82) SINGURA ȘI OBLIGATORIA SOLUȚIE ESTE DUMNEZEU

82) SINGURA ȘI OBLIGATORIA SOLUȚIE ESTE DUMNEZEU
 
  1) Nu poți să ai de ales și să nu detești lumea aceasta contemporană tot atât de înapoiată și înrăită moral și în moravuri ca și cea din comuna primitivă ori evul mediu întunecat. Ajunge să privești oameni eleganți și moderni pe străzi, ori la televizor, politicieni, filozofi, doctoranzi în teologie,  gulere scrobite, oameni de știință, oameni inteligenți și scuturați, magistrați, avocați, evident mai deștepți și erudiți decât tine dar îi privești pe toți perplex cum se raportează ei atât de solemn și bazat la religie, la Dumnezeu, cum tocmai se gândesc și ne predică cu emfază cum religia și Dumnezeul lor e cel mai bun în dauna altor doctoranzi în teologie de altă credință care cred la fel de învederat și intolerant despre cei dintâi cum că sunt păgâni și rătăciți căci îl venerează pe Dumnezeul lor despre care ei spun că e cel mai bun, urându-i visceral pe cei de altă credință și pe Dumnezeul lor păgân aşijderi. Ura și disprețul reciproc de tot ce nu ești tu și nu a ajuns la aceleași concluzii, percepții și opinii cu tine e tot ce caracterizează mai sugestiv exemplarele biologiei, de la animale la oameni. Câinii dacă se întâlnesc pe uliță se mârâie și se rup. Mâțele se scuipă și zgârie. De ce-ar face oamenii rabat de la această regulă normală a biologiei, motivați, bineînțeles de specificul și atuul credinței lor religioase ? Oamenii se urăsc ca și animalele. Nevrând să recunoască faptul că sunt doar animale și au biologic caracter bestial ca toate animalele, oamenii au transpus ura lor programatică în motivația și înclinația religioasă și argumentul bolnav maniheist și exclusivist după care cine nu e cu cineva, e împotriva lui.

  2) Fiecare homo religiosus dă vina și aruncă anatema pe Dumnezeul celuilalt și îi înjură de moarte Dumnezeul mamei lui. Nu dușmanii ți-i urăști, nu pe ei îi înjuri, ei n-au nici o vină ; îi înjuri pe dumnezeii mamei lor care a suflat duh de viață în burțile mamelor lor. Unele credințe măsluiesc pornirea sălbatică a urii între indivizi prin argumentul "Războiului Sfânt". De fapt, toate războaiele lumii au ca și cauză concretă intoleranța religioasă și vanitatea de a crede în Dumnezeul lor cel mai bun care statuează potrivit conceptului maniheist că dacă cineva nu este cu El și cu credincioșii Lui e împotriva Lui și dacă nu adună cu el pe pământ, în Cer risipește și că prietenii dușmanilor lor sunt tot dușmanii lor. Așa spune de exemplu și dictatura religioasă creștin ortodoxă prin Dumnezeul nostru creștin ortodox denumit Savaot sau Iehova și Fiul Său Iisus. Un om cu frica de un astfel de Dumnezeu, pe care om nu îl poți privi decât cu dezgust și dispreț, tocmai are în cap planurile unui război și măcel ce se va înfăptui fără doar și poate într-o zi, pentru care biruință se roagă Lui Dumnezeu pentru ajutor. În unele culturi religioase vei fi ucis cu pietre dacă mărturisești că ești de altă credință. Fiecare are un Dumnezeu util pe care îl frecventează după bunul plac și propria vanitate. Dumnezeul lui îi dă dreptul să fie religios și să se gândească la războaie sfinte, cruciade și pogromuri ori măcar disprețuri profunde și otrăvite pentru toți cei ce nu agreează convingerile lor vanitoase religioase. Zeii păgâni ai romanilor i-au făcut să-i măcelărească pe creștini, iar sfânta creștină inchiziție sub oblăduirea papilor vremii, strămoșii papilor de azi au ars pe rug oameni de seamă ca Giordano Bruno ori femei sărmane pe care le credeau vrăjitoare după sprânceană. De altfel, pe orice criminal Dumnezeu îl va izbăvi dacă se întoarce cu pocăință la Dumnezeu. Criminalul și violatorul copilului meu sau al tău are o șansă să fie iertat de Dumnezeu și să acceadă în sfârșit în Rai, chiar dacă nu s-a rugat el personal, ci e suficient să se roage cu pioșenie mama lui pentru iertare și izbăvirea fiului ; și atunci criminalul iertat va avea șansa de a se odihni într-o zi într-un hamac acolo în Rai cu un pahar de limonadă cu pai în mână, iar îngerul păzitor destinat din oficiu de Dumnezeu îl va răcori cu frunza de palmier. Dumnezeu îl va binecuvânta și îl va mângâia pe creștet pe fostul criminal pocăit. Iar copiii noștri vor putrezi în pământ și poate chiar în iad din vina că noi am fost atei, sceptici sau agnostici și nu i-am cântat în strună acestui Dumnezeu de serviciu al universului dependent de adulația și rugăciunile noastre în genunchi.

  3) Plângându-ne copiii violați și tranșați, într-o lume și realitate criminală întâmplată sub jurisdicția Lui Dumnezeu, lacrimile noastre vor fi pline de venin și ură nu atât la adresa criminalilor cât mai ales a izbăvitorului lor, Dumnezeu. Căci Dumnezeu e pus în Cer să facă bine, orice bine crede El de cuviință și în maniera capricioasă și exclusivistă pe care-o consideră El. Nu de aceea este pus acolo sus în Cer Dumnezeu și nu de aceea s-a și spus acest lucru în Cartea Sfântă, întărit la toate liturghiile episcopilor și papilor acestei lumi ? O astfel de lume religioasă adulând Creatorul unui astfel de univers criminal terestru conținând astfel de crude și sălbatice vietăți create de Dumnezeu, criminalii, violatorii, escrocii și tâlharii, îmi repugnă. Cruciadele și războaiele sfinte sunt egal de odioase și vanitoase. Gândul și intenția Lui Dumnezeu de a crea niște vietăți care să se ocupe cu așa ceva pe pământ e la fel de odios și criminal în măsura în care Dumnezeu ar exista și a tolerat așa ceva din toate timpurile. Ce bine însă că Dumnezeu nu există și nu poate fi făcut responsabil de nenorocirile pământului. În caz că El exista, era primul responsabil moral de toată caricatura și tragicomedia de i-a zis viață a omului.

  4) Decât să trăiești contemporan pe o astfel de lume de mizerii care e urmarea istorică a Creației unui astfel de Dumnezeu cârpaci, mai preferabil ar fi peisajul pustiu de pe lună, cu munți de praf și pietre inutile dar atât de liniștite, pașnice și bune ! Pământul în schimb, cu toate minunățiile și peisajele sale mirifice create de Dumnezeu și cu bestiile sale denumite oameni creați tot de Dumnezeu mă dezolează și nu are cum să nu repugne omului sensibil și iubitor de rațiune pură, nu de mituri și nici de alegorii cu valoare ontologică de crez și doctrină. Doctrina rațiunii pure este insolubilă misticii și mitului religios sub care lumea se înregimentează prodigios. Aceasta este Opera Lui Dumnezeu și aceștia sunt oamenii creați de El în șase zile la care s-a gândit o veșnicie ? E inadmisibil și deloc verosimil. O, se vede de pe lună cât de mult Dumnezeu a greșit cu lumea creată de El impardonabil, cum a dat chix cu opera Sa, totul fiind doar un rebut în toată regula. Or din respect pentru ideea de Divinitate perfectă refuz să cred că Dumnezeu ar putea să fi creat așa jalnică lume și îi salvez reputația când mă gândesc mai logic că Dumnezeu nu există. 

  5) Gândesc cu condescendență nemărginită și respect profund că Dumnezeu în idee este prea genial și divin după teorie ca să fi scăpat pe piața universului din croiala Măririi Sale un astfel de simulacru și catastrofă de lume și viață în care viermuim noi în mocirla nenorocirii și crimelor noastre de zi cu zi care nu se mai termină. Era loc berechet pentru un Rai veritabil pe pământ și niște superbe ființe sfinte, noi oamenii, care să-L fi populat în toată regula după planurile divine și inegalabil de perfecte ale Lui Dumnezeu. Ce s-a întâmplat însă în schimb vădește și dezvăluie cea mai mare catastrofă care s-a întâmplat în posibilitățile universului, de a rezulta un Creator care să fie responsabil de gestiunea unui astfel de eșec și rebut numit lumea și viața noastră care a ieșit de pe mâna Creatorului sub o așa precară formă a anormalității, criminalității, dramatismului și nedreptății plenare perene. Or nu este verosimil un Creator al răului care se desfășoară în fapt în toată splendoarea otrăvită creaționistă în această lume de orori, care să fie un Dumnezeu al binelui în teorie. De aceea cel mai probabil nu Dumnezeu a creat această lume și această viață otrăvită de diavoli îngăduiți de Dumnezeu căci Bunătatea Sa nu permitea în idee să apară o astfel de lume damnată în morbul eșecului și nenorocirii. Dumnezeul cel Bun nu avea de gând să-și pedepsească odraslele create să trăiască surghiuniți și alungați din Rai odată cu primii oameni și prin moștenirea nenorocirii continuând cu toți ceilalți ce s-au născut de la Facerea Lumii și până la noi. Un Dumnezeu Bun nu avea cum să împartă virtuțile și păcatele între creaturi și să le dea libertatea otrăvită ca pe unii să-i lase să păcătuiască în voie iar altora să le dea iluminarea de a fi buni, drepți și sfinți pentru a moșteni Împărăția Cerurilor. Dumnezeu nu putea face o discriminare atât de irațională între vietăți, de a crea un iad pentru cei păcătoși, nu neapărat criminali, ci și atei blânzi și pașnici, și un Rai pentru cei drepți, de a crea niște vietăți conștiente, oamenii, spre a-i umple de necazuri, boli, dezastre, apoi a-i arunca în chinurile morții promițându-le fără acoperire izbăvirea într-un Rai irațional, inutil și improbabil, iar altora fără păcate să le pregătească un Rai inconceptibil, loc de huzur și de lene interminabilă și insolentă în fața eternității. Asta demonstrează că bunătatea infinită și ireproșabilă a unui Dumnezeu nu a existat și prin urmare nici un Dumnezeu aferent.

  6) Este logic ca așa cum pe celelalte planete din sistemul solar ori din alte sisteme solare unde datorită condițiilor de mediu extreme nu există nici un fel de viață și prezența unui Dumnezeu acolo ar fi inutilă, tot așa să se petreacă și pe planeta Terra, a treia de la soare, unde din cauza apropierii optime de soare clima propice a favorizat ca, creierele oamenilor nici să fiarbă, nici să înghețe, ci să aibă tihna să viseze în voie în sinapsele lor neuronale conceptul de Dumnezeu și credința în El. Astfel, datorită climatului propice a fost posibilă apariția oamenilor, a credinței lor, a lui Dumnezeu și a impresiei lor deșarte că Dumnezeu le guvernează sensul efemer al vieții lor ce are ca unic scop  teleportarea finală ca sens al existenței, într-o locație mai blândă numită generic Rai, ca o compensare a dramei neajunsurilor selecției naturale a speciilor tradusă pentru oameni în toate greutățile, dramele și și dezamăgirile vieții lor. Selecția naturală lovește în toate speciile, oameni și animale. Faptul că oamenii și-au găsit un apărător în fața dramelor inerente ale existenței în persoana unui gestionar numit Dumnezeu răpit altor treburi infinit mai importante în univers și pus să păstorească și să dispună peste bubele, puroiul și mucegaiul nostru, e atât de ridicol și pueril.

  7) Tot ce se întâmplă tragic pe pământ, istoria pământului care e de fapt istoria care se repetă a unor crime trecute, prezente și viitoare care nu se mai termină, sub o autoritate numită Dumnezeu,  demonstrează mai verosimil și mai abitir imposibilitatea și inexistența unui Dumnezeu al Binelui. Fatalitatea actelor unor triste vietăți ale pământului numiți oameni nu are cum să rezoneze și rimeze cu competența unui meșter Dumnezeu care să-i fi făcut din inspirația Sa și care să îngăduie și să fie dispozitor peste așa eșec civilizațional, dovedind ineficacitatea sfaturilor și îndreptărilor Sale pentru inaptitudinea creaturilor denumiți oameni în a cultiva valorile și îndreptările morale divine. Viața precară a animalelor care n-au pretenția nici unui Dumnezeu, nici unui Rai sau iad al dobitoacelor, felul atât de asemănător între biologia animalelor și-a noastră, ne conduce la raționamentul că dacă Dumnezeu a creat o operă, oamenii și lumea lor, nu putea risca să se discrediteze făcându-i dintr-o carne și o biologie tot atât de vulnerabilă și perisabilă până la similitudine cu a dobitoacelor. Trebuia să fim rezistenți ca oameni făcuți de Dumnezeu, trebuia să fim făcuți din kevlar, diamante, aur sau argint. Singura și precara soluție găsită de Dumnezeu a fost să ne facă din lut care să se transforme în carne, sediu al tuturor bolilor. De eram de sorginte divină, trebuia să fim din aceeași carne cu a Lui Dumnezeu care se pare că nu are carne canceroasă ci s-a lipsit de acest pericol și neajuns al biologiei hărăzit doar copiilor Săi amărâți și a ales să fie spirit, adică duh, adică scutit de vicisitudinile practice ale existenței. Deci de era după mila Lui Dumnezeu nu trebuia să avem carne ca să ne doară, nu trebuia să mâncăm, să bem, să defecăm și urinăm la fel ca dobitoacele, nu trebuia să avem unghii și păr ca ele, nu trebuia să ne împerechem și să murim de foame și sete neavând de mâncare și nu trebuia ca murind să ne alterăm și să mirosim la fel ca hoiturile de câini prin bălării. Trebuia să fim ca Dumnezeu, invulnerabili, curați, parfumați, cópii și copii veritabili ai Creatorului. Noi suntem însă pure animale ; iar inteligența multă căpătată în milioane de ani de evoluție socială și biologică ne-a făcut să ne înflorească și să ni se dezvolte în creiere ideea de Dumnezeu. Suntem animale evoluate dar care am deprins să facem cruci și să ne închinăm cu mâinile pentru că poziția bipedă ne-a permis acest lucru, altfel făceam cruce ca vitele, râcâind cu copita în pământ, sau nu mai făceam niciodată și ideea de Dumnezeu nu mai apărea niciodată pe aici pe pământ și în capul nostru. Evoluția lui Darwin ne-a sofisticat și înnobilat. Ni i-au adus în creiere pe Dumnezeu și pe Satana. Ei sunt prototipurile oamenilor care întruchipează cel mai reprezentativ ideea de bunătate și răutate endemică a oamenilor. Așa buni sau răi cum suntem, ne-au căzut cozile. Mă și mir că nu mai avem cozi când poate ne foloseau unele prehensile ca ale maimuțelor urlătoare ca să strângem de gât cu coada pe dușmanii ce ne-au încolțit și ne-au legat mâinile pe la spate. Avem în schimb boli ca și animalele. Am văzut câini tuşind ca oamenii sau chinuiți de răpciugă la fel cum au și unii oamenii psoriazis sau zona zoster. Aceste orori ale biologiei nu avea Dumnezeu interesul să le rezerve unor cópii ale Sale denumiți oameni și făcuți după chipul și asemănarea Sa. Astfel că dacă animalele nu sunt conștiente de precaritatea condiției lor biologice iar oamenii o realizează datorită inteligenței lor, Dumnezeu nu poate fi un Creator al oamenilor inteligenți și nu are cum să fie o realitate ci doar o transfigurare și o ficțiune, o alambicare a inteligenței oamenilor și visul și dorința lor vie, dorul lor de mai bine.
  8) Chiar dacă noi, oamenii, suntem ființe inteligente, faptul că nu suntem perfecte ne face să ne sprijinim imperfecțiunea pe un Dumnezeu pe care L-am găsit unde altundeva decât în cer, și revendicat ca fiind bun la toate trebuințele, întrebările și necesitățile noastre la care n-aveam oricum un răspuns mulțumitor și o soluție. Am găsit prin Dumnezeu mijlocul de a deveni fericiți. Scopul este ca Dumnezeu orice-ar fi El, un spirit îndepărtat din altă dimensiune, o minciună sau o ficțiune să ne facă nouă bine, cu El să ne simțim bine și în mijlocul provocărilor naturii și vieții să nu înnebunim de singurătate și disperare ca efect conex al conștienței inteligenței noastre sub asediul fenomenelor naturii și al încercărilor violente și extreme ale vieții și evoluției ce provoacă atât de ostil vulnerabilitatea noastră umană. Scopul de a răzbi fericiți și recuperați undeva într-un loc splendid din Cer recuperați de bunul Dumnezeu din această lume a durerilor și ororilor scuză astfel credința oarbă într-un Dumnezeu care nu contează dacă nu există, după credința ta El te salvează negreșit din acest prognostic al tragediei umane generice. Astfel, El, Dumnezeu nici nu e nevoie să existe în realitate și actualitate ci există ca deziderat, ca etalon și ca perfecțiune umană conservată în fibra sensibilă și înfricoșată a omului de stihiile și bezna acestui univers care ne amenință din fașă cu moartea ca și plată a vieții. Bezna care vine după moarte se luminează instantaneu în mintea și inima omului religios cu necesarul far călăuzitor care e Dumnezeu. El există cu acest scop conservat în dorința ancestrală de împlinire și devenire a omului care îi e imposibil să creadă că după moarte afacerea și totul s-a terminat atât de abrupt, de anost și prozaic, fără mângâietorul și eliberatorul scop al devenirii de pe lumea cealaltă a binelui, fericirii și păcii eterne. Sună a basm frumos pentru copii toată această poveste a Lui Dumnezeu iar acest scop de joc al maturității oamenilor mari care e odiseea lor religioasă, e totul pentru ei. Scopul scuză mijloacele. Astfel, pentru noi, trista, singura și obligatoria soluție este Dumnezeu...