37) MINTEA ȘI INIMA, DARURI OTRĂVITE DE LA DUMNEZEU

37) MINTEA ȘI INIMA, DARURI OTRĂVITE DE LA DUMNEZEU
 
  1) Când mori, trebuie să mori cu totul : și cu mintea, și cu inima. Afară de cazul când unii vor zice, au tot dreptul, că ceva din mintea și inima noastră tot trebuie să se recupereze în cer undeva cu ajutorul sufletului care va recupera chipurile ceva din simțirea și identitatea ta, din vanitățile și fasoanele tale în Cer. Știu, nu poți muri detot atâta vreme cât prin ce ai făcut, spus sau scris rămâi în amintirea câtorva oameni care te-au apreciat sau iubit și a altora care din aceleași motive te-au urât sau disprețuit ori nu le-au păsat de tine. Dar în rest mori deplin căci "morți sunt cei muriți" cum spunea Eminescu, chiar dacă nici Eminescu nu mai e un reper ci doar un schelet din dulap pentru unii gen Patapievici.

  2) Oricum, pentru-a muri trebuie să fii copt, trebuie să știi ce ți se întâmplă, tocmai pentru a da conținut și eficiență morții tale. Dacă ești om și nu poți face abstracție de asta, nu poți muri pur și simplu și indiferent ca o muscă strivită cu pliciul, trebuie să mori conștient și insolent cu ochii larg deschiși, explicându-ți drama care ți se întâmplă, trebuie să mori demn ca un erou care ia moartea în râs, care știe și care-şi asumă riscul de a pune demn singur gâtul pe butucul sfârșitului și expirării pentru că trebuie să mori demn sfidând călăul oricine-ar fi, hulind și scuipând pe boli, pe dureri și pe moarte, pe nonsensul acestor invenții ale Lui Dumnezeu de care El este în primul rând atât de mândru că le-a ivit pentru oameni în laboratoarele Sale creaționiste, cât este și responsabil moral de când a creat lumea și pământul în zilele Facerii și exuberant ni le-a dat nouă oamenilor pe cap făcându-ne triști și bolnavi incurabil de această boală a bolilor și ispravă neisprăvită care se numește viață.

  3) În această viață nu putem numai să ne bucurăm de tot ce ne-a dat Dumnezeu. Pe fond, dacă ne ciupim carnea un pic vedem că totul ne doare, și chiar nu trebuie să facem nimic și iar ne umplu bubele, bolile, molimele, cancerul de care ne îmbolnăvim din senin și iar totul ne doare. Ni s-au dat ca o consolare și supapă de descărcare râuri de lacrimi ca să plângem și să nu înnebunim detot de durere și iată ce-i viața, un râu de lacrimi drept cadou otrăvit ce ni l-a dat Dumnezeu prin chiar ochii noștri și inima noastră amară și infarctibilă. Iată ce-i viața dată de Dumnezeu, un infarct și un accident vascular cerebral amânate, o pastilă amară care pe loc zici că-ți face bine că de' ! Dumnezeu ți-a dat viața pentru care trebuie să-i mulțumești dar prin ea, Tatăl tău din ceruri ți-a și întors un ceasornic în tine care ticăie cu fiecare boală, meteahnă și durere și ocult te ucide ori mai devreme, ori puținel întârziat și monstruos de bătrân, scăpat astfel de tocătorul morții care mai uită și ea pe unii, având atâta treabă pe cap cu atâția. Iar pentru asta, ori că murim tineri, ori bătrâni, ori de boli, ori asasinați, ori bătrâni și uitați de moarte, recomandarea e că tot trebuie să mulțumim Creatorului nostru. Dacă n-o faci, ești păcătos și nu numai că mori în clipa morții tale dar vei suferi de o moarte eternă de chin și vaiet în iad. Pentru asta n-avem de ales și nu putem decât să fim nemulțumiți și atât. Căci mai mereu suntem preponderent triști și morocănoși pentru că încercările vieții rânduite de Dumnezeu ne dau acest inexorabil și incomod motiv.
  4) Nu putem numai să-L lăudăm pe Domnul pentru tot ce ne-a dat sau ne-a luat. La un moment dat involuntar întoarcem capul și înjurăm când ceva, măseaua, genunchii, spatele, totul ne doare, totul ne e potrivnic, de tot ne e silă și scârbă, totul simțim că e nedrept și prin cacealma ne învinge pe noi și pe semenii noștri de suferință. Dar chiar dacă un dușman ne-a făcut rău noi n-avem nimic cu el, noi nu-l înjurăm pe el ci pe Dumnezeul mamei lui. Dumnezeu care i-a făcut mama dușmanului din sânul căreia a supt acel lapte otrăvit este autorul moral de fapt al creării dușmanului nostru. De aceea oamenii sunt logici judecând după cauzalitate. De ce să-ți înjuri dușmanul când mai logic și curat e să-L înjuri pe Dumnezeul mamei lui care l-a făcut ? El este artizanul și autorul moral al experimentului nefast al viețuirii care ne-a adus la pachet toate neajunsurile și neplăcerile inerente vieții, toți dușmanii și sabotorii bucuriei vieții noastre care se stinge cu zile sub ochii dușmanilor noștri care jubilează și calcă bucuroși cu bocancii pe sângele nostru negru și închegat.

  5) Oricât am fi de respectuoși, reverențioşi și condescendenți cu Dumnezeu și invențiile Sale dintre care face parte și viața omului, tot mai rămâne o fărâmă de scârbă și dispreț pentru preocuparea Lui Dumnezeu de-a nu fi stat cuminte în acest univers și cinic a ne pricopsi cu durerile bolilor și oroarea morții noastre cea de toate zilele pentru care nu putem să nu simțim ca ființe vii și inteligente cum un Creator a putut să-şi bată joc în așa hal de specia Sa preferată, omul, ratându-şi șansa de a face carieră divină făcând ceva bun și memorabil în univers și complăcându-se în așa ieftină și sângeroasă prestație divină care e lumea și viața în care trăim. E cu neputință dacă suntem posibili și vii să nu dorim să trăim efectiv o utopie a binelui și fericirii alta decât speculația Raiului lumii celeilalte și e cu neputință ca fiind entități vii și declarat făcuți de Dumnezeu, acesta să nu fi pus umărul și să nu fi făcut pentru noi tot ce-i stătea în putință AICI PE PĂMÂNT ca să fim fericiți și să nu se mai audă niciodată de lacrimi în ochii noștri pe acest pământ, pentru a da o mână de ajutor universului să ne ofere ipostaza și utopia cea mai benefică și adecvată a viețuirii dacă tot fu să fie de la Dumnezeu experiența și șansa de a exista. De aceea mulți ajung la concluzia că în asemenea condiții e puțin probabil să fi fost creați de un Dumnezeu care s-a purtat cu noi ca un tată vitreg.

  6) Dumnezeu care în idee și în fond nu e decât etalonul bunătății, milei și perfecțiunii în univers nu avea cum să ne umilească cu oroarea și nonsensul suferințelor, cu condimentul savorilor și senzațiilor negre ale iadului, ori chiar să facă iadul pe pământ după tot ce vedem. Dumnezeu care e etalonul bunătății și perfecțiunii nu avea cum să nu facă Raiul pe pământ și nu l-a făcut după tot ce vedem, iar dacă l-a făcut și l-a desființat mutându-i locația în cer, Dumnezeu și-a pierdut tot creditul în ochii noștri de obidiți de profesie ai sorții. Judecând practic după viața și lumea de-o avem în față, după felul cum suntem noi, îți vine să plângi și să râzi ca la teatru cu ce fiasco și dramă ne-am putut pricopsi de pe urma universului și a preocupărilor creaționiste catastrofice ale Lui Dumnezeu. Merită să mulțumim Lui Dumnezeu numai pentru faptul că din întâmplare, sau e rezultatul unei ultime resurse în penurie de milă, înțelepciune și bunătate divină, nu suntem TOȚI orbi ca râmele și orbeții, ciungi, ologi, leproși și nenorociți și că mai avem ce mânca, și un pat unde dormi feriți de furtuni, fulgere, tsunami-uri, jivine, feriți și în siguranță între un război trecut și unul iminent viitor sau alte și alte nenorociri de care vă dau în scris că și mâine vom auzi și vă mai dau în scris că și poimâine Dumnezeu, autoritatea supremă a tot ce se întâmplă pe pământ bun și rău va fi cântat și lăudat de mesagerii credinței și misionarii vajnici ai Lui Dumnezeu. Când însă pentru o însemnată parte din oameni aceste șanse la o viață liniștită cum avem noi și la a nu fi detot nenorociți sunt doar utopii și visuri iar pentru unii din noi, numai o întâmplare sau noroc a făcut ca să nu fim detot niște nenorociți, niște refugiați de război, niște imigranți cum sunt atâția sau niște ostatici amenințați cu decapitarea, ca să nu vezi acest neajuns existențial ce cu cinism Dumnezeu ni l-a pregătit cu discriminare numai unora dintre noi din startul Creației, ar însemna să te abții de a vedea ceea ce-i atât de clar adică mizeria vieții noastre care e ascunsă de Dumnezeu cu grijă sub preș în acest univers al crimei pe scena numită pământul creat de Dumnezeu.

  7) Ar trebui să-ți cenzurezi și oprești mintea de la reacțiile de repulsie firești sub efectul amăgitului nostru destin peste care Dumnezeu s-a pus gestionar și intendent de serviciu totalitar. Dar nu putem, odată ce am fost înzestrați cu minte, inimă și liber arbitru de Dumnezeu să nu mulțumim măcar că ne-a dat aceste daruri, mintea și inima iar dacă ni le-a dat nu putem să facem abstracție de aceste daruri pe care Dumnezeu nu că ni le-a dat, dar avar le-a scăpat din mână și noi le-am furat și folosit în ineficiența și deșertăciunile vieții noastre, ca să vedem că suntem goi și amărâți și că plângem nu din instinct, ci că ne doare totul și nu înțelegem din vina cui, căci evident, în afară de vina noastră că îndurăm stoici tot răul și grabnic nu ne sinucidem în masă ca să scăpăm de tot amarul, există o vină în ceva, în copacii care ne privesc indiferenți cu ochii puși în frunze de Dumnezeu, cum ne chinuim și ne insultă acești copaci și pomi și mai crunt și ne chinuie înflorind frumos primăvara spunându-ne ce lume minunată a creat Dumnezeu.