90) DUMNEZEU ȘI OAMENII, UN DIALOG AL SURZILOR
1) Când te trezești din somn într-o bună dimineață, cu soarele în ochi strecurat prin jaluzelele deschise ori prin zăbrelele geamului închisorii după caz, realizezi clar că n-ai murit în noaptea aia. Un soi de eliberare și bucurie de șoarece speriat te cuprinde că ai scăpat și de data aceea de obşteasca datorie creștinească, de moartea în toată splendoarea ei, de moartea care s-a născut în tine odată cu primele țipete de nou născut și ea roade în timp din tine ca un șoarece, roade cătinel, evoluează spre a te duce în fundătura dezastrului iminent biologic al trupului tău când cu gura căscată și ochii dați peste cap vei agoniza și geme muribund pe patul de moarte înconjurat de toți cei dragi ai tăi înlăcrimați, preț plătit pentru întâlnirea ta în sfârșit cu Dumnezeu. Dar până atunci mai ai, slavă Domnului ! O, ce bine că mai ai un mărunțiș, o zi de trăit, câteva săptămâni, luni sau ani ! Lași pe altă dată și pe capul altor nefericiți îngrijorarea și precipitarea datoriei obștești de-a sucomba ei deseară sau mâine seară, tu ești fericit că mai ai până vei face-o cândva, într-o noapte sau într-o zi, într-o joi, sau mai bine sâmbătă ca să închei săptămâna. Ești foarte fericit când vezi cum alții mor și tu nu încă, ești foarte satisfăcut când vezi cum în jurul tău moartea seceră și cum cad toți murind pe capete în somn de moarte bună sau de boala ce i-a măcinat și pe ei de-o viață ca și pe tine și le-a venit de hac chiar în acea noapte fatidică dintr-un viitor atât de predictibil și apropiat cum și tu poți să ți-l imaginezi și pentru tine că te va pândi urâta cu coasa și te va prinde în ghearele și colții ei ca un leopard un pui de facocer zbătându-i-se în gură. Dar acum te bucuri ieftin de încă o zi, de încă o votcă, o cafea și-o țigară, un șpriț de vară ceva, și vanitos și efemer mai tragi o duşcă și un fum de țigară eternizând în rotocoalele lui bucuria efemeră a încă unei zile furate răbdării Lui Dumnezeu de-a te mai răbda pe acest pământ încă, pentru care te bucuri ca prostul de hârbul de viață ce ți-a mai rămas să o risipești și să-ți bați joc de ea cum ți-ai bătut o viață-ntreagă. În fiecare an zici că vei începe o viață mai bună, gata cu viciile, cu țigările, cu băutura și mâncatul după ora șase seara dar asta o lași mereu pe mâine. Azi ai timp berechet doar să te îmbeți și să fumezi, să dormi și să lenevești cu scuza și gândul că începând de mâine vei începe o viață de sfânt și te vei întoarce poate la Dumnezeu după exemplul tuturor celorlalți pravoslavnici și bigoți din jurul tău care nu mai prididesc cu credința și cu rugăciunea. Apoi mâine iar iei acest hârb de viață de la capăt și realizezi că trebuie stoic să faci față rolului de figurant în comedia macabră a vieții la care ai fost condamnat să reziști, să te descurci și să o iei de la capăt în fiecare zi cu aceleași obsesii, cu aceleași suferințe, cu aceleași boli, cu aceiași dușmani, cu aceeași sărăcie și cu aceleași lacrimi, cu aceiași dușmani care nu te mai slăbesc și puțini prieteni care pe rând te părăsesc căci i-ai dezamăgit. Aceleași necazuri, aceleași nedreptăți, aceiași dușmani, acelorași împilări și cazne de viețaş trebuie să le faci față eroic, acelorași suferințe și boli trebuie să le dai prilej a-şi face de cap cu tine pentru încă o zi pe care bunul Dumnezeu a îngăduit să ai favoarea s-o trăiești în toată intensitatea dramatismului și suferinței ei și pentru care privind în jur cum fac toți, trebuie și tu să mulțumești Domnului cu prisosință până la sfârșitul glumei proaste și bancului sec de-a fost denumit generic și neinspirat viață.
2) Înaripat de credința și exuberanta evlavie pioasă către binefăcătorul tău Dumnezeu, se cade să mulțumești Domnului cu recunoștință și prisosință pentru favoarea de-a mai apuca să trăiești încă o zi de mizerii și încă una, considerând o șansă și o favoare norocul de-a mai apuca să mai faci față unui minut de suferință, unei ore sau zi de cazne sau bucurii strepezite, false și precare ale vieții. Pentru toate, înțelepciunea noastră omenească ne înarmează cu răbdarea și recunoștința de-a mulțumi Stăpânului nostru Dumnezeu că s-a îngrijit de la Facerea Lumii pentru tot rostul nostru : s-a îngrijit de toate ale noastre, de amărăciunile noastre și de surogatul bucuriilor noastre pământești iluzorii. Să ne bucurăm de ne mai trezim în fiecare dimineață sclavi înlănțuiți, plebei sau regi fastuoşi, omizi păroase, năpârci veninoase sau tenii și oxiuri trăind fericiți în mațele altora. De ce n-ar avea și limbricii ori teniile dreptul la o bucurie a vieții, creaturi ale Domnului și ele, paraziți trăind toată viața în căldura împuțită a intestinelor ? Tot ce e viu datorează Domnului necesitatea acestei zvârcoliri într-un zbucium intens fără sens denumit viață, pentru care nici o vietate nu i se roagă și-i mulțumește Lui Dumnezeu cum numai noi oamenii o facem evlavioși pentru că suntem oameni, cea mai evoluată specie de maimuțe primate și din acest rol am prins de veste în creierul nostru evoluat că trebuie să mulțumim Domnului pentru tot, deosebit de necuvântătoare care nu au privilegiul de a ști și conștientiza în ce mizerie și precaritate și efemeritate existențială se află. Dacă Dumnezeu ne-a dat minte să vedem și înțelegem gunoiul existențial ce ni l-a hărăzit și pe care stăm, înseamnă că potrivit dogmei religioase ăsta e un noroc și o șansă unică în univers, ceva, o plus valoare perfidă și perversă pe care Domnul ne-a dat-o să ne spălăm pe cap cu ea și pentru care nu trebuie să cârcotim punând divinității întrebări fără rost. Deci indiferent ce formă de existență ți-a dat Dumnezeu, oxiur de coprocultură sau om truditor la şaibă în strungărie sau coxerie, trebuie să vezi în asta singura ta șansă irepetabilă în acest univers. Vierme, gândac, virus sau om, victime și călăi, cu toții trebuie să fim recunoscători pentru această șansă la suferința, la zvârcolirile și durerile vieții. A te mai trezi din somn în fiecare dimineață e un noroc, e o favoare ce ți-o îngăduie Dumnezeu, pentru că e clar, nu te trezești singur, de la Dumnezeu vine acest privilegiu. De la Dumnezeu vine ordinul de a uza de această păguboasă speculație a întâmplărilor universului denumită viață, cu care Dumnezeu ne-a încărcat, responsabilizat și manipulat ca și cobai rozalii de consum ai experimentelor Sale cosmice indescifrabile și frankensteiniene. Destinul nostru, viața și moartea noastră sunt în mâinile Lui Dumnezeu iar noi nu facem decât să executăm voia exclusivistă a Domnului căreia ne supunem obedienți, credincioși și recunoscători odată pentru totdeauna, fără demnitate și personalitate, viermi efemeri bucurându-se ieftin pentru încă o zi de colcăiala în cangrena robiei slujirii Boierului și Despotului Suprem al universului, Dumnezeu. Astfel prosternați în robia credinței față de acest Despot numit Dumnezeu nu mai putem avea opțiuni, nu mai putem avea gândire și personalitate, mulțumindu-ne să tăcem cu fruntea definitiv năclăită în țărâna și nămolul prosternării și robiei față de Divinitatea oricum ar fi ea, neavând dreptul și abilitatea, libertatea de a dispune în vreun fel de soarta noastră, de gândire și cercetare, de-a alege de trebuie să plângem sau să râdem și astfel nu facem în viață decât să ne bucurăm autişti iubind ce alții scuipă și scuipând pe ce alții iubesc. Indiferent dacă suntem demoni sau sfinți, cu toții ne dorim, nu-i așa ?, o soartă bună după ale noastre standarde și principii, orice criminal și orice brută, precum și orice om cuminte ține la carnea și mațele lui și își dorește fericire, liniște, siguranță, prosperitate, sănătate precum și să aibă intimitatea și liniștea să defecheze și urineze în tihnă pe suprafața acestui pământ, dar nu știm că în optica și managementul Lui Dumnezeu aceste deziderate de siguranță și liniște ale noastre sunt relative și nu sunt priorități pentru planul divin ; sunt mofturi și neputințe ale noastre de muritori profesionali. Liniștea și siguranța noastră, dorința noastră de fericire sunt încercări ratate ale noastre, sunt iluzii optice, psihice, sunt erezii, visuri și fantezii în vuietul încercărilor noastre, visuri cu care ne îndulcim efemer și la care Dumnezeu nu are cum a subscrie entuziast, El fiind de altă părere, de o părere întotdeauna antagonică cu a noastră, prin urmare o părere autorizată, divină, intransigentă de demiurg cu treburi importante, cu rang suprem, discreționar în tot ce privește viermuirea și vacarmul omenesc, colcăială prea agasantă și insuportabilă pentru răbdarea și criteriile Lui Dumnezeu. Cu totul altfel a dispus Dumnezeu după planurile Sale secrete cu noi, încât tot ce ne-am dori pentru noi, binele acela conservat în ființa noastră nefiind decât un concept pe care Dumnezeu nu-l înțelege sau dacă-l înțelege nu-l acceptă cu o judecată similară cu a noastră, urându-ne și disprețuindu-ne visceral tremurul cărnii noastre visând și optând la binele și fericirea pământească.
3) Dumnezeu nu privește în cheia omenescului trebuințele noastre și visurile noastre de confort și fericire. Valorile și prioritățile noastre nu-L interesează și încântă ci Îl irită pe Dumnezeu, imperturbabil, de la căderea în păcat a primilor oameni, Adam și Eva, rebuturi umane de factură divină, definitiv ireparabile, nereciclabile, și până la căderile noastre în păcat de zi cu zi, a milioana generație de la Adam și Eva. De la deportarea din Rai a strămoșilor noștri, nu mai putem fi fericiți. Nu putem avea o bucurie consistentă a vieții. Știm sigur că Lui Dumnezeu nu i-a trecut necazul pagubei nici merelor, nici perelor, nici ciupercilor furate de oameni din Rai. La Dumnezeu, paguba în ciuperci, în mere, pere și orice ar mai conține Raiul, e irecuperabilă iar supărarea-i e pe măsură și ireversibilă. Pentru asta, coerciția inerentă ce o suferă de la Dumnezeu specia umană față de această supărare și neajuns pricinuit Lui Dumnezeu de neascultările creaturilor Lui, o simțim clar ca bună ziua văzând cât de metodic ne pedepsește Dumnezeu pentru păcatele noastre ; și dacă nu ne pedepsește acum, își notează în registru și ne rezervă cuvenita schingiuire eternă inexorabilă în iad la timpul ei. Iadul pentru asta a fost inventat, să fim torturați și schingiuiți exemplar în el pentru cârcotelile și neascultările noastre, pentru păcatele noastre făcute cu fapta sau cu gândul, pentru criminali odioși și pentru victimele lor, atei blânzi, băgați cu toptanul în aceleași malaxoare ale torturii din iad. Carnea noastră sfârâie când dracii ne însemnează pe fiecare la intrarea în iad cu pecetea înroșită în focul intransigenței și severității Lui Dumnezeu față cu păcatele noastre făcute cu voie sau fără de voie și nemărturisite. În zadar visăm un loc de tihnă pe pământ ; doar în Rai, special făcut, este loc de tihnă și de odihnă. Constatăm că Dumnezeu se opune programatic și ne cenzurează inexorabil toate dorințele noastre pământești și astfel deșarte de bine. De-am crezut o clipă că Dumnezeu e mulțumit și neiritat de acumularea și dezvoltarea vreunui confort al nostru aici pe pământ, ori de vreo relaxare, voluptate, fantezie sau fericire a noastră privată, ne-am înșelat și îmbătat cu apă chioară. De ne rugăm pentru pâinea noastră cea de toate zilele, Dumnezeu ne-o dă, nu ne lasă să murim de foame, dar ne-o dă plină de E-uri și scrâșnind din dinți de nemulțumire că mâncăm pâine unsă cu untură și ceapă roșie de apă și bem o pălincă de Bihor în post, măcar de mâncăm și pâinea otrăvită plină de initium după programul de exterminare în masă a omenirii numit "Codex Alimentarius", pâine ce ne-o dă Domnul după corespunzătoarea rugăciune Tatăl nostru. Mâncând din mâncarea binecuvântată de Dumnezeu, plină de E-uri și chimicale potrivit programului de exterminare în masă numit Codex Alimentarius, astfel ne pregătim cătinel din timp de moarte canceroasă după pohta-i ce-a pohtit Domnul cu noi. De ne rugăm pentru sănătate, alungarea bolilor și durerilor, sănătate și spor în casă, Dumnezeu ne ascultă, dar iarăși e iritat și cășunat pe noi. Ne dă cu o dulce perfidie sănătate exact atât cât e necesar să nu ni se urce la cap și să nu ne spurcăm prea vârtos la bine și la desfătare ca sfinții și duhurile Raiului, etern sănătoase, nouă în schimb dându-ne cancere perverse care nu dor decât în fază terminală cum e cancerul de ficat sau de plămâni care nu dor niciodată până într-o zi când în fază terminală te lasă în drum cu un car încărcat de viață.
4) Chiar de-ai îndrăzni într-o zi să te cațeri pe mantia Lui Dumnezeu, să i te-așezi cuminte în brațe și să-i mângâi cu lacrimi în ochi obrazul și barba albă de supărările veșniciei, întrebându-L de rostul încercărilor, dramelor și durerilor noastre pe pământ, nu vei reuși să-i miști Lui Dumnezeu un mușchi, un rictus de pe față și o clipire de ochi prin care să simți că sloboade către tine un dram de înțelegere și o milă cu rost, nu una ce-o cerem irațional și fără rost după tipicul obscur religios. Dumnezeu nu râde niciodată, dovadă că e etern nemulțumit și cășunat pe noi. Arareori doar schițează un rictus și rudiment de zâmbet, abia atunci când ne călugărim și visurile noastre de fericire le dezlegăm odată pentru totdeauna și brutal de la aderența și fața acestui pământ și ne lepădăm călugăreşte de faptele și lucrurile vieții ce ne-au plăcut și s-au intitulat deșertăciuni, și ne legăm speranțele și interesele doar de cerul plin de puzderie de stele depărtate de mii și milioane de ani lumină în acest cosmos numit Cer către care ne îndeamnă Dumnezeu a căuta în rugăciunile noastre cu ochii în sus, în cosmos, unde e un îngheț teribil, e un întuneric deplin intergalactic și unde e Raiul și viața viitoare unde Dumnezeu capătă un sens și o consistență în mințile noastre dependente și alienate de acest morb al credinței. Doar de suntem seduşi de canonica religioasă obscurantistă și de rugăciunile cele de trebuință pentru noi, Dumnezeu mai pare să i se însenineze fruntea și să i se netezască ridurile încruntării și supărării pe oameni. Pentru credința noastră și obediența evlavioasă fără cusur, pentru rugăciunile noastre pasionate Dumnezeu exultă și e dependent și ahtiat a ni le audia și gestiona încât îi dau lacrimile de emoție și plăcere audiindu-ne și gândindu-se că ne poate ajuta. Dar pentru asta trebuie renunțare integrală la tot binele pământesc și ancorarea minții și inimii noastre doar în speranța binelui și fericirii cerești în niște rugăciuni eterne și fără rost care sunt tot ce-i place mai mult Lui Dumnezeu, care sunt singura acțiune care depinde de noi, ca Dumnezeu să schițeze un vag surâs de Giocondă de mulțumire și acceptare relativă a viermuirii noastre în niște coordonate efemere ale acestui univers pe un pământ întâmplător într-o galaxie din atâtea miliarde. Binele autentic al nostru, al oamenilor e-n Cer. Fericirea, voluptatea și bucuria de a fi, acolo le dobândești, în cosmos, nu pe pământ după propriile evidențe, opțiuni și speranțe pământești. Nu poți avea un plan de nădejde al vieții tale terestre. Singurul plan valabil pentru această lume e acela al Lui Dumnezeu după care trei sferturi din omenire e săracă, nu are acces la resurse, la educație, la cultură. Nu poți protesta pentru acest plan al precarității lumii paupere făcut de Dumnezeu ; te torpilează și te îmbolnăvește veninul capriciului nemulțumirii și supărării Lui Dumnezeu pe tine, pe tot și pe toate, oricum și din orice motiv în ce ne privește păcatele noastre, încă de la Facerea Lumii și alungarea Adamilor din Rai. Nu putem să râdem, nu putem radia de o fericire privată și personalizată bazată pe ceva sigur și solvabil în viață. Cenzura Lui Dumnezeu e peste tot, imbatabil ne dizolvă și anihilează inimile și simțurile, ca veninul tarantulei, țesuturile şoarecelui tocmai mușcat. Nu putem uita și eluda că am fost condamnați la așa o mizerie și nu putem înțelege de ce aceasta e singura variantă ce a dispus-o Dumnezeu pentru oasele și carnea noastră chinuită. Nu putem uita și nu putem ierta că am fost condamnați la o viață și o realitate dezolantă și dezarmantă pământească, iar prin asta, condamnați la moarte de fapt, la iad și la Rai și prin asta la o eternitate sordidă, anostă, insipidă și insuportabilă în orice variantă gestionată de Dumnezeu, ori aruncați la ghena de gunoi a iadului, ori aruncați într-un plictis cu atât mai anxios cu cât e mai etern în acest centru de recuperare a vanității și efemerității noastre umane numit Rai. Atât știm sigur și matematic după statistica noastră : că suntem condamnați la dispariție, la extincție, la nimic. Cu ce optimism să-ți planifici și gestionezi viața, stagiul acesta insipid ce ți s-a hărăzit când știi că acest stagiu e doar un stagiu de pregătire, o antecameră a morții, iar abia după ce vei muri va începe povestea adevărată și interesantă despre care se face atâta reclamă în Biblii...? Cu ce optimism și curaj să trăiești vegetând și să vegetezi trăind cu această conștiință amară că vei muri curând și cel mai probabil în dureri insuportabile, dar mai ales când nu știi când o vei face..., și mai ales visând atât de frumos și patologic la mântuire și la Rai ? Pentru asta toate simțurile, tonusul, planurile de vietate efemeră a pământului, îți sunt prin definiție urzicate și timorate. Oricâte treburi importante și planuri mărețe ai avea pe această lume, nu poți promite nimănui că nu vei muri mâine și că nu se va alege praful de toate datoriile, planurile și dezideratele, poftele, confortul și tabieturile tale, de liniștea și siguranța ta temporară de acum. Orice clipă și orice zi a vieții care este azi și mâine încetează a mai fi, o poți privi ca pe concesia ce ți-o dă comandantul plutonului de execuție, Dumnezeu, ca să mai fumezi o ultimă țigară și să mai bei o ultimă sută de votcă înaintea sentinței de a-ți zbura creierii. Pentru că păcătos sau sfânt, nu mori fără ca Dumnezeu să vrea și El și nu mori ca o bacterie sau virus când ai atâta carne și organe în tine care trebuie să te doară cumplit în clipa morții și cu mult timp înainte înfruntând o grea suferință pentru care mori. La mila și mâna Domnului suntem, clipele vieții ne sunt asediate de stigmatul morții privită ca pedeapsă dată de Dumnezeu pentru păcatele noastre. De aceea murim și nu suntem veșnici pentru că suntem pedepsiți de Dumnezeu, Tatăl nostru și de aceea orice zi ce-o mai trăim o putem privi ca pe un noroc și dar de la Dumnezeu, o relaxare înaintea morții. Potrivit planului Lui Dumnezeu cu noi, viața noastră cu zilele ei când mai bune, când mai rele o putem privi ca pe o favoare și un stagiu irepetabil bun de uzat exclusiv ca rampă de lansare către Rai când aici pe pământ nu suntem decât niște milogi și neisprăviți de profesie atâta vreme cât nu ne putem baza pe aptitudinile noastre de a săvârși ceva măreț, cap, coadă, în viața noastră, în faptele acestei lumi, întotdeauna trebuind să ne umilim de entuziasmul credinței cerând milogi etern milă și pâine Lui Dumnezeu, și întotdeauna trebuind să ne imaginăm o zi când deconectați brutal de la acțiunile vieții noastre va trebui să murim și să lăsăm totul baltă, orice visuri private de împlinire, fericire, bine, sub imperiul trebuinței de-a sfârși abrupt într-o inconvenabilă și fatidică zi pentru noi, absolut normală pentru Dumnezeu care ne cere să nu ne ocupăm cu deosebire de lumea asta, decretată a fi deșertăciune, ci cu nădejde să ne agățăm doar de cealaltă lume onirică din cerul cosmosului și de interesele și speranțele imperceptibile, insipide și improbabile de-acolo.
5) Biologia pură ne furnizează conștiința de sine a realității despuiate care ne arată pe noi ceea ce suntem practic : niște viermi, regn vulnerabil animal, efemer viermuind posibil pe această Terra, doar datorită climei și circumstanței sale potrivite : nici prea apropiată, nici prea depărtată de soare. În acest areal favorabil și temperat ne desfășurăm cu toții verbul și moftul, fie religios, fie ateist, fie agnostic, fie sceptic sau indiferent, cu toții, animale și oameni, condamnați oricum la univers și la o neviață căreia i s-a zis cinic și speculativ viață. În nici un alt loc din sistemul solar, din cosmosul întreg, religia sau antireligia noastră, scepticismul sau indiferența noastră omenească față de Dumnezeu nu se verifică și nu sunt valabile. Dumnezeu are niște granițe în acest univers dincolo de care nu se mai verifică, nu mai e valabil, nu mai e dorit și dezirabil, nu mai are înțeles, sens și utilitate și nu poate trăi căci ar fi singur și nu ar avea oxigen de respirat ci doar vid ori metan și bioxid de sulf. Căci Dumnezeu e valabil doar în sfera treburilor și destinelor omenești, antropomorfe care se desfășoară pe pământ unde există oxigen, pe lumea aceasta din sistemul solar dintre Venus și Marte, pe care s-a angajat voluntar să le gestioneze cu competența-i corespunzătoare și fiindcă sunt condiții propice creierelor omenești care să nu fiarbă sau să nu înghețe în patosul rugăciunilor către Dumnezeu. Pe planeta Pluto, unde temperatura e de minus 260° C iar soarele pe cer e atât de depărtat încât e noapte și nu se deosebește de celelalte stele, acolo în acel areal înghețat conceptul de Dumnezeu îngheață și el cu totul și nu are sens odată cu creierele noastre mustind de credință care ar îngheța instantaneu cu rugăciunea în neuronii înghețați și pe buzele înghețate și ele. Nici un credincios și nici o religie n-ar fi posibilă și utilă acolo, la marginea sistemului solar în coordonatele înghețului absolut sau al lavei eterne curgând pe suprafața unei planete depărtate de pământ, nelocuită de nimeni și astfel fără de vreun Dumnezeu de serviciu pentru vietăți umanoide și fără vreo religie pentru ele cum avem noi. Privind pe Dumnezeul autoproclamat gestionar al întregului univers dar obligat de forța majoră a habitatului să își desfășoare activitatea doar pe Terra cu condiții prielnice vieții, exclusiv cu dosarul oamenilor în mână, te face să te întrebi dacă Dumnezeu nu este cenzurat sau natural limitat a se ocupa numai de unele nimicuri, și acelea atât de sărmane, cum sunt pustiurile noastre de vieți... Se pare că avem un Dumnezeu mai mic decât cel clamat, obligat să se ocupe mercantil îndeosebi de rânduiala și chiverniseala viitorului efemer serafic al fiecărui om minuscul de pe Terra, din acest sistem solar. Pentru ce să fiu un om care ca și o jivină care are un cur din care au ieșit tone de fecale, să am pretenția atenției și grijii divine speciale și să-L răpesc și tulbur pe Dumnezeu tuturor altor treburi mai importante în univers, cu existența mea comună, mizeră și efemeră...? Dar cu ce suntem noi oamenii vinovați dacă doar pe pământ Dumnezeu își mai găsește obiectul muncii, gestiunea sorții oamenilor, orice alt loc din acest cosmos fiindu-i fizic ostil și impropriu activității divine ? Căci nu putem crede că la doar trei sute de mii de km distanță de pământ, acolo unde este Luna, unde e un deșert de praf și pe o parte a satelitului este veșnic noapte, iar pe cealaltă parte veșnic zi, treburile curente ale Lui Dumnezeu, Atotputernicia Sa atât de insolent și totalitar clamată pe pământ, mai au un sesizabil sens. Dumnezeu este dependent doar de corul religiozității, credinței și evlaviei noastre umane terestre regionale de homunculi și extratereștri care trăim întâmplător pe acest pustiit pământ, dar care are oxigen bun pentru plămânii noștri pentru a-i folosi în corul cântărilor și psalmilor din psaltire. În orice alt loc din univers, nepopulat de homo sapiens religios prin ADN, Dumnezeu ar sfârși în singurătate, faliment și șomaj. Sunt planete în sistemul solar, cum e Sedna, cea mai depărtată de soare, în care un an durează zece mii cinci sute de ani pământești. Acolo Crăciunul, Paştele, Rusaliile ce le sărbătorim noi exuberanți și pioşi în fiecare an aici pe pământ, sunt niște nonsensuri și nu le-am prinde niciodată să celebrăm aceste sărbători în străfulgerarea scânteii minusculei noastre vieți de efemeridă dacă am fi aruncați o clipă demonstrativă în acele locuri extreme din marginea sistemului solar. De unde rezultă că Dumnezeu și religia nu mai au nici un sens la doi pași de pământ. Dumnezeu nu este o lege universal valabilă, ci una locală, conjuncturală apropierii oamenilor și de conivență și cârdăşie cu ei. Dumnezeu are sensul pe care i-L dăm noi, și cu care Îl dotăm, credităm și înzestrăm noi, turma oilor pe care El le paşte aici pe pajiștile udate de ploile acide ale pământului care usucă holdele și viile și coclesc turlele de aramă ale catedralelor. În alt loc, pe alte planete, noi am paşte pulbere de piatră fărâmițată, am bea râuri de lavă sau am roade bolovani de gheață și am respira metan și bioxid de sulf cu care e plină atmosfera îndepărtatelor planete, giganți gazoși Uranus sau Neptun. Acolo, Credința și Dumnezeu devin un nonsens și o chestiune caducă, ce nu se mai ia în considerare pentru că nu mai trebuie. Ce tristețe ne cuprinde când Îl știm pe Dumnezeu cu atâta Atotputernicie obligat a se mulțumi și compromite cu atât de puțin, pământul, câmpurile și oile lui, noi oamenii, din panoplia atâtor posibilități și îndeletniciri cosmopolite din acest univers, rămase inexplicabil, neuzate de Dumnezeu...! Văzând un Dumnezeu atât de mic, vulnerabil și antropomorf, intendent la magazia de materiale, mantale și cazmale bune pentru plutoanele de muritori numiți oameni, ne apucă frica de singurătatea noastră în univers și de faptul că nu avem nici o șansă în devenirea și programarea serafică ce a eludat și nu a calculat limitările practice ale fișei postului unui Dumnezeu real, și nu cel ideal și utopic propovăduit în practica religioasă. Noi Îl vedem de fapt pe acest trist și exclusiv terestru Dumnezeu la un examen practic, la lucru pe un pământ și într-o lume bestială și în disoluție create chiar de El, Dumnezeul nostru cel de toate zilele consemnat în cărțile sfinte, chiar dacă cu încăpățânare El nu ni se arată și simțim din cauza Lui și a noastră deopotrivă, cu El sau fără El, numai inconveniente în jur, câmp pârjolit de război, fum și degringoladă, moarte programatică, ca și numitor comun și trist punct culminant al Operei Divine. Vedem că totul ni se împotrivește, că totul ne este opozabil și ne înșeală, că avem numai de păgubit apropo de șansa la existență, atât de speculativ clamată și vârâtă sub nasul nostru fără miros. Vedem că ni s-a dat o conștiință, dar o conștiință vulnerabilă și năpăstuită, conștiința crudei și cazonei realități a vieților noastre exclusiv biologice și foarte puțin și întemeiat transcendentale și ezoterice. Această tristă constatare și conștiință ne vine la pachet cu conștiința morții, a nimicului, a neantului, a decesului, această negativă eliberare și soluție de avarie, care ne învață că nu avem efectiv timp și bază a programa ceva înțelept și durabil pe această lume și în acest univers cu condiții climatice extremisime, față de rudimentul nostru de viață și de ambiții, față de alcătuirea noastră de celule efemeră, vulnerabilă și defectabilă progresiv și programabil chiar din ziua nașterii. Căci din clipa când ne naștem începem să oxidăm și să murim programabil și de aceea singura treabă și datorie înțeleaptă și dispusă de Dumnezeu pentru triștii, plânşii și păgubiții de noi e doar preocuparea și pregătirea pentru lumea cealaltă, pentru planurile și interesele iraționale, de neînțeles și ezoterice de-acolo, pentru viața inconvenabil și amar de înțeleaptă din Rai, și pentru singura treabă și grijă de-acolo, mântuirea, adică o viață vegetală de remore lipite parazitar de trupul Lui Dumnezeu, Motorul și motivația tuturor mântuiților și nemântuiților.
6) Mântuirea e laitmotivul și crezul viețuirii noastre, ce ne face să fim vietăți pur zoologice, să vegetăm placid și mulțumiți în credincioșie și să nu trăim o viață integrală căreia să-i dedicăm toate simțurile, percepțiile, senzațiile, gândurile ce ne-au fost date de Dumnezeu. Cu simțurile și dorințele amânate și sigilate pentru lumea cealaltă, ne lăsăm în mâinile Lui Dumnezeu pentru a fi pregătiți și apți pentru moarte căreia i s-a zis mântuire, eliberare și izbăvire, cuvinte dragi și dulci omului. Mântuirea e singurul nostru vis, e tămâierea peste duhorile veceului denumit viață, e amânarea trăirii terestre, e visul de răsplată la Sfântul Așteaptă a Lui Dumnezeu pentru faptele bune ale noastre, pentru viața efemeră plină de boli și lacrimi, mizerii și suferințe cu care-am fost cadorisiți din naștere, de la Facerea Lumii. Facerea Lumii, această spărtură inutilă în neant, căreia Dumnezeu i-a dat gust și savoare de puroi și infecție pe care le percepem atât de acut și cu greață, cu toate cele șapte simțuri urzicate ale noastre ; cu auzul și mai ales cu văzul, atunci când după o noapte albă și după o oră de ațipit, te trezești cu soarele în ochi trecând prin jaluzelele deschise de frica de-ntuneric și de demoni a camerei tale. Să iei astfel viața de la capăt în fiecare dimineață e un eroism amar și patologic și o suferință ce se distilează și ascute cu fiecare deșteptare și punere în funcțiune a biologiei defectuoase și reacțiilor chimice și electrice ale neuronilor creierului tău vulnerabil oricând iminenței unui accident vascular cerebral sau demenței senile și alzheimerului. Când te trezești cu soarele în ochi în fiecare dimineață, realizezi că fiecare zi trecută e de nerecuperat și de fapt e un truc cu care suntem amăgiți și păcăliți, e o pierdere și un preț plătit pentru un niciunde și un nicicum visat și asumat cu evlavie, credință, frică și puteri sfârșite omenești predate sub trebuința religioasă, moștenite din preistoria noastră zoologică de oameni înfricoșați de grotă vânați de dinozauri și speriați de tunete. Astfel simți că viața nu se trăiește. Astfel, simți că viața îți este cenzurată, furată, bagatelizată, se consumă și se desprinde irecuperabil de tine ca o ironie, ca bucățile mari de gheață ce se desprind și cad în ocean din ghețarii de la marginea arcticii. În fapt toată apa pământului e o adunătură de suflete topite, dezamăgite de un Dumnezeu imposibil și inadmisibil de fugar din realitatea curentă și responsabilitatea imediată. Când după acest coșmar al inconvenabilului vezi că te mai trezești încă într-o dimineață, nu știi dacă să mai mulțumești sau să blestemi acest noroc ; acest noroc al razelor solare care îți mângâie și încălzește ineficace fruntea rece de angoasa amintirilor reci din viitor ale cavoului tău întunecat, singurul loc în care nici soarele, nici Dumnezeu nu mai au nici o putere, nici un interes și nici un sens. În întunericul sicriului, pentru Dumnezeu nu poți fi decât orb, mut și surd, în disprețul sufletului trădător care fugind la Rai ți-a furat și uzurpat rapace și venal toate simțurile cărnii tale, toată identitatea ta, și cu care se împopoțonează nerușinat și iresponsabil în goana lui cerească după aurul mântuirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Rămânem în clipa morții, furați de suflet de toată încărcătura vieții din noi, etern orbi, muți și surzi în întunericul sicriului, la fel cum e și Dumnezeu pentru ochii noștri vii sau morți : o putere impardonabil de absentă, oarbă, mută și surdă, cu atât mai surdă, periculoasă și cinică, machiavelică, cu cât e lipsită de coordonate evidente în realitate și actualitate și în raționalul pe care suntem noi apți a-l percepe cu simțurile ce de la Dumnezeu ne vin, așa, bune sau rele, cum ni le-a dat. Când radarul minții și inimii noastre, cu simțurile ce ni le-a dat, nu-L percep pe Dumnezeu decât prin forța unică, autosuficientă și autoimpusă a credinței, din start ne asumăm să ne jucăm cu un radar de carton și de jucărie care ne place fiindcă e atât de ușor, accesibil și colorat potrivit gustului și confortului nostru religios. Nu poți fi decât mulțumit și fericit când îl știi pe Dumnezeu prezent în niște coordonate ale acestui univers, fie ele și în interiorul cutiei tale craniene. Dar dacă îți mai pui o pereche de ochelari, ori îți dai jos de pe ochi alte o sută de ochelari ai prejudecăților, poți vedea că indiferent cum Dumnezeu se desfășoară în doi pumni de creier religios ce-ți aparțin, asta n-are nimic de-a face cu această beznă și hău adânc al universului în care datorită condițiilor extreme nu poate rezista om și credința lui religioasă și în care întuneric, îngheț și vid intergalactic nu se ascunde nici un Dumnezeu al experienței practice și matematice, al milei și dreptății, al sensului logic și comprehensibil. Și nu trebuie să mă credeți pe cuvânt când vă spun că Dumnezeu e de fapt o imposibilitate cosmică, o resursă terestră în penurie, un ideal și o utopie exclusiv umană consumată, un câmp fumegând de războaiele și dramele noastre evidente și inutile. Priviți ochii și sufletul unei mame care și-a pierdut copilul de cancer, într-un incendiu, ori călcat pe trecerea de pietoni de beizadeaua beată a unui baron local care a scăpat cu trei ani cu suspendare. Veți vedea în ochii mamei îndoliate cu obrajii veșnic uzi și fierbinți și mâinile împreunate și învinețite de necaz, un gol tot așa de mare cât și universul lipsit realmente de Dumnezeu, veți vedea un suflet golit, pustiit, în care Dumnezeu va avea serioase probleme de adaptare și confort. Veți vedea în ochii mamei cu copilul mort în brațe un gol lăsat de o suferință care a ros și mâncat tot, inclusiv sâmburele de bănuială a existenței unui Dumnezeu care se pare că putea evita dintotdeauna toate tragediile oamenilor dar evident, n-a făcut-o la momentul acela, scăpând și de data aceasta de bănuiala urii noastre care L-a exonerat pe Dumnezeu de orice răspundere și ne-a făcut să ne întărim credința, ne-a făcut afabili să inventăm dictonul : "Încurcate sunt căile Domnului...!" sau : "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat !" ; și alte și alte dictonuri..., sfârșind prin a crea o întreagă religie ce ne ocupă sufletul și mintea total și pentru totdeauna. Astfel a rezultat un dialog al surzilor între Dumnezeu și oameni în care "toți vorbesc și nimeni nu ascultă".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu