85) DUMNEZEU, UN CONCEPT IMPOSIBIL ÎN ALT LOC DIN UNIVERS
1) Pentru ce a fost nevoie să facă Dumnezeu atâtea nații și rase de oameni care să vorbească atâtea limbi, care să trăiască în atâtea țări războindu-se între ele, închise cu granițe de sârmă ghimpată, ziduri sau fâșii minate, care să creadă în atâtea religii și atâția Dumnezei diferiți, antagonici și dușmani declarați ? Pentru ce n-a făcut Dumnezeu o singură religie, o singură nație și rasă de oameni care să semene întru totul doar cu chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, oricum ar fi El, de rasă albă, galbenă sau de culoare, să semănăm leit cu Dumnezeu așa cum ne-a spus în Cartea Sfântă că ne înrudim, iar dacă ne înrudim, să vorbim o singură limbă, limba dumnezeiască, limbă perfect suficientă pentru ca toți oamenii să se fi înțeles lesne între ei, să creadă într-o singură religie și un unic Dumnezeu ca realitate unică, limpede, matematică, logică și incontestabilă ? În loc să simplifice Creația, Dumnezeu a complicat-o voit, inutil și contraproductiv începând cu Sine Însuși, ascunzându-se jenant de noi, de timp și de spațiu, de rațiune, de logică și de evidență, nebăgând de seamă că într-o zi ne vom prinde de această imorală și grețoasă cacealma, ne vom sătura și ne vom da seama de aceste malefice complicații oculte și fără rost ale Creației. În urma actului creator al Lui Dumnezeu a rezultat lumea noastră și noi, indivizi pe linia de producție a actului creator care emanăm în simțurile noastre un balast de inconvenabil care ne demoralizează și timorează tonusul, simțurile și percepțiile, viața, tot. Văzând ce a rezultat în urma Creației Lui Dumnezeu, conștiința noastră ca o rufă bătută de vânt se zbate în chinul evidenței mediului stupid de malefic în care suntem puși de Dumnezeu să trăim pe pământ și ca un efect firesc, asta ne determină să adulmecăm în aer tot mai mult dezamăgiți sentimentul că după un șablon sau etalon al unui Dumnezeu în idee Bun, e cu totul neverosimil că acest Creator a făcut o lume atât de urgisită, rea și definitiv înrăită. E lesne să înțelegi cum în acest mediu ostil al existenței umane hărăzit umanității de către însuși Dumnezeu prin Facerea Lumii, lumea nemaisuportând atâtea orori ale firii și realității și-a creat ca o pavăză un Dumnezeu izbăvitor, mântuitor, ca terapie forte contra tuturor necazurilor, greutăților, beteşugurilor și bolilor noastre ; un Dumnezeu care răspunde și musai trebuie să răspundă cerințelor și așteptărilor noastre ; un Dumnezeu bun și util să ne cânte fiecăruia în strună potrivit ighemonicoanelor, mofturilor, fasoanelor și vanităţilor efemere ale fiecărui credincios care crede că prin apelul la credință și apoteoza către Dumnezeu ridiculizează infinitul spațio temporal și rezistă ca suflet universului care devine o caricatură pe lângă infatuarea unui suflet religios pornit pe căi celeste în cucerirea eternității către un far călăuzitor numit Dumnezeu. Ce contează că un Dumnezeu material nu există în coordonatele concrete GPS ale universului și nici nu s-a învrednicit să ne dea pe spate niciodată cu impozanta și incontestabila Sa prezență în concert în piața publică, ascunzându-se de noi printre nori și printre stele în mod jenant, dezgustător și laș, nesimțindu-se dator moral nici o clipă să răspundă pentru Creația Sa întrebărilor noastre retorice în legătură cu fiascoul și ruina morală și materială în care a ajuns ceea ce a făcut mai măreț în univers, să răspundă pentru prestația divină și actul creator numit Facerea Lumii ? Conștientizând prea târziu că ne-a dat darul inteligenței pe care o vom folosi, și tocmai ca să nu mai putem percepe și realiza această catastrofă creaționistă în care a degenerat rezultatul experimentelor Sale cosmice în dezideratul nobil de a crea o lume nu știm dacă perfectă dar asta nu mai contează, Dumnezeu a avut grijă să ne sedeze cu Religia, acest perfect tranchilizant și drog al drogurilor și medicament al medicamentelor care ne-a dat o dependență pe viață și pe moarte în scurta și efemera noastră viață, dependență în afară de care nimic nu mai contează, căci de tot ne e teamă și silă și nu mai vrem să știm de altceva nimic mai solemn decât de credința în Dumnezeu. De aici, așa cum Immanuel Kant a demonstrat în același timp că universul e și infinit, dar și că se termină undeva, tot așa sunt valabile în același timp și speculațiile că ori Dumnezeu a făcut lumea, ori că lumea L-a făcut de nevoie pe Dumnezeu. Totul e fals și adevărat în același timp. Deci nimic nu ne încurajează și alimentează dorința noastră și așteptarea noastră vie în a reuși să dibuim vreo urmă de Dumnezeu Bun, filantrop și responsabil pe-aici prin această parte de univers unde suntem și noi aruncați de soartă, un Dumnezeu care într-adevăr și indubitabil să aibă o autoritate gestionară supremă și favorabilă existenței creaturilor, care să fi fost imposibil să molipsească universul și pe noi cu un asemenea teatru sângeros al absurdului și genocid al genocidurilor ce și-l fac oameni contra oameni și fiare contra fiare, totul în aplauzele Satanei, copilul rău creat de Dumnezeu ca un monitor de școală veche care să ne bată și amenințe cu varga Sfântului Neculai, totul sub ochii și supravegherea Lui Dumnezeu, când lesne El putea să evite numai printr-un click de mouse sau printr-o mișcare de baghetă magică eroarea erorilor numită Creația așa cum a rezultat ea în fapt, un rebut și o batjocură în toată regula față de sentimentul unei minime și pure rațiuni, unde în viața noastră proliferează bubele și mucegaiul, cancerul și buba neagră și lumea își predă la schimb de la Facerea Lumii sub apostila Lui Dumnezeu, generație după generație cheile tancurilor și depozitelor de armament, cazărmilor și armatelor pregătite și antrenate perfect și motivate să se distrugă unele pe altele, soldați de plumb cu care se joacă Dumnezeu în parcul Său de distracții numit Facerea Lumii...
2) Salvarea excelenței și ideii de onoare a Lui Dumnezeu, vine însă pe dată când pentru tristele motive arătate mai sus ale tristei Sale lucrări numită Facerea Lumii judecăm că mai lesne putem crede că nu există Dumnezeu decât că există și a putut face așa ceva, și satrapic n-a putut și n-a vrut să ne îndulcească pe noi, supușii Lui numai cu lucruri bune, când în fapt avem parte numai de rău și o iluzie a binelui, nu pe pământ, ferit-a sfântul, că se crăpau pietrele și curgea sânge din ele, ci doar în Cer când murim. A-ți fi greață de așa poznă îți vine firesc ca un strănut sau sughiț, și nu suntem noi responsabili de reflexele și instinctele puse în corpul nostru care să ne nască scârba și oripilarea, ci doar un Creator cu tot ce-a creat și în splendida tragedie se înfățișează ochilor noștri, nu-i așa ? Sub ochii cârpiți de somn și indiferență ai Lui Dumnezeu, noi Opera Lui de căpătâi și creaturile Lui dragi la care s-a gândit o veșnicie să ne facă, colcăim de la începutul și Facerea Lumii în RĂU, care e obișnuința și habitudinea noastră forte din toate timpurile și pe toate coclaurile. Există răul și drama, fatalitatea și sămânța declinului începând cu noi și din cauza noastră, din cauza ideii Lui Dumnezeu de-a ne face pe fiecare lesne canceroşi și muritori efemeri. Mugurele de cancer ce ne răpune într-o zi se dezvoltă și se naște odată cu noi prin genele moștenite, încă din pântecul mamei ; acest pui de cancer din noi îl încălzim de pe-acum, de mic sau de adolescent ca pe un șarpe la sân. Tu, sau tu, bunule samaritean care mă privești acum oripilat de insolența protestului meu față de Cerul de unde Dumnezeu a evadat sau în care n-a fost niciodată, tu însuți ești rău și nu poți arunca în mine cu piatra, căci ai nedreptățit și tu cel puțin odată pe cineva în viața ta și conștient i-ai făcut rău după care te-ai pocăit... ; târziu..., prea târziu ; apoi te-ai rugat pentru iertare dar răul făcut, rău rămâne și ce-ai omorât, cu vorba sau cu fapta, omorât rămâne. Ce-ai scuipat, scuipat rămâne ; ce-ai murdărit, ai pălmuit, ai mințit, ai disprețuit, ai afurisit și înjurat, ai păcătuit cu gândul și cu fapta, așa rămâne. Intenția din start e adevărată ; restul e minciună și scuză care se acuză. Într-o lume religioasă pudibondă și puritană prin definiție care proslăveşte virginitatea și castitatea ca și supremă virtute, condiție a admiterii lesnicioase în Rai după care sunt topiți călugării și măicuțele, desigur că tu nu te-ai putut păstra și abține făcând uz de naturalele simțuri puse de Dumnezeu în tine. Deci ai făcut sex pe rupte, sau ai dorit numai cu gândul, eventual cu mai mulți parteneri și mai ales spui ca și Édith Piaf că nu regreți nimic din viața ta, nici binele, nici răul, toate-ți sunt egale. Păcat, foarte păcat căci ascunzi ceva, o taină pe care-o știi numai tu, un păcat al acelei povești de amor pe care-o vei lua cu tine în mormânt, că într-o zi ai făcut adulter, sau dacă n-ai făcut, a existat o secundă în care să te gândești să faci ; desigur te-ai masturbat credinciosule, știind sau neștiind că acest lucru e interzis și imputabil ție de către Dumnezeu în vama a 18-a a văzduhului. Pentru toate acestea nici un om nu mai e apt a fi candidat pentru Rai căci cu fapta sau doar cu gândul din viața sa au rezultat fapte făcute de mâna omului denumite păcate de care Dumnezeu are oroare. După toate aceste fapte omenești pentru care Dumnezeu face alergie și vomită în pungă, toți cei ce speră în iertarea Lui se duc de se împacă cu vecinul cu prilejul Paştelui, se spovedesc părintelui apoi se duc pioşi și spăşiți la Înviere să-şi ia lumină de la catedrală sperând în mântuire și un loc călduț sub soarele peisajului paradisiac sub privirile plânse ale unui Dumnezeu tot mai bolnav de păcatele noastre. Constatăm o certitudine : Lumea fără păcate nu are sens. Lumea fără păcate e imposibilă și e o non lume care nu poate exista decât în Cer unde și răul și binele nu pot exista decât în cote extreme : răul extrem din iad și binele extrem din Rai, locații alegorice și legendare din Cer față de care ne raportăm : nicicând nu putem face pe pământ un rău atât de mare cum ne-ar inspira cerbicia diavolilor din iad ; nicicând nu vom putea aduce binele suprem din Rai pe pământ urmând sfaturile excelente ale Lui Dumnezeu din Biblii din logicul motiv că Raiul și nici patronul acestei locații utopice nu există. Existăm doar noi oamenii și răul încuibat în noi în tot și în toată pretenția unei Creații responsabile, neverosimilă în schimb a oferi realității lumi defecte și bolnave ca a noastră, care nu pot fi create așa oribil de un Creator etalon de măiestrie creatoare. Din meandrele și întâmplările evoluției pure există răul din noi pe care-l opunem răului din alții pentru că natura sălbatică ne-a învățat așa ca să rezistăm natural acestei selecții naturale a speciilor care spune că rezistă cei mai tari. În lumea umană însă oamenii nu se mănâncă la propriu unii pe alții ci fericirea și bunăstarea celor tari și puternici înseamnă prigonirea celor slabi și exploatați și orice zâmbet de fericire și bunăstare ale unui ins puternic se hrănește dintr-un plâns și o tragedie a unuia oprimat, așa funcționează această lume a Lui Dumnezeu care dacă era real nu era atât de neinspirat încât să creeze o lume rea și un loc de pedepsire pentru unii și de huzur pentru alții. De aceea pentru această ipostază a unei lipse totale de talent și vizionarism creator de-am rezultat noi așa, în halul ăsta de defecți, putem spune, cu părere de rău pentru această tristă constatare, că Dumnezeu nu există și n-are nici o legătură cu drama umană din simpla și logica evidență și constatare că doar legile evoluției întâmplătoare au putut în procesele ei aleatorii, defectuoase și incidentale să genereze selecția naturală a speciilor pe care oamenii au numit-o drama umană ; de aceea Dumnezeu este scuzat și nu El este responsabil pentru drama umană, pentru că simplu : nu există ! Dar dac-ar exista în aceste date triste și dramatice ale realității umane, atunci judecăm că există indubitabil răul și mizantropia cuibărite în Dumnezeu care nu înțelegem cum nu s-a putut abține să ne arunce de-a valma în dramele noastre existențiale într-o lume pe care a creat-o astfel încât oricând poți fi îngropat sub mormane de moloz la cutremur, oricând poți fi băgat nevinovat la pușcărie de judecători, înlocuitorii străluciți și îngăduiți ai Lui Dumnezeu pe pământ, de nu-nțeleg cât efort L-ar mai fi costat să facă Însuși Dumnezeu dreptate în sălile de judecată ? Oricând poate intra unul pe contrasens cu mașina în tine, oricând poți face un frumos cancer și schimbi degrabă locația, în bezna lugubră, la doi metri sub pământ. Iar cel mai mare rău e când îți faci iluzia și sorbi cu nesaț opiumul speranței parvenirii postume pe niște teritorii ale binelui în Rai, locul unde ne expulzăm toți fericiți sufletele care au aripi și zboară cărând cu ele în cosmos și în Rai toate fasoanele, mofturile, vanităţile și efemeritățile din hoiturile noastre care au crezut că nu există nimic suspect în lume pentru care Dumnezeu să poarte o răspundere ci doar oamenii, ei înșiși sunt vinovați pentru tot răul din lume, pentru tot răul din ei. Puterea supremă a prejudecăților și teoriilor noastre religioase fac din noi niște avocați buni ai Lui Dumnezeu iar El se poate baza pe noi că-L vom apăra și exonera până la moarte de tot și de toate din iubire nețărmurită nu pentru Dumnezeu ca persoană ci pentru conceptul nobil de Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu nu există în fapt, pentru noi nu e o problemă : din cauza lipsei Lui acute noi nici nu ne dăm seama că iubim CONCEPTUL nobil de Dumnezeu, singura avuție care ne-a mai rămas într-o lume fără Dumnezeu, și-i suplinim și iertăm lipsa, cu succes prin trăirile noastre emoționale religioase curate, sincere, pioase, care fac din unii oameni, foarte puțini, chiar niște sfinți și chiar niște mici dumnezei. Dar nu ne putem tămădui nicicând de a comite perpetuu marea eroare de a venera Marele Dumnezeu din mintea noastră care ne-a sedus definitiv cu speculația că pe toate le-a făcut bune definitiv, când evidența infectă ne arată că trăim într-o parodie de lume din univers, un univers toxic și letal, deloc sensibil vulnerabilităților noastre, în dizarmonie cu necesitățile noastre, într-un lagăr imposibil condițiilor normale ale vieții sub patronajul Lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu înțelegem cum e doar un concept posibil doar pe pământ și imposibil în alt loc din univers, El e apărut întâmplător doar în acest colț de univers, în Calea Lactee, pe Terra, doar grație climei ei temperate ce a făcut posibil ca apa să existe în stare lichidă în creierele oamenilor și această chimie să-L nască pe Dumnezeu în mințile unor adunături de celule întâmplător inteligente, vulnerabile și evoluate denumiți oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu