87) PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM (REACTUALIZAT)
Puterea Lui Dumnezeu e o forță într-adevăr mare. Orice forță are rolul și virtutea de a se opune și învinge o altă forță contrară, mai mică și de sens opus. Cu forța Sa imensă, Dumnezeu nu se joacă, nu face integrame sau lego, nu pierde timpul, El chiar face și desface sisteme solare, planete și galaxii, populații de extratereștri de care nu ne-a spus niciodată în Cartea Sfântă, lumi neștiute așa cum ne-a făcut și pe noi la un moment dat, și iată puterea Lui Dumnezeu cât de mare este și cât de plenar se manifestă : De la sorii pe care-i mută pe cer, la munții pe care-i înalță și surpă pe pământ, de la blocurile dărâmate la cutremur, până la inundațiile și tsunami-urile devastatoare, de la incendiile în care pier oameni și până la trăsnete de care sunt loviți ciobani răzleți cu turma pe câmpii, de la râurile care curg mișcate de puterea Lui Dumnezeu și inundă sate întregi, până la mormolocii care viermuiesc în ochiurile de bălți și la noi și cărnurile noastre de care Dumnezeu are grijă numai la rugăciunile exprese ale noastre, să le dea sănătate, tămăduire și îndestulare... Nimic, nici mișcarea cozii unui mormoloc, nici o chiorăială de mațe din burta noastră nu scapă de controlul și scanarea, de puterea Lui Dumnezeu. Așa suntem noi obișnuiți să credem, ăsta e adevărul care ne place și ne mângâie vanităţile și nimicnicia ! Dumnezeu este prea mare și puternic chiar și pentru planete și sori iar pentru noi măreția Sa nu se poate pune într-un raport rezonabil. Căci atât de mare e Dumnezeu încât chiar să vrea să ne sărute, ne-ar înghiți și dezintegra pur și simplu cu toată buna Lui intenție, ca un uragan căruia nu-i poți declara dragoste căci te va spulbera. Ce e Dumnezeu pentru noi altceva decât o locomotivă de mare putere și viteză pusă să tragă vagoanele noastre de jucărie încărcate cu puf și pene de pernă, care sunt păsurile și viețile noastre pe care Dumnezeu nici nu le simte cu forța și puterea Sa imensă trăgând universu-ntreg pe șine ? Bineînțeles că din micimea noastră de puf Îl simțim pe Dumnezeu atât de măreț, agățându-ne de mania Lui ca niște curnuți de lâna oii care paşte indiferentă pe imaș ? Pentru Dumnezeu nu suntem decât niște paraziți, remore dependente și sperăm că ne poate auzi strigătele și rugăciunile noastre, ca și cum noi oamenii am putea auzi strigătele și văicărelile bacteriilor și jegului pe care-l dăm jos la baie. Bacterii suntem pentru Dumnezeu și nu contăm. Dar noi ne lăsăm în grija Lui Dumnezeu ca să scăpăm, egoiști, șarlatani, subiectivi și zăbavnici de orice grijă și complicație. De aici umanitatea extrage un mare beneficiu de fericire, inegalabilă și ineficace prin altă metodă decât cea religioasă. Cât de fericit și împlinit poți fi când spui ca om cu frica Lui Dumnezeu că neabătut crezi din toată inima ta în puterea Lui Dumnezeu ! Pare că nimic nu este mai frumos și înălțător pentru inima ta pustiită de necazuri dar în schimb plină de credință, ca cea mai strălucită compensare. O emulație, o pace interioară se lasă peste sufletul tău și peste toate întrebările și incertitudinile tale, și nu se mai vede nimic, ca o ceață peste vârful munților care nu se mai văd și nu mai există în calea credinței tale. Crezi în Dumnezeu și ești fericit, ai totul, ești asigurat în fața universului, Dumnezeu semnează pentru tine și tu poți să stai comod și liniștit pe locul vieții ca un pasager făcut comod pe bancheta cu loc rezervat în trenul care duce la moarte.
Cine crede în Dumnezeu și în puterea Lui e om cuminte și smerit în trenul care duce la moarte, aleluia ! Când ești om și ești credincios ori necredincios, oricum ești alcătuit din miliarde de celule care vor seca și putrezi și te vor duce inexorabil la moarte, apoi nimic, absolut nimic, vid, întuneric, neant. Vor trece secole întregi și nici o râmă nu-ți va mai trece printre coaste pentru că ești la doi metri sub pământ unde nu prea e oxigen și nici urmă de Dumnezeu care nu se complică cu gropile noastre infecte. Mort fiind, când și când îți va mai trosni câte o scândură la sicriu, odată la 45 de ani, putrezind și ea și surpându-ți pământul de deasupra plin de scaieți și dărâmându-ți crucea, putrezită și ea, înnegrită de ploi și murdărită de găinațul ciorilor și cucuvelelor din cimitir. Neantul și vidul își vor lua rolul în serios și ne vor scuti, cadavre fiind, a mai venera pe Dumnezeu din sicriu, pe Dumnezeul Cel de afară care e o putere supremă, inutilă, de peste tot și de niciunde, care are oroare de moarte, de gropi și de cadavre, dovadă că a ales pentru sine să trăiască veșnic în Cer ca într-o farmacie curată și având oroare de mizerie, de cadavre, fiind antiseptic până la paroxism. Astfel, Dumnezeu a ales să nu ne înalțe la cer cu tot cu trupul putrezit și plin de viermi și bacterii, extragând numai sufletul din noi, esența, aburul, curentul electric, singurul de care are nevoie în industria Sa divină din Cer, singurul curent electric care poate exista fără un conductor, sufletul nostru fericit și trădător care pleacă la bine și la huzur în Cer, lăsându-ne pe cap cadavrul pradă viermilor cei neadormiți. Carnea noastră, vai de ea, să știi că te vei înnegri și altera ca o mâncare stricată aruncată într-o ghenă de gunoi care este coşciugul nostru ! Dovada că Dumnezeu ne urăște programatic carnea e că ne-o bagă sub preș, o aruncă gropilor și uitării, de bine ce bucuros de reușită și exuberant tocmai ne-a făcut-o din lut. Dar, cadavre fiind, Dumnezeu nici nu știe cât ne vom liniști în sfârșit în mormânt încetând să hrănim cu carnea noastră toate bolile pe care Dumnezeu le-a proiectat în geniu-i creator și care-au tras de noi o viață-ntreagă și pe care Dumnezeu le-a inventat după o veșnicie de gândire în planul Său numit Facerea Lumii. Vom putrezi liniștiți în bezna din sicriele noastre și ne vom lecui și de ateism, și de credință și de Dumnezeu și de boli și durerile lor. De crezi ori nu crezi, același destin mizerabil și totodată fericit îți așteaptă și paşte carnea, ce acum o tot îmbăiezi și masezi ; dar în întunericul fără aer al sicriului la care niciodată nu vrei să te gândești serios, carnea ta, cadavru iminent, proaspăt îmbăiată și masată și dată cu tot felul de creme și balsamuri va deveni gunoi, și va putrezi ca un gunoi în tomberonul numit sicriu care are o cruce pe care e scris numele deşeului depozitat, cu datele de valabilitate care sunt anul nașterii și al morții. Să stai la o coadă de douăzeci de metri la un magazin de pompe funebre să-ți cumperi din timp un sicriu și o cruce din lemn de brad, ieftine, e tot ce poate fi mai logic, realist și de bun simț în lumea inventată de Dumnezeu. Pentru că ăsta e viitorul, asta te-aşteaptă pe veci și asta e șansa ta în acest univers unde peste tot suflă ca un crivăț siberian puterea Lui Dumnezeu, în care oamenii cuminți și credincioși, sedați cu puterea credinței cred. Pentru toate acestea și pentru multe altele pentru care Dumnezeu poate fi chestionat cu întrebările noastre insolente și retorice, putem să ne punem sătui, obosiți și inutil întrebarea : Au putea face Dumnezeu și altfel cu puterea Sa vestită ca să fim și noi un pic mai fericiți și nu veșnic înecați în oceanul încercărilor și dramelor vieții noastre ? Și nu să fim condamnați la univers și ororile lui, ci să fim mângâiați în suflet de dulcea realitate a unui univers blând care nu există, când doar Dumnezeu există cu mare forța Sa pitit în cel mai ascuns și negru colț al universului, definitiv departe de noi cei de după sârma ghimpată, cățărați pe ea și urlând de durere și dor de Dumnezeu, cu flăcările iadului pârlindu-ne fundurile și conștiințele. Căci de mici ne consumăm irecuperabil timpul vieții în dezastre, împilări, orori, care ne umplu viața de dramatisme insurmontabile și ne consumă și risipește toată șansa noastră în ofuri și lacrimi de sânge în tot timpul vieții. De la pruncul care plânge învinețindu-se când simte în ce realitate crudă a fost expulzat barbar din pântecul cald al mamei, și până la bătrânețea înfrântă și executată pe patul de spital. De la copilăria și tinerețea pierdută în șaisprezece ani de școală în care înveți numai 2% din tot ce ți-ar fi util în viață și activitate, restul fiind pierdere irecuperabilă de timp și de instruire, de la George Bacovia care spune : "O, liceu, cimitir al tinereții mele, cu pedanți profesori și examene grele...", și până la maturitatea în care în plină forță de muncă ești dat afară și făcut șomer, cu toate studiile superioare ce le-ai făcut și diplomele de merit pe care le-ai luat în școală și ești lăsat pe drumuri în custodia unui Dumnezeu care contrariat se spală pe mâini cu spirt de noi și spune, ca o vedetă care fuge de microfoanele reporterilor, că nu El e vinovat de așa ceva, ci noi oamenii în deșertăciunile noastră, și pleacă mai departe ofuscat, făcându-şi cruce și scuipând în sân, cu dosarele noastre doldora în servieta-i burdușită, periindu-şi și dându-şi cu clor și spirt sandalele călcând pe drumu-i plin de scârnăviile și balele sărutărilor și evlaviei noastre, în corul osanalelor noastre și a credinței noastre fierbinți până la moarte și doar până acolo, a credinței noastre efemere în puterea prea mare și inutilă a Lui Dumnezeu, deoarece toată drama noastră nu e numai până mâine după amiază la ora cinci, după care gata ! Ororile vieții noastre sunt pentru totdeauna, toată viața ți-o vei murdări și consuma în necazuri și neajunsuri sub îngăduința Lui Dumnezeu și promisiunea Lui expresă că vei ajunge în Rai cândva, mai precis la Sfântul Așteaptă. Apoi ca să fie tot răul și drama noastră completă, ai cea mai mare șansă să ajungi în fundul iadului. Și tu vei muri prietene și cel mai probabil vei ajunge în fundul iadului și nu vei vedea binele și Raiul cu ochii tăi. Raiul nu poți să-l vezi nici cu ochii de om viu, nici cu orbitele negre ale tigvei tale, fostul tău cap plin de creieri îmbălsămați de fierbinți rugăciuni. Vei fi orb în Rai, chiar dacă-ți va fi bine, pentru că nu vei mai avea ochi, din tine doar sufletul orb va pleca la Cer iar ochii ce odată au văzut în culori vor rămâne să putrezească în orbitele craniului tău prin grija Lui Dumnezeu care s-a asigurat să nu fie văzut vreodată nici pe această lume, nici pe lumea cealaltă. Amară deziluzie când ai să constați acest neajuns al orbirii din Rai, și nici n-ai murit încă să vezi ce te mai așteaptă acolo în acel loc al fericirii eterne ! Poate o eternitate de bine, poate una de rău. În mâna și puterea Lui Dumnezeu stă destinul nostru, atât în lumea aceasta, cât și în cealaltă, așa am ales noi să credem odată pentru totdeauna. Visând așa frumos, sau urât, călătorim ațipiți și ciufuliți, ca niște țărani mergând la prăşit pe bucată în căruța vieții, trăind oricum și din plin drama vieții noastre. Drama noastră umană e eternă călătorind cuminți și îmbălsămați de puterea credinței, în trenul care duce la moarte ; călătorind pe șinele universului în marfarul care duce la moarte, drama noastră umană e insignifiantă prin contrast și e eternă, la fel de eternă și mare ca puterea exagerată, disproporționată, inutilă și jenantă a Lui Dumnezeu peste toate mărunțișurile și încercările vieților noastre de efemeride. Prea mare e pentru noi puterea Lui Dumnezeu. Astfel, Atotputernicia divină nu e pentru noi, robii Lui Dumnezeu decât inutilul dus la extrem, în trenul care ne duce la moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu