87) ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE

87) ȘI SCHELETELE AU DREPTUL LA IUBIRE. DUMNEZEU ESTE IUBIREA LOR

  1) Cât de greu e să urezi de sărbători "la mulți ani" și "sărbători fericite" ! Sărbătorile nu mai sunt sărbători când vezi ce sunt de fapt : sunt ciripit de păsărele, soare, primăvară,  flori și albine, în urechile și ochii împăienjeniți de groază ai condamnatului la moarte care își privește ștreangul legănând în vântul cald al primăverii. De sărbători, toate încearcă să se simtă mai bine, capătă optimism,  viață și curaj. Dar în ochii condamnatului la moarte sărbătorile sunt o ultimă grijă și un ultim nod în gât. În curtea penitenciarului denumit viață, de sărbători avem liber, suntem scoși la aer, nu mai muncim că e păcat, se mânie Dumnezeu cum se mânie pentru toate păcatele noastre. Când se mânie Dumnezeu să te ferească să fii prin preajmă, se cutremură pământul, cerul tună și fulgeră și trebuie să stăm pitiți până îi trece Lui Dumnezeu supărarea și până își bagă înapoi la cingătoare biciul Lui vestit, știți voi, biciul acela amintit în expresia "biciul lui Dumnezeu". El ne-a dat sărbătorile să ne rugăm și să ne odihnim ca El în ziua a șaptea deși stai crucit și te întrebi cum de a avut nevoie Dumnezeu spiritul fără mușchi și oase,  de odihnă vreodată ? Odihna e o nevoie exclusivă a cărnii și a mușchilor care de efort adună acid lactic și te dor, când Dumnezeu neavând carne și nici trup ca noi nu a obosit și nu l-a durut niciodată mușchii, nu a avut nevoie de odihnă și relaxare după muncă, El fiind Atotputernic nu ca trup, căci Dumnezeu nu are nevoie de un trup, ci ca spirit etern și inalienabil în formă și vigoare. Și atunci de unde toate prostiile cu odihna Lui Dumnezeu în ziua a șaptea ? Trebuie să fii prea atins de morbul și simptomatica credinței ca să nu vezi stupiditatea acestui nonsens cât și a tuturor nonsensurilor inserate alegoric în Cartea Sfântă a poveștii despre Dumnezeu. Când noi oamenii mari suntem pueril dar programatic îmbătați de spiritul acestor povești despre Dumnezeu, nu ne mai punem întrebări ci suntem fericiți, autiști și fericiți fără să simțim nevoia unor răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu le concepem. Noi, cei atinși de morbul credinței în Dumnezeu, nu trebuie să ne mai cheltuim creierul ca să mai întrebăm nimic pentru lămurire în dreapta și stânga ci să stăm bine și cu frică iar în sărbătoare să ne îmbrăcăm frumos și să ne ducem la biserică, femeile neapărat cu batic decent legat să nu li se vadă părul când intră în biserică și neapărat să nu aibă ciclu menstrual când pășesc pragul bisericii, că se mânie Dumnezeu. Astfel înaripați de sentimente religioase, trebuie să spunem "La mulți ani" și "Sărbători fericite" și să ne odihnim ca Dumnezeu în ziua a șaptea și în orice zi de sărbătoare.

  2) Izgoniți din Rai, oamenii au fost lăsați de Dumnezeu să se descurce singuri și din sudoarea frunții să își câștige pâinea iar de ororile și dramele vieții lor să-şi zdrumice inima și gândurile. Li s-a dat oamenilor ca o compensare pentru dramele vieții lor, accesul la o mică portiță de Rai totuși, să se învețe și acomodeze cu Raiul. Portița de Rai este ușa bisericii unde când intri dai de mirosul specific de Rai impregnat în fumul lumânărilor, tămâii și morților puși pe năsălie în mijlocul bisericii pentru ultima binecuvântare, mirosuri pe care credincioșii le adoră căci amintesc de Rai, pofta ce-au poftit de-o viață, toate sfintele liturghii și vizitele în biserică fiind de fapt exerciții de acomodare și antrenamente pentru Rai. Raiul e un loc de veșnică sărbătoare și odihnă la loc cu verdeață de unde-a fugit toată întristarea și suspinul. Deci sărbătorile și zilele noastre de odihnă sunt mici simulări pentru Rai. În ziua de odihnă și sărbătoare când nu au de muncit și nici chef să se ducă la biserică, de plictiseală și urât oamenii, în special cei care nu suportă mirosul de lumânări, tămâie și mort din biserică, ca să compenseze lipsa efluviilor de iubire divină care curg numai prin interiorul bisericii în atmosfera transei religioase, au inventat iubirea și amorul, lirismul, poezia, cântecele și filmele de dragoste, melancolia, romantismul, ocupații exclusiv umane pentru care  Dumnezeu nu dă nici un gir, ba chiar e de-a dreptul scandalizat ! Cum de îndrăznim să ne ocupăm cu sentimente omenești de iubire, pasiune și voluptăți ale plăcerilor din dragoste ? Cum nu știm că privindu-ne cum ne iubim pasional,  Dumnezeu dă din picior de nervi gelos că nu lăsăm și dedicăm orice emoție și totul pentru El, să-i dedicăm Lui toată iubirea și sentimentele, emoțiile umane de care suntem capabili ? Dumnezeu nu zâmbește la manifestările dragostei umane și nu e mândru că a Lui creatură a dezvoltat aptitudini lirice, romantice care-i răpesc veleitățile inimii de la uzanța și îndatorirea exclusiv și habotnic cernită religioasă. Oare de ce nu înțelegem că viața e un penitenciar în care trebuie în rugăciuni și petiții pentru iertare și eliberare să ne facem stoici penitența când Dumnezeu Judecătorul va analiza dacă putem sau nu fi iertați și eliberați pentru bună purtare și trimiși în Rai ?

  3) Ce e Dumnezeu dacă nu comandantul închisorii vieții noastre văduvită ab initio de splendorile și plăcerile directe și nemijlocite ale Raiului ? Lui Dumnezeu, comandantul închisorii vieții noastre nu-i place să știe că deținuții au pitite pe sub ținută și în chiloți doze de dragoste, fericire, droguri, țigări, alcool, gadgeturi de la sex shopuri și alte mărunțișuri ce fac traiul mai dulce în închisoare deținuților. Viața noastră-i o închisoare. Poezia și dragostea sunt drogurile pe care le ascundem în penitenciarul vieții. Dumnezeu tace, ne lasă să ne facem de cap și să ne complicăm existența cu romantism, cu poezie, cu amor, cu voluptățile lui. Toate acestea slăbesc inima și ne pregătesc mai vârtos pentru moarte, pentru a pleca la Domnul macerați religios după pofta-i ce-a poftit o veșnicie de-a ne colecționa pe toți în Rai sau în iad după tipicul divin. Iată dar că a fi lirici, poeți și romantici nu ne-a permis-o Dumnezeu în zadar. E un program divin perfid și secret de exterminare în masă pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit programatic ungându-ne prin iubirea și amorul oamenilor unii de alții cu toate condimentele acestor sentimente private umane, ca pe o carne unsă cu mirodenii pregătită pentru grătar. Așa cum oculta mondială ne bagă în mâncare aditivi ca să ne curețe subtil și mai repede, Dumnezeu ne tolerează scârbit iubirea, romantismul și poezia ca să ne frăgezească și macereze mai bine pentru moarte, pentru lumea cealaltă unde sufletele noastre îi trebuiesc vital Lui Dumnezeu pentru industria morții unde este patron. În unii poeți mai mari cum ar fi Eminescu, Dumnezeu a pus prea mult condiment cu E-uri de moarte în ei și de aceea ei simțind mai mult și mai violent dragostea au început să dezvolte mai mult și mai violent dor de moarte, precum Eminescu în poezia "Mai am un singur dor". Iată dar că pentru scopul mercantil și trebuința urgentă a morții Dumnezeu a pus în noi o otravă care lucrează perfid și lent : "iubirea și instantaneele ei care îmbrățișează rimele inimii". Iată cum înaintea morții Dumnezeu ne amețește puțin cu aceste cuvinte siropoase, cu dragostea, cu cuvintele ei frumoase, cum chinuie și se joacă un motan cu un șoricel prins înainte să-l mănânce. Iată cum suntem ispitiți de diavol pus de Dumnezeu în organigrama cerului să facem formulări dulci siropoase, prea dulci și prea siropoase cu care să condimentăm timpul și viața știind bine că toate condimentele vieții noastre sunt ispite cu care diavolii, armate de mercenari ai Lui Dumnezeu, sunt puși să ne extermine. Filmele și romanele de dragoste spun despre cum ar trebui să fie lirismul nostru mai frumos și profund. În fapt poveștile de dragoste sunt complicații umane și forme sofisticate ale interesului brut sexual reciproc al speciilor regnului animal. Declarațiile de dragoste ale trubadurilor și menestrelilor sunt doar marcări de teritoriu în stil uman. Cuvintele frumoase de dragoste ascund urgența brută a nevoilor sexuale biologice ale indivizilor. Poeziile și declarațiile de dragoste ale bărbaților pentru femei sunt marcările de teritoriu ale leilor cu penisurile în erecție și răgetele lor prin tufișuri. Poeziile de dragoste și declarațiile de dragoste ale femeilor sunt tăvălirile pe jos prin fața leilor ale leoaicelor în călduri. Cuvintele de dragoste scrise de domnișoare romantice în trecut prin oracole și în zilele noastre pe site-uri de socializare până se mărită sunt grădini de lalele care sunt pline de albine și sunt frumoase la timpul lor. După ce se ofilesc, devin vegetație uscată de care și albinele se țin departe, doar muștele mai vizitează vegetația descompusă. După patruzeci de ani, când secrețiile hormonale ale femeilor și dorințele sexuale feminine încetează, femeile își privesc bărbații ca pe niște ridicoli agresori tolerați de nevoie și totul reintră în normal. După ce tinerețea cu clocotul și explozia simțurilor ei trece,  normalitatea devine bigoterie, interes de biserică și de Dumnezeu, calitate și sensibilitate oficială a omului trecut de vârsta a doua, vârstă când în antichitate se murea de regulă, bătrânii fiind o raritate atunci. Cei care mai sunt mișcați de formulările romantice, de poezie, continuă să creadă și să simtă și în senilitate în acest stil prețios și liric. De aceea numai ei te mai pot înțelege când vorbești de iubire. Celebra romanță : "Inimă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti ?" de Ioana Radu ne arată simptomatologia romantismului care mai poate lucra până la moarte în unii oameni ajunși la vârsta a treia și pe care îi fac însetați de această poveste denumită iubire, până la ultima lor suflare. Atât de mulți ani își doresc oamenii pentru iubire, să nu se mai termine... În fapt când tinerețea permite fizic instantaneele și clipele năvalnice ale pasiunii și iubirii, lipsa de inspirație, de tact, de minte și experiență îi fac pe mai toți oamenii să se usuce de iubire ca niște cireșe prea coapte rămase neculese pe ramurile înalte. Aş vrea să pun față în față doi foști tineri îndrăgostiți din adolescență întâlnindu-se întâmplător pe stradă la vârsta a doua acum, dar care s-au despărțit efemer și întâmplător demult dintr-o prostie sau dintr-o greșeală. Aş vrea să fiu pictor și să surprind privirile lor după treizeci de ani de când viața i-a separat. Cred că nu-şi pot spune nimic. Între ei totul e un reproș reciproc ținut în frâu și totul e o catastrofă, o nebuloasă lăsată în urmă de o stea care a explodat. Cum își pot ura "La mulți ani" acei oameni fără să se transforme în pietre și statui și să încremenească, măcar așa evitând absurdul și jena de-a se mai întâlni iar întâmplător pe stradă peste alți douăzeci de ani de iubire îngropată ca pe un jar sub pietre ? Aceste iubiri sfârșite și imposibile sunt mai profunde decât toate căci ele sunt subterane și grele ca volumul unui ghețar ascuns aproape tot în apă.

  4) Cât de relativ și funest e să spui "La mulți ani" când premizele vieții sunt atât de dureroase și motivația vieții atât de opacă și inabordabilă de la tinerețe, pân' la bătrânețe ! E atât de ridicol și inutil să ne urăm "La mulți ani" când în fiecare zi suntem iminent în preajma riscului propriei noastre înmormântări... Cum să ne răcim gura cu aceste inutile urări de bine de sărbători sau cuvinte de dragoste altele decât pentru a mângâia orgoliul nesecat și ambiția Lui Dumnezeu de a fi cap de afiș și breaking news etern al mărunțișului vieții noastre, când ne umplem în fața intransigenței Lui Dumnezeu de un ridicol impardonabil risipind cuvintele pentru afacerile noastre sentimentale în loc să le dedicăm pentru psalmi și rugăciuni de iertare ? Timorați de eșecul în noi a îndatoririi religioase pe care n-o putem onora fiind ocupați cu atâtea chestiuni omenești care ne consumă violent și total, nu mai putem avea nici un gust al vieții religioase. Prin complicația lirismului nostru și a manifestărilor laice, consumăm din propriile noastre resurse sufletești, consumăm totul până nu mai rămâne nimic din noi știind bine că Dumnezeu nu vrea să ne facă un destin al fericirii în actualitate și ne taie toate firele și venele unui sens clar în univers lăsând în noi numai vena jugulară groasă prin care curge sângele negru, neoxigenat și tern al credinței și religiei, condiție esențială pentru a accede în lumea alienantă dar liniștitoare a fanteziilor paradisiace. Aruncați de Dumnezeu să ne descurcăm oricum pe piața realității zdrobitoare de destine și vieți, consumăm irecuperabil resursa noastră minusculă de timp real când pentru spiritul practic al Lui Dumnezeu timpul scurt și efemer al vieții noastre nu e decât o materie primă pentru fabrica morții ! Cu atât mai dureros e să constatăm că cel din urmă prieten în care credeam, Dumnezeu, e patron la fabrica de tocat vieți umane, fabrica morții și dispariției iminente a noastre din actualitate și plasarea noastră în necunoscut, adică într-un neant neverosimil și insuportabil al iadului sau Raiului. Acest proces tehnologic al morții noastre face parte din sistem deci e imposibil de eludat tocmai pentru că Dumnezeu nu s-a putut abține și a scos actualitatea și viața din neant ca să ne ispitească și amăgească inutil prin diavoli cu ispitele vieții toate simțurile noastre vii ! Să spui "La mulți ani" e ca o piază rea când știi că în tine în orice clipă este setată de Dumnezeu o bombă cu efect întârziat, propria moarte, care poate exploda în orice clipă lăsând în urma ta tragedia doliului pentru ai tăi și făcându-te una cu neantul din care ai ieșit numai pentru că Dumnezeu fiind homofil pentru reclamă dar homofob în intenție a vrut să se afirme cu ceva, folosindu-se de nimicurile și planctonul care suntem ca să își justifice propria Lui lume a celor trei posibilități : a Raiului, a iadului sau a propriei inexistențe ! În lumea în care Dumnezeu e o resursă prețioasă care nu se explică, nu se găsește și e în penurie, pentru a suplini vidul simptomaticei tăceri a Lui Dumnezeu, singura soluție găsită pentru a ne obloji inima dezamăgită e să ne ocupăm doar de iubire umană și clipele ei fulgerătoare, plăcute, dulci amare și trecătoare pentru care nu ne ajunge această viață și de aceea ne urăm mereu la mulți ani, la cât mai mulți ani... Că doar nu pentru durere, nu pentru urât și greutățile, nedreptățile și împilările vieții ne urăm la mulți ani.  Că iubirea e miezul care e dulce, în rest e numai ambalaj cu tot ce ne mai ocupăm în viață. Nu ne trebuie mulți ani pentru acest ambalaj sălciu al urâtului și greului vieții ce ne mănâncă timpul de trăit într-un iureș... În afară de iubire, viața cu prozaismul ei nu necesită mulți ani. Cine nu mai iubește sau a iubit și nu mai poate iubi pe nimeni nu are nevoie să i se ureze la mulți ani căci ar fi o impietate și o jicnire adusă chinului ființei văduvă de iubire să-i urezi la mulți ani de aceștia triști plini de lacrimi și amar. Trebuie puțini ani pentru viața fără iubire. Căci dacă iubirea e pansamentul ce acoperă rana purulentă a vieții, dacă nu mai e acest pansament, o viață lungă și ani mulți înseamnă o cangrenă cât mai urâtă și o tumoare a urâtului ce crește în noi iremediabil... Să trăiești ani mulți cu cangrena urâtului și neiubirii e un supliciu pe care nimeni nu și l-ar dori. Cât mai puțini ani cu neiubire e o binefacere și o curmare a cancerului iubirii în zadar care cu moartea-i sor' de gemeni cum spunea Eminescu. Deci să avem grijă cum și cui îi urăm la mulți ani de sărbători. Pe cei mai triști ca noi să îi lăsăm în pace. Căci "Dacă iubești fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viața toată./ Și-ți lasă-n suflet un amar/ Și în gândiri asemeni,/ Căci o iubire în zadar/ Cu moartea-i sor' de gemeni". De aceea am o ezitare când urez cuiva la mulți ani de sărbători. Poate-a iubit și a fost iubit, dar dacă nu mai poate iubi pe nimeni atunci nu-i o sfidare la adresa încercatei lui ființe să-i urezi la mulți ani și sărbători fericite în această stare...? Geo Bogza spunea: "Orice om pe care nu pot să-l iubesc,/ Este pentru mine un prilej de adâncă tristețe.../ Orice om pe care l-am iubit și nu-l mai pot iubi,/ Înseamnă pentru mine un pas spre moarte./ Când n-am să mai pot iubi pe nimeni, atunci, abia atunci am să mor..." Tocmai pentru a putea muri liniștiți Dumnezeu ne face bezele cu mâna de după nori și din spatele sfinților pictați în biserici. Astfel, respect și înțeleg nevoia oamenilor de Dumnezeu și de Rai care sunt cele două subiecte ale unei ultime încercări de o mie de puncte a oamenilor din multitudinea de încercări ratate ale vieții lor. Dacă oamenii se gândesc la Dumnezeu și speră în ajutorul Lui e pentru că sunt niște ratați ai universului și le trebuie neapărat asistența divină, singura nădejde și soluție care le-a mai rămas.  Atât mi-e de greu să spun cuiva "la mulți ani", când nu știu cu ce i-ar mai folosi asta înaintea execuției bolilor ce-l vor termina și suferințelor care vor urma... E impropriu să urezi unor iminenți bolnavi și muribunzi cum suntem noi "la mulți ani". Dacă ai 89 de ani ești deja un cadavru viu, o ciudățenie, o mașină de epocă stricată, pentru care Dumnezeu a închis magazinul de piese de schimb, a închis spitalele de urgență și înmuiat ambiția doctorilor de a mai încerca să salveze un bătrân, curgându-i transpirația pe frunte la o operație, ștearsă de asistente grijulii. La bătrânețe nu mai poți fi poet, liric, ești bun doar pentru Dumnezeu, deci pentru iminența și urgența gropii. Doar călugării bătrâni sunt atrăgători și frumoși în emulația manifestărilor dragostei pentru Dumnezeu.  Erotica și romantismul nu mai au sens atunci când ești bătrân și îți stă frumos doar îmbrăcat în uniforma bigotismului și a pasiunii pentru Dumnezeu și la urmă îți stă și mai bine cu pantofi noi și vată în nas în sicriu. Un poet, un romantic și un amorez și Donjuan de 90 de ani e respingător ca un schelet pe care-l găsești rânjind în pat în luna de miere oricât ar fi sufletul de romantic al bătrânilor și inima lor neschimbată. Odată înaintat în vârstă în percepția umană ești tarat pentru că te afli în preajma momentului când Dumnezeu va pune gheara pe tine și te va transforma într-o arătare lugubră dându-ți sărutul morții. Sărutul unui bătrân e respingător și timorant când știi că l-a sărutat Dumnezeu înainte sau îl va săruta curând revendicându-l pentru El, pentru moarte care nu e pentru tineri. Astfel că Dumnezeu tocmai pentru că înseamnă moarte, e imposibil pentru oameni alergici la corsetul mistic să trăiască cu acest gând și cu gândul la Dumnezeu, managerul morții tale. Neavând pe altcineva în preajmă să-i ajute, oamenii au inversat calitatea Lui Dumnezeu de a fi cioclul nostru suprem și L-au căftănit în schimb cu obligația de a fi sursa și izvorul vieții veșnice din care noi să sorbim și să ne tămăduim de toată întristarea și aleanul.

  5) L-am făcut pe Dumnezeu după trebuința, nevoia, chipul și asemănarea noastră. Și nu putem spune că-i ceva rău în asta, dar e o soluție de avarie găsită de oameni în disperare mânați de urgența unei soluții pentru viață când Dumnezeu practic e de negăsit și El însuși e o disoluție cu care a molipsit lumea ucigând toate posibilitățile soluțiilor practice ale vieții umane la o șansă fericită a întâmplării de a fi. Pentru oameni fiind inconvenabilă această tristă realitate a inevidenței Lui Dumnezeu, au rezolvat simplu și dintr-un condei problema după bunul lor plac decretând că Dumnezeu e peste tot, argumentând cu munți semeți, cu cascade falnice, cu păsări paradis frumos colorate și cu grădini de flori și albine, iar dacă asta nu e suficient, cu icoane și cruci apărute din lemnele crăpate sau cu icoane plângând lacrimi efective, mir sau sânge, cum sunt icoanele cu Sfântul Arsenie Boca, un sfânt inutil în plus în organigrama unui Rai închis sau prea exclusivist și de fițe ca să-l mai poți accesa ca ființă normală și păcătoasă prin definiție. Acestea, icoanele care plâng cu lacrimi de sânge ar putea fi dovezi incontestabile ale existenței Lui Dumnezeu ; dar cu ce ne ajută aceste spectacole de magie, când Dumnezeu stă în Cer și tace și în continuare în loc să umple străzile de mai multe icoane care plâng și mai multe dovezi ale existenței, milei și eficienței divine umplându-ne nările de mireasma arătării și trecerii Sale, Dumnezeu va umple străzile încă zece mii de ani de-acum încolo cu nevoiași aruncați în stradă, cu noi plecând la muncă zborşiți și morocănoși că avem salarii tăiate și ne ceartă șeful, cu hoți, escroci și cu bandiți care ne fură și ne omoară la drumul mare ? Într-o astfel de lume practică și curentă în care trăim și care e iadul, icoanele care plâng sunt o jicnire pentru ochii noștri slăbiți care sunt de carne pieritoare și care vor face glaucom sau cataractă și vor orbi într-o zi nemaiavând șansa de a-L vedea pe Dumnezeu cât suntem vii. Atâția ochi vii și sănătoși, oricum nu au norocul de a-L vedea pe Dumnezeu decât după moarte. Apariția unor icoane care plâng e o îndrăzneală prea mare a firii și a realității unde tonul este dat de un Dumnezeu care a ales să stea etern ascuns ochilor noștri vii și care sunt mai impresionanți când plâng de dor și de durere, decât icoanele care plâng inutil și fără motiv în biserici. Ai zice că icoanele și sfinții din Cer plâng pentru cât rău e în lume și să ne îndemne pe toți să fim mai buni și credincioși. Pe Dumnezeu nici lacrimile Lui Iisus nu L-au impresionat pe cruce preferând oroarea și sadismul de a-şi vedea torturat în chinuri propriul fiu și a nu-L salva instantaneu până nu se împlinește acest sângeros destin al Lui. O singură lacrimă vărsată de vreo icoană ar fi trebuit să-L mobilizeze pe Dumnezeu să oprească brusc și din rădăcină tot răul din lume prin metodele numai de El știute. Când nu-i iese sau nu poate ceva, când răul făcut de El înșiși sau de noi sub ochii Lui Îl depășește, Dumnezeu găsește soluția la care se pricepe cel mai bine : exterminarea noastră în masă în potoape și apocalipse ca să plătim toți după formula cazonă : "toți pentru unul, unul pentru toți" și la iad cu noi toți cei păcătoși. Cu părere de rău, viața dispusă de Dumnezeu pe această premiză și cu această condiție a discreției și lipsei Lui simptomatice și încăpățânate de pe arena corridei acestei vieți unde toți suntem tauri masacrați în final în aplauzele sfinților și duhurilor Cerului, e o porcărie care ne înfioară de nonsens și repulsie când așteptam de la Dumnezeu totul pe această lume. Dar am primit în loc de imaginea Lui live sau măcar o poză, un selfie ceva sau film făcut de Dumnezeu pentru noi, doar imaginea funestă a unui pământ făcut ca loc întins pentru cimitirele noastre pline de cruci de lemn cu care armatele hitleriste făceau focul să se încălzească când au vrut să cucerească Siberia în al doilea război mondial. Nu poți ura "La mulți ani și sărbători fericite" acestor urgisite ființe obligate să trăiască într-un asemenea iad practic căruia i-a spus Dumnezeu viață pretinzând de la mâinile noastre care vor face alzheimer obligația semnului crucii, ori dacă nu mai putem, măcar să facem semnul crucii cu limba plină de afte de cancer în gură. Nu ne putem ura în iadul programatic al vieții noastre urări de bine, sănătate și la mulți ani. Mai cuvenit ar fi să ne urăm unii altora moarte ușoară nouă și tuturor celor amărâți, chinuiți, prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor...!

  6) Vedeți pentru ce este bună credința și Dumnezeu ? Dumnezeu este iubirea tuturor celor fără de nădejde, al acelora care vor muri. Fără Dumnezeu toți săracii, toți canceroşii, toți amărâții nu ar mai putea să moară niciodată, ar urla și ar geme de durere pe străzi umplându-le de mormane de cadavre. Atunci pe străzi  s-ar fi instalat haosul și anarhia dacă Dumnezeu n-ar fi găsit soluția salvatoare să facă pământul ca un loc întins pentru cimitirele noastre în care să ascundă și mușamalizeze ca un gunoi sub preș toată tragedia noastră iar tot cerul să-l pregătească pentru inutilitatea sufletelor noastre izbăvite și scăpate de cadavre. Fără Dumnezeu leproșilor le-ar cădea mâinile și urechile mai lesne una câte una pe străzi care s-ar umple de mormane de cărnuri canceroase și leproase, de râuri de puroi cadaveric și de agitația tuturor celor pe care îi doare ceva încât urletele lor ar spinteca cerul cu vacarmul lor și i-ar sparge Lui Dumnezeu timpanele. Dumnezeu potolește acest vacarm. El închide ochii plânşi săracilor adormindu-i fericiți. Iar de cei bogați și fericiți pe lumea asta Dumnezeu se ține atât de departe încât ei în fericirea și mulțumirea lor pot zice că Dumnezeu nu există sau este inutil ori cel puțin facultativ sau caduc ; și asta doar pentru cei fericiți. Pe când Dumnezeu este morfina potrivită ce îi liniștește pe toți cei nefericiți și nenorociți și le calmează durerile lor canceroase. Pentru cei fericiți Dumnezeu este zahăr turnat în miere. Pentru cei amărâți Dumnezeu este sare în bucate. Celor amărâți Dumnezeu le folosește mai din plin. El este al lor, al amărâților, al celor prigoniți pentru dreptate, El este calmarea, terapia de șoc și medicamentul adecvat pentru urletele din bolnița de suferințe a vieții. Dumnezeu este o morfină vie și Sfântă potrivită pentru dureri. Ferice de cei ce au dureri și au prizat această morfină. Ei se numesc simplu credincioși și aceia vor vedea pe Dumnezeu, cu ochii minții, cu ochii orbi, cu ochii scoși, cu orbitele goale ale tigvei scheletului, cu ceva, nu contează cu ce. Morții îl văd pe Dumnezeu cu orbitele goale ; ochii din craniu nu au această abilitate de a-L vedea pe Dumnezeu ; ochii trebuie să sece și putrezească în întunericul sicriului și să-şi reprime nevoia și curiozitatea cuminte de a-L vedea vreodată pe Dumnezeu de vii. Oamenii trebuie să moară și să devină schelete pentru a-L vedea pe Dumnezeu în sfârșit. Nu le putem lua acest drept și această plăcere scheletelor. Și scheletele au dreptul la iubire. Dumnezeu este iubirea lor.