CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI (REACTUALIZAT)

100) CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI   (REACTUALIZAT)

                         1)
 
  Într-o zi din cele șase ale Creației a făcut Dumnezeu omul, singura ființă inteligentă și conștientă de existența proprie și a universului înconjurător, astfel încât universul cu toate tainele sale și însuși Dumnezeu ca entități au devenit în sfârșit percepute de cineva, căpătând legitimitatea realității. În lipsa omului și a minții sale puse de Dumnezeu în creierele oamenilor, Creatorul universului și însuși universul ar fi fost niște realități ilegitime, inutile și fără de vreun sens,  ca diamantele și aurul din fundul pământului negru pe care nu le vede nimeni, astfel că sunt egale în valoare cu tina și glodul pământului. Un Dumnezeu singur într-un univers văduv de realitatea minții umane inteligente ar fi avut o valoare nulă oricât ar fi fost Dumnezeu de sfânt, etern și sublim odată cu toate minunile stelelor și miriadelor de galaxii create de El, lipsite de însemnătate dacă nu ar fi fost omul ca să le perceapă măreția. Noroc că Dumnezeu și-a inventat omul astfel încât acesta, firavă trestie gânditoare să-i validze prezența și imaginea divină în univers. Dacă n-ar fi avut inspirația să creeze din lut acești oameni gânditori și îndelung visători care să se gândească la El, să-L venereze și aduleze, nu știu ce va fi făcut singur Dumnezeu în univers, în Calea Lactee și pe pământul cu ape fără baraje de hidrocentrale și munți plini de păduri netăiate, fără nici o biserică sau catedrală în care să-şi găsească liniștea alături de credincioși, murind de urât și întristare că nu sunt oamenii în sufletul și credința cărora să-şi găsească Dumnezeu un bun reazem, sălaș și culcuș ; astfel încât crearea oamenilor de către Dumnezeu a fost motivată în primul rând pentru siguranța și interesul Lui propriu, astfel încât a fost un act de o importanță crucială, obligatorie pentru prestanța divină. Ca să fi inventat niște oameni perfecți, Dumnezeu avea nevoie de o veșnicie și sunt sigur că dacă ar fi insistat cu talentu-i creator, ar fi reușit. Presat de timp, de nevoia stringentă practică și de anxietatea singurătății,  nesuportând să mai fie o veșnicie singur și lipsit de laitmotivul și încununarea legitimității Sale care sunt oamenii, a purces Dumnezeu să-i inventeze pe dată, rapid și fără prea multe sofisticări, conștient de rolul lor practic și degrabă aducător de liniște și satisfacție mândriei Sale de demiurg. Și ne-a inventat Dumnezeu din ce-a găsit mai repede și El în mediul înconjurător, din lut amestecat cu puțină apă ca să fie materialul mai moale să-l poată Dumnezeu olări. Cum puteam spera, ca fiind făcuți taman din lut să putem avea noi oamenii o excelență și un rafinament mai acătării în caracter și comportament ? Am ieșit așa cum s-a putut : sub o mască de oameni, operă capitală meșterită de Dumnezeu cu care are a se mândrí, am rămas în năravuri la fel de sălbatici ca dobitoacele, ba încă mai grozavi, dându-ne Dumnezeu minte să fabricăm un întreg arsenal de arme și vicleșuguri cu care să ne răpunem aproapele mai perfid și mai cu spor. Răi sau buni, Lui Dumnezeu i-a fost suficient ca să capete curaj a domni peste noi și să se simtă în elementul Său în acest exercițiu domnesc în care privește tandru de sus din Cer cum pasc oile Sale, oamenii, pe pământ. Ar fi fost catastrofal ca Dumnezeu să nu aibă inspirația să-şi inventeze acești robi ai Săi, oamenii.  Cum orbilor din născare e stupid și imoral să le explici frumusețea culorilor și a lumii înconjurătoare, așa e și cu realitatea unui univers lipsit de prezența lui homo sapiens, realitate care ar fi fost de asemeni o stupiditate cu atât mai mare cu cât autovocația și mândria profesională de guvernator general și Autoritate Atotputernică a Lui Dumnezeu peste oameni îi este cea mai dragă dintre virtuți, drept pentru care evident că El trebuia, simțea nevoia vitală să guverneze și stăpânească peste cineva, peste niște viermi măcar, peste robii Săi oamenii pe care printre altele tocmai și de asta i-a creat, ca să fie supuși, ca să fie robi și roabe ai Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. De ce a creat Dumnezeu oamenii ? E simplu să constatăm că doar motivat de grija pentru propria-i reputație și viitor, grijă care a fost atât de mare încât nu avea cum să lase Dumnezeu universul gol, netocmit cu ceva extraordinar și pe măsura Divinității Sale, deci a creat oamenii conștienți și inteligenți, băgându-le în cap percepția realității înconjurătoare, rațiunea și mai ales robia sentimentului religios și a credinței în El cu o asemenea intensitate și într-o asemenea manieră meșterite de Dumnezeu în creierul lor încât oamenii chiar au căpătat încredere și pasiune pentru Dumnezeu mângâindu-se cu această acumulare pozitivă și confortabilă sufletească de a-L percepe pe Dumnezeu ca pe o revelație și un bun util, cel mai util pentru propriul folos uman. Să nu ne facem însă iluzii despre altruismul divin, căci Dumnezeu n-a fost dezinteresat ori mare iubitor de oameni creându-ne. Din această telenovelă cu Dumnezeu și oamenii în rolul principal nu se vede o relație egal, reciproc și sincer avantajoasă între acești actori. Căci așa vedem că în acest teatru sângeros al vieții Dumnezeu e în rolul de primadonă iar oamenii în rolul de figuranți, de ființe cârpite și făcute de Dumnezeu nu din aur și diamante nestricăcioase, ci din lut murdar și comun de la marginea mlaștinilor și smârcurilor pământului, ce a găsit și Dumnezeu mai repede presat de timp și nevoia creatoare, de aici rezultând diferența de castă între noi și dumnezeire, între noi și preafericiții din Rai, noi fiind lut murdar, niște troglodiți, Dumnezeu și duhurile sfinte ale Cerului fiind doar nimb curat, prețios, diafan ; încât chiar dacă suntem făcuți de Dumnezeu din lut, pentru acest motiv suntem ceva impur și septic și nu ne putem compara cu puritatea și lipsa de bacterii și agenți patogeni a divinității. Oricât am vrea să ne simțim apropiați ca fii și fiice ai Lui Dumnezeu iar pe El să-L credităm a fi Tatăl nostru, suntem fatalmente făcuți din lut și din carne iar lutul și carnea se împut de-i iau Lui Dumnezeu nasul din loc, de aceea trebuie să fim conștienți de disprețul și sila Lui Dumnezeu pentru noi, pentru prostime, de disprețul celui mai mare și potent față de cel mai mic și mujic aici în Opera numită Facerea Lumii, dispreț care este atât de evident și de la care și oamenii au luat model de comportament în societatea lor când cei bogați și superiori îi disprețuiesc pe cei săraci, pe cei mulți din vulgul prostimii. Disprețul Lui Dumnezeu față de noi nu e atât de mare ci e potolit, căci Dumnezeu are nevoie de noi, de hoiturile noastre iminente purtătoare de suflete aspirante la Rai, creându-ne spre a ne omorî, spre a ne manipula după propriul interes și a scoate sufletele din noi cu forcepsul și fără anestezie cu ocazia morții, pentru a le pune pasionat în insectarul colecției Sale în care colecționează de la Facerea Lumii miliarde de suflete. Astfel că vesel și cu o floare la ureche Dumnezeu ne omoară spre a ne depune la insectarul Lui, iar dacă n-o face chiar El cu mâna Lui, cel puțin e complice căci lasă bolile și diavolii să-și facă de petrecanie cu noi, căci de aceea le-a creat, să ne extermine iar sufletul nostru ajunge la Dumnezeu în final pentru a fi materie primă pentru industria Raiului sau iadului. Dacă din această afacere, din această naștere a noastră din mâinile Lui Dumnezeu murdare de lut mai simțim și noi un folos și un beneficiu curat înseamnă că fantezia ne e prea bogată și suntem prea smeriți și buni samariteni la suflet, numai buni și copți pentru Dumnezeu și El pentru noi, visătorii Lui religioși. Din Afacerea infinitului și a tuturor veacurilor numită povestea Lui Dumnezeu și a oamenilor, folosul e în primul rând nu neapărat pentru oameni ci în măsură covârșitoare pentru Dumnezeu căci după câte vedem El și-a creat oamenii întâi pentru a-şi da Sie Însuși o șansă, o importanță și o ocupație de a evita șomajul și angoasa tristeții și singurătății într-un univers fără oameni, și mai apoi ne-a creat pentru a ne da nouă oamenilor bucuria seacă a unui hârb de viață în care Dumnezeu oricum nu crede programatic de la Facerea Lumii, ba mai mult, chiar disprețuiește viața noastră de carne, apreciind în schimb și având apetență doar pentru esența din noi, pentru nectarul sufletelor noastre, specializat fiind doar în așa ceva ca o pasăre colibri supremă în univers culegându-ne doar sufletele după ce murim, din floarea murdară și alterată a hoitului nostru din sicriu.

                        2)

Dumnezeu e o pasăre colibri și e dependent și specializat până la euforie de nectarul hoiturilor noastre, sufletul. Dumnezeu nu putea să existe fără noi, cei făcuți din carne dureroasă și chinuită. Dar pe când carnea și pulsul nostru nu-L interesează câtuși de puțin pe Dumnezeu, fiind pentru El un rău necesar care-i aduce frisoane, ne-a pus în ea, în carnea noastră, în creieri și inimă în schimb o minune folositoare pentru El vârâtă în sărmana noastră biologie : sufletul și inteligența noastră. Dacă inteligența noastră Îl irită pe Dumnezeu, căci vede în ea sămânța eretismelor și blasfemiilor pentru care face alergie din orice pretext și gest al nostru uman, rămâne doar sufletul nostru care-i mai trezește un interes mercantil, bucuros fiind doar dacă sufletul ni-l  folosim exclusiv în slujba canoanelor draconice și stupid religioase, neapărat obscurantiste și lipsite de rațiune și logică. Iată motivul egoist și subiectiv pentru care Dumnezeu s-a obosit să se murdărească pe mâini de lut să ne creeze și să nu fie singur : a contat pe credința noastră, pe obediența noastră religioasă căci nu-i puteam fi de nici un alt folos Lui Dumnezeu decât să fim ceea ce și suntem, robi și roabe ai Lui.  Nu putem crede în șansa unui Dumnezeu care ar fi putut rezista fără oameni, singur, autosuficient, vid și ilegitim guvernând peste un univers tot atât de vid și ilegitim netocmit și neutilat cu prezența acestor mamifere speciale, oamenii, înzestrați cu conștiința de univers, de sine și de Dumnezeu, calități numai bune și exclusive pentru ca Dumnezeu să-și tragă de aici foloasele legitimității Sale Divine. Murdărindu-se pe mâini ca un meșter olar de boțul de lut din care ne-a creat, a aruncat astfel Dumnezeu duh de viață și inteligență în singurele mamifere de pe pământ, oamenii, apte de a simți obligația și abilitatea de a se constitui într-o oglindă în care Dumnezeu se poate vedea și căpăta un sens și o imagine. E drept, odată cu această oglindă, cu această stratagemă genială a Lui Dumnezeu de a-şi crea un suport și o oglindă în oameni în care să-și oglindească măreția și pretenția suveranității, Dumnezeu s-a prezentat și justificat în fața universului în modul cel mai abil. S-a folosit de pretextul vieților și destinelor noastre pentru a-şi crea o utilitate și preocupare practică de gestionar al nostru,  drămuindu-ne fiecăruia destinul după pofta și propria exclusivitate. Am și câștigat în schimb ceva din această însoțire a Lui Dumnezeu cu noi, robii Săi : Am câștigat faptul că odată cu dotarea omului cu mintea și inteligența umană, Dumnezeu a insuflat oamenilor, poate voluntar, poate nu, și cel mai de bun preț al lor, sufletul lor bun, molipsind nu pe toți, dar pe o infimă parte din ei cu bunătate, cu milă, cu omenie, nestemate clare și specifice doar Lui Dumnezeu. Acest puțin ursit oamenilor cu totul întâmplător ca și o consecință a însoțirii speciale a Lui Dumnezeu cu aceste creaturi, oamenii, și a oamenilor cu Dumnezeu, și faptul că și-a pus mintea cu noi, a indus în substanța intimă a omenirii infima bogăție spirituală sine qua non care a salvat omenirea de un declin și o catastrofă și mai accentuată dacă rămâneau oamenii pure bestii cum sunt toate celelalte bestii necuvântătoare ale regnului animal. Cei puțini buni reprezentativi pentru omenire, molipsiți de beneficiile însoțirii cu Dumnezeu L-au salvat pe Dumnezeu de la ratarea carierei Sale Divine și de la șomaj. Astfel, într-o infimă spuză de oameni aleși, smeriți și blânzi a încolțit sămânța rară a bunătății universale. Nu știu ce L-a oprit pe Dumnezeu să continue și persevereze cu aceste favoruri creaționiste pentru toți oamenii odată pentru totdeauna, și în competența, prognoza și bunătatea Sa să-i facă pe absolut toți oamenii buni și drepți, să-i facă după mare mila Sa pe toți pui de Dumnezeu pe pământ, pentru a nu mai putea vorbi de inaccesibile virtuți și grele păcate, de un Rai și un iad ca locuri de cantonament veșnic corespunzătoare virtuților sau păcatelor noastre, locuri imperceptibile din afara coordonatelor pământului și realității imediate. Dar nu a vrut Dumnezeu să facă Raiul pe pământ ; l-a transpus într-o lume irațională, transcendentă, cu totul străină realității perceptibile directe așa cum El însuși nu este decât o ficțiune și nu face nimic pentru a spulbera această blasfemie pe care-o comitem necrezând în El, decât ne pedepsește de ne ia mințile prin demența senilă și alzheimerul cu care ne cadoriseşte și finalizează bătrânețile ca să ne învățăm minte și să vadă toată suflarea omenească, să nu mai luăm numele Lui în deșert și să fim niște nemernici necredincioși.

                         3)

Pentru păcatele strămoșești ne-a surghiunit Dumnezeu pe toți pe-un capăt să viețuim definitiv în surogatul și mizeria vieții de pe pământ, izgoniți din Rai, departe de această patrie a fericirii. Nu a fost suficient și nu s-a mulțumit cu atâta rău și împilare aruncate pe capul nostru. A perseverat și a performat în genocidul uman și ne-a aruncat pe cap toată liota spurcăciunilor de diavoli ca să ne ispitească la rău și să ne chinuie etern, inutil, inuman și inepuizabil. Astfel, odată cu apariția primului diavol, apoi a tuturor acestor creaturi malefice sabotoare ale umanității, răul în mijlocul oamenilor a fost aruncat și cutia Pandorei deschisă cu mâna Lui Dumnezeu sau prin lipsa Sa de prevenție. Oricât de inteligenți, conștienți, autocritici și autoflagelându-se de remușcările păcatelor comise, niciodată oamenii nu și-ar fi inventat singuri propriul iad și diavolii corespunzători pedepsei și remuşcărilor noastre. Impulsul genezei și apariției nefericite și fatidice a acestor diavoli printre oameni a venit din afara voinței și ideii oamenilor. În acest sens, ideea oamenilor nu putea fi masochistă în sensul inventării chinului pentru uzul propriu și a torționarilor răului, diavolii. Dumnezeu singur a toate făcător și responsabil de tot, desigur că poartă pe căciulă musca și responsabilitatea apariției nefericite a maleficului printre oameni. Ori dacă nu Dumnezeu ne-a dat cu mâna Lui diavolii pe cap, atunci e vinovat că a consimțit să apară și să continue la infinit acest exod din iad al diavolilor printre oameni, cu scopul ca ei să aducă între oameni sămânța și otrava perenă și neadormită a pierzaniei și chinului, a dezbinării și urii. Iadul și diavolii n-au fost concepuți ab initio de ideea și manufactura umană ci doar sprijiniți să se dezvolte de morbul răului cuibărit organic în oameni odată cu suflarea duhului sfânt peste oameni de către Dumnezeu. Dumnezeu nu a vrut, ori nu a putut să stopeze brutal și definitiv răul în lumea aceasta ? Nu putem ști, dar și într-un caz și în celălalt avem dovada lucrului scăpat de sub control de Dumnezeu în gestionarea omenirii. Ori dacă ne-a tras intenționat această țeapă cosmică, atunci nu ne mai rămâne decât să-L bănuim pe Dumnezeu de perfectă mizantropie și rea intenție vădită de la începutul Facerii Lumii la adresa noastră, a oamenilor, specia Sa preferată și nefericită. Nu știm ce-a putut aduce bun și folositor, productiv și reparator printre oameni pacostea și fatalitatea iadului și diavolilor și damnarea omenirii să îndure schingiuirile acestei malefice locații a iadului cu programe și programatori de tortură cu coarne, coadă și copite. Genocidul neîntrerupt și crud suferit de oameni care dintr-o vină a lor, mai mică sau mai mare au căzut în iad la chin și suferință au adus nefericita decredibilizare a Lui Dumnezeu, sub impulsul gândului că nu puteau exista diavoli fără voia și ordinul expres al Lui Dumnezeu de a dispune să fie, și atunci au fost. Abia de la această chestiune i se trag Lui Dumnezeu toate neajunsurile, înjurăturile, blasfemiile, ocările și toată critica, cu părere de rău. Astfel, ideea neştirbitei inspirații și reputații divine ale Lui Dumnezeu ca și unic Creator competent și responsabil a toate câte sunt nu scapă de bănuiala de a nu fi ireproșabile și reprobabile. Astfel, sufletul și percepția noastră se umple de veninul bănuielii că Dumnezeu ne-a vrut răul pur, intenționat sau nu, conștient sau inconștient. De aici până la încolți în mintea noastră veninul amendamentului la toată această afacere și poveste între Dumnezeu și oameni nu mai e decât un pas. Dezamăgirea noastră față de prestația Lui Dumnezeu vine în cascadă, ca un râu turbat al rațiunii ce sparge zăgazurile obscurantismului religios cu care suntem învățați din strămoși. Înșelați și manipulați atât de stupid și pueril de povestea poveștilor cu Dumnezeu și oamenii și cu stupidele locații ultime în care ni se aprobă habitația viageră în Rai sau iad, gândurile și rațiunea ne nasc monștri de critici, rezerve și amendamente ce-i pot fi aduse Creației și bunătății Dumnezeiești proverbiale care au acceptat ca viața noastră să fie sabotată de toate amărăciunile, chinurile și încercările vieții noastre, apoi să fim amăgiți cu recuperarea și mângâierea postumă în Rai. Din acest motiv mintea și inima noastră nu numai că plânge și-i pare rău că am fost băgați în acest marasm stupid, dar inima noastră plânge cu lacrimi de ploaie cu piatră care-i strică Lui Dumnezeu toate zarzavaturile. Nu noi am vrut-o, ci El ne-a băgat în acest rahat. Dacă asta e lumea pe care-a creat-o cu atâtea bune și nobile intenții divine iar noi trebuie să trăim în ea cu tot ce e rău, cu tot ce ne doare, ne cauzează și oripilează, atunci răzmerița noastră sufletească față de această degringoladă și fiasco creaționist divin e în topul normalității și îndreptățirii. Atunci nimic nu trebuie să mai mire pe nimeni de unde se nasc natural în sufletele noastre inalienabile obiecții și amendamente referitoare la bunătatea, mila, excelența divină și excelența întregii Creații. Cu un Dumnezeu garant și bine intenționat, era loc berechet în univers numai de bine, de pace, concordie, armonie și fericire. Acest infinit spațiu permitea material, fizic și temporal cu aportul unui Dumnezeu dispozitor favorabil toate posibilitățile, facilitățile și utilitățile pentru o existență strălucită a oamenilor vii astfel încât ei chiar să creadă că trăiesc în Rai, să fie definitiv scutiți de rău și să fie în schimb fericiți și apărați deplin de ororile viețuirii terestre din a cărei drojdie amară și otrăvită sorbim în schimb până la fund în întreaga noastră viață reală și de rahat. La o adică puteam fi fericiți alături de Creatorul nostru, de iubirea nețărmurită și grija Sa pentru propriile creaturi dacă și Dumnezeu o voia sincer, nemijlocit și necondiționat de standardele inumane și imposibile cum sunt obediența față de canoanele iraționale ale religiei, condiție draconică și obligatorie în calea dobândirii fericirii de la Dumnezeu și prin mijlocirea Sa. La examenul mântuirii, realitatea arată că practic nu toți oamenii au abilitatea sau puterea de a-l trece. Dumnezeu întoarce capul a silă și spune : "Acestea sunt condițiile Mele. Nu puteți aduna comori în Cer decât precum v-am hărăzit și doar prin Mine și legile Mele". Cei ce iau examenul mântuirii, să fie sănătoși, par că o vor duce mai bine și vor trăi veșnic fericiți și mântuiți în Rai. Speranța și promisiunea Raiului pentru ei e suficientă. Noi toți ceilalți, carne sigură de tun pentru prolifica industrie a iadului, suntem astfel aruncați sau lăsați să viermuim pe pământul plin de orori de zgârcenia, mizantropia și evidenta nepăsare divină în degringolada și încercările fatale ale vieții noastre odată ce am fost alungați din Rai. Din această mare de amar ne vin vicisitudini și greutăți ale vieții care din vina noastră ori nu, le întâmpinăm și le trăim cu ghiotura.

                        4)

  La ce bună înființarea acestor instituții, Raiul și iadul, una de puerilă, inutilă și tardivă recompensare a meritelor umane, cealaltă tot atât de inutilă, tardivă și contraproductivă coerciție a greșelilor și păcatelor umane? Raiul și iadul în utilitatea cărora Dumnezeu a crezut în emulația-i creatoare exuberantă dar câinoasă nu sunt de nici un folos și eficacitate, nu sunt de folos îndreptării noastre căci nu știm de nici un sfârșit și faliment al lor, Dumnezeu le eternizează, negăsind nici o altă soluție pentru îndreptarea umană și o utopie de bine și perfecțiune în societatea în care i-a pus să trăiască pe oameni. Conservatorismul și aversiunea la nou și schimbare ale Lui Dumnezeu sunt de stâncă și inalienabile astfel încât cât vom trăi noi păcătoșii și urmașii urmașilor noștri vom auzi de iad și de diavoli, de plânsete de disperare în focul gheenei, soluții de tortură de care Dumnezeu nu se va plictisi niciodată în economia treburilor Sale cu oamenii pe lumea asta și mai ales pe cealaltă. Cum putem privi un Dumnezeu care a putut face posibile aceste orori în univers, în același univers în care a făcut o excepție opusă inventând Raiul ca o contrapondere inutilă, ca o pată de culoare incredibilă ? Simplificând Creația, Dumnezeu putea lăsa totul așa, simplu, practic, logic și matematic : Neinventând nici un iad, nu mai era nevoie să inventeze nici un Rai și astfel oamenii erau scutiți de inutilitatea acestor două nonsensuri care nu aparțin vieții ci morții. În gustul vieții noastre, Dumnezeu nu a pus sare, ci esență și miros de cadavru și moarte. Ale morții, ale neantului și neființei eterne sunt și Raiul și iadul, ale stupidității generată de gradul precar de evoluție a minții umane care deprinsă atât de mult cu obișnuința credinței ancestrale a dezvoltat gene religioase în ADN. În neuronii minții oamenilor contemporani tronează la loc de cinste chimia antică,  simptomatică și obscurantistă a fanteziilor despre Rai și iad ale oamenilor preistorici lipsiți de cultura și emanciparea veacului nostru, care ne sunt strămoși și din care ne tragem. ADN-ul nostru conține aceste elemente ale precarității gândirii preistorice înrădăcinate organic. Nu am evoluat intelectual și moral mai acătării decât vânătorii preistorici de mamuți care speriați de tunetele și fulgerele cerului visau la izbăvirea unui Rai și se temeau la fel ca noi de damnarea inexorabilă în iad, bucurându-se în schimb ca și copiii de un dorit sejur de răsfăț etern în Rai, deziderat îndreptățit după o viață plină de chin și durere ce ne-a hărăzit Dumnezeu pe pământ. De aceea aceste două locații inexacte, Raiul și iadul sunt cel mai sigur improbabile. Ele fiind rezultatul practic al simptomatologiei reacțiilor chimice ale neuronilor sărmani omenești, se traduc în pure ficțiuni. Rai și iad, fiind pură chimie cerebrală a unor mamifere din topul regnului animal, nu sunt expresia Creativității și bunei inspirații și intenții divine la adresa vieții noastre căci sunt antagonice și se opun reciproc, iar la mijloc, constrânși și împilați sub puterea acestor nonsensuri, spre a-şi sparge capul cu otrava lor se găsesc sărmanii oameni în limitările lor biologice naturale viețuind efemer în precaritatea pământului și nu trăind fericiți, ca specie umană de sorginte divină, integral în excelența potențială a Raiului. Împărțirea oamenilor în buni și răi și a dreptului lor aferent dispus de Dumnezeu de a accede la Rai sau la iad nu e numai consecința bunătății ori răutății umane. Libertatea și dreptul de a performa ca oameni și creaturi în bunătate sau răutate și a moșteni prin urmare desfătările Raiului ori chinurile iadului sunt libertăți otrăvite ce aduc între creaturi discriminări, contradicții și diferențe nefericite și insurmontabile. Nu ne puteam singuri apăra de diavoli și de iad, ca dovadă că nu înșiși oamenii au creat iadul, o așa grozavă locație de tratament al torturii și pe diavoli, gardienii lui, ci oamenii doar au supervizat și legitimat iadul și diavolii, prin păcatele vieții lor, care nu pot rămâne nepedepsite.  Dar totuși, unda verde, ideea acestei monstruoase promisiuni a iadului și a diavolilor numai Dumnezeu unicul Creator Atotputernic a avut competența și autoritatea despotică de a le dispune ca malefice entități și idei apărute în inspirația și mintea Lui Dumnezeu din capul locului odată cu Facerea lumii și a oamenilor și nu le-a creat în zadar, ele tot trebuind să fie destinate unor nefericiți după planurile divine, dacă tot s-a întâmplat să fie create și să existe spre folosință. Trist nu e că Dumnezeu a creat iadul și diavolii cu un instrumentar grozav de tortură. Trist e că în iad și criminalii odioși și ateii pașnici vor împărți aceleași celule de tortură și aceleași bice pe spinare le vei primi și dacă ai omorât o mie de oameni ori numai ai fluierat în biserică. Povestea punitivă a plății fiecăruia după păcatele sale rămâne o tristă și ridicolă poveste câtă vreme avem pe pământ crime cu autori bine mersi necunoscuți, precum și oameni închiși pe nedrept și condamnați nevinovați la moarte. Nu știm de ce Dumnezeu prin tăcerea Sa și lipsa Sa de reacție practică fermă alege să fie coautor prin tăinuire, la toate relele și nedreptățile abătute pe capul oamenilor. Nu știu de ce Dumnezeu nu s-a abținut de a dispune în posibilitățile reale ale universului varianta cu iadul cel clasic, oroarea și pedeapsa la comun și nu a făcut un iad numai pentru criminali, hoți, violatori și tâlhari, câtă vreme cu puterea unui simplu gest de Creație, Dumnezeu putea dispune așa, și nu L-ar fi costat așa ceva nici un efort mai mare și dificil de creație, dar ar fi adus pe capul omenirii un nesperat, un imens și veșnic beneficiu de fericire și satisfacție întărind indestructibil în mintea fiecărui credincios adorația și credința într-un Dumnezeu al binelui etern,  ireproșabil și incontestabil.

                       5)

  Faptul că am devenit ca ființe inteligente, prea conștiente de trista noastră soartă în univers, faptul că știm că trăim și murim în chinuri și că nu putem biologic trăi după standardele și pravilele divine altfel decât să nu le putem natural atinge niciodată încât imensa majoritate a faptelor noastre în masă constituie păcate insurmontabile prevăzute cu minuțiozitate în Cartea Sfântă, ne-a adus sentimentul strepezit al damnării noastre programatice și inexorabile și că nu mai putem face nimic pentru orice salvare. Fiind conștienți de vulnerabilitatea noastră biologică și apartenența la o castă inferioară, cea a oamenilor în raport cu cea selectă a Divinității și duhurilor sfinte ale Raiului care ne sunt prezentate ca superioare din toate punctele de vedere, simțim ca și vietăți ale universului o nedreptate, o anxietate și un disconfort nevindecabil. De ce a trebuit să ni se împartă nouă oamenilor toate durerile, bolile, necazurile și greutățile vieții iar sfinții din Rai să huzurească într-un delicios trai satisfăcându-şi fantezia și vanitatea de a se îndeletnici cu noi și a ne mâna ca pe oi pe holurile Raiului de la o sală de judecată la alta ? Dumnezeu nu are dureri de măsele și burtă la fel ca noi dar ni le dă pe toate nouă să le trăim pe pământ, pedepsindu-ne dacă nu mai suportăm și înjurăm de toți sfinții de durere. Sănătatea ne este pusă în pericol din primul minut al nașterii și tot de atunci viața noastră nu înflorește ca cea a sfinților ci se usucă zi de zi de cum a înmugurit, ca să fim răpuși în final de lovitura de grație a morții, scandal inutil în care Dumnezeu s-a specializat să ne grijească funest din zorii vieții noastre. Sufletul nostru, ca un parazit care ne suge sângele germinează în interiorul nostru, fericit și exonerat, scutit de muncile și suferințele cărnii noastre, sediul tuturor bolilor. Apoi în ziua morții părăsește fără regrete corpul nostru care moare, ca un șobolan care fuge de pe o corabie ce se scufundă. Monștrii bolilor și virusurilor noastre fatale se dezvoltă nestingherite și galopant în noi în încercările noastre zadarnice de a ne tămădui în spital, ultima haltă a morții, cu medicamente și doctori inutili și nu fără de arginți. Unde e Dumnezeu, că-L aștept să mă vadă în această scenă sinistră ca și muribund în spital ca să-și admire opera...? Știu sigur că voi muri stupid într-o zi, bătrân și plin de boli, poate de un anevrism cerebral în urma unei scremeri pe wc datorată unei constipații cu atât mai frumoasă cu cât e asociată cu durerile unor hemoroizi sângerânzi. Știu că voi muri stupid, sclerozat datorită bătrâneții, ramolirii și sleirii forțelor, alunecând pe gresia din baie și lovindu-mă cu tâmpla de chiuvetă. Știu că voi muri singur și bolnav într-un apartament sărăcăcios de pensionar și voi fi găsit țeapăn și alterat, de procurori și medicina legală ce va sparge cu ranga ușa de la intrare să mă bage în sacul cu fermoar pentru medicina legală. Aceasta este soarta vieții de carne pentru care sunt pus să mulțumesc evlavios și interminabil Lui Dumnezeu zi de zi ; și să sper și visez că mă va izbăvi și lua într-o zi în Rai în custodia și grija Sa. Acesta e cel mai frumos, cel mai omenesc, cel mai practic și cel mai handicapat dintre visuri...