid, și de Raiul ciocoiesc ; simplu : Cu o vizită de plăcere în cimitir dacă se poate la propriul loc de veci dacă ai unul, admirând melancolic crucea ta și crucile tuturor prietenilor și dușmanilor plouate și murdărite de găinațul ciorilor și cucuvelelor, ori admirând oase goale la groapa de gunoi a cimitirului, singurul adevăr care ne e mai aproape de trecătoarea piele decât un Dumnezeu și niște îngeri păzitori tot mai ocupați cu vidul și cu nimicul și care datorită legilor universului se depărtează ireversibil de noi și de toate, încă de la Big-bang... adică de la Facerea Lumii. 
   
(Text construit pe baza și pe osatura unui citat din "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran pe care mi-am permis să îl modific și completez mai mult de 90% cu viziunea, opiniile și recenzia mea. Nu a mai rămas aproape nimic din textul lui Cioran nevoit să suporte completarea mea ucigătoare. Îmi cer scuze dar textul original trebuia susținut în aceeași manieră sceptică și nihilistă care e marele adevăr care-mi place la Emil Cioran)