84) ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE

84)  ÎL ROG DIN SUFLET PE DUMNEZEU SĂ EXISTE !   
                      
  1) Când văd râvna religioasă a celor credincioși, lacrimile și rugăciunile lor către Iisus, în suflet mi se naște o stare ciudată..., de bucurie, de tristețe, de disperare... Mă bucur când văd cât sunt de fericiți cei credincioși, ca pe un spectacol sublim îi privesc și îi admir pentru credința lor, pentru liniștea lor, pentru faptul că sunt fericiți autentic cei dedicați cu atâta ardoare Domnului și fiului Său Iisus și astăzi, ca și acum două mii de ani când a apărut creștinismul, această necesitate istorică socială implementată în societatea romanilor antici pentru a calma, manipula, supune și controla pașnic popoarele cucerite, în special evreii care nu voiau în ruptul capului să accepte că cezarul este un zeu și nici să se închine la statuile de marmură ale cezarilor în persoana împăraților romani care aveau potrivit preceptelor lor religioase statutul de zei în viață și în exercițiul funcțiunii. Evreii cuceriți de romani nici nu voiau să audă de așa ceva. Ei credeau în dumnezeul lor, cel care vorbea cu Moise în deșert.  Atunci, pentru evrei special și pentru calmarea și manipularea lor, romanii au tolerat puțin câte puțin creștinismul și l-au îngăduit strategic, cu un Mesia convenabil evreilor, Iisus, căruia i s-a zis Cristos, dar convenabil și romanilor căci era blând și conciliant și predica favorabil pentru puterea romană : " Dați Cezarului ce e al Cezarului !" și : "De primești o palmă, întoarce și obrazul celălalt" ; și : "Încă ne rugăm pentru puterea conducătoare să-i miluiască Dumnezeu întru Împărăția Sa", minunate lozinci de emulație pentru evrei, pentru a fi liniștiți, pentru a nu mai urî pe fond pe romani, pentru ca ura lor să fie tranchilizată cu scopul de a suporta și înghiți puterea stăpânitoare a romanilor. Tot așa a rămas în tradiția creștină și la liturghiile noastre spiritul perfid în esență strecurat în îndemnul preoților noștri de azi să ne rugăm pentru conducătorii noștri corupți și venali să-i pomenească Dumnezeu întru Împărăția Sa.

  2) Cum să nu fii fermecat, ca putere romană cuceritoare de faptul că ai îmblânzit furia poporului ocupat, dându-i creditul a ceea ce voiau, sperau și visau, un Mesia Bun și împăciuitor, folositor astfel ambelor părți beligerante ? Deci bucuria romanilor că au reușit pe calea religiei să îngenuncheze, îmblânzească și supună poporul evreu, un popor de altfel militaristic, care reacționa războinic la orice provocare. Azi, după două mii de ani de creștinism nu am decât să constat trăinicia și succesul creștinismului în rândul populației, văzându-i pe credincioși cum și ei au găsit prin aceeași soluție, generație după generație un izbăvitor în Iisus, un personaj mesianic neistoric ci doar literar și alegoric care unește și calmează în ura programatică și practică a războiului toate popoarele beligerante. Toate popoarele creștinate au fost cucerite și îmblânzite cu crucea în mână. Cruciadele au fost un exces de zel și de aceea au fost nefericite. Să nu uităm de Columb care a cucerit amerindienii și aducându-le creștinismul de împrumut i-a învățat să facă cruce după datina creștină îmblânzindu-i cu puterea tămăduitoare a aceluiași personaj Iisus. Creștinismul a fost leacul eficace de îmblânzire a popoarelor începând cu vechii evrei și apoi toată Europa și mai toată lumea. Acest creștinism mesianic moderat, cu un Mesia blând, vestitor al păcii într-o lume măcinată de războaie a reprezentat din toate timpurile o soluție bună pentru liniștea minții și inimii oamenilor, pentru a putea fi controlați și exploatați de guverne, calmați prin religie în această disoluție ireparabilă care se numește VIAȚA pe pământ cu asupriți și asupritori, sau cum se zice mai în zilele noastre, exploatați și exploatatori într-o lume în care, așa a lăsat Dumnezeu ca cei mulți să fie cei mai pauperi încât neexistând atâtea resurse pentru mulțumirea celor mulți, căci resursele au fost dintotdeauna în mâna celor puțini și bogați cum e și în ziua de azi, căci așa a lăsat Dumnezeu, s-a găsit geniala soluție prin stratagema religiei, ca omul să-şi afle fericirea și pacea, consolarea și izbăvirea din necaz și din dramă cel mai devreme după moarte, o soluție miraculoasă pentru mulțumirea celor mulți și sărmani, soluția postumă, soluția Iisus, balsam pentru cei mulți și săraci cu duhul încât pentru ei s-a creat o împărăție, Împărăția Cerurilor, Împărăția Nimicului aducător de pace.

  3) Aviditatea specifică a sufletului uman de a moșteni această Împărăție a Cerurilor încât ca inși transformați în spirite să rezistăm chiar etapei normale a destructurării și morții suportului nostru corpul, când ieșind din trupul muribund putem avea izbânda, mânați de ambiția noastră exaltată și inexpugnabilă, de a ne ridica la cer ca și conștiințe recuperate din calea catastrofei morții, a sedus toți oamenii din toate religiile și din toate timpurile statuând aproximativ același scenariu al ridicării și salvării în Cer. Acest vis morbid și simptomatic al salvării în transcendență după ruina și fiascoul normal al trupului și vieții a făcut un succes din orice religie. Născându-ne în creștinism suntem datori și noi prin tradiție să ducem mai departe flacăra religioasă contribuind la succesul mondial al creștinismului nostru. Cum să nu fii sedus moralmente și sufletește dacă ți s-a dat pentru confortul tău interior un mit, creștinismul și un personaj alegoric mesianic convenabil din toate timpurile, Iisus ? Pentru aceasta tu credinciosule ai început să dezvolți sentimente frumoase în tine și o relație personală excelentă cu Iisus, oricare-ar fi fost El din moment ce a fost un personaj mesianic, deci bun, necontând că istoric vorbind El n-a lăsat nici o urmă sau semnătură pe un pergament pus lângă celelalte manuscrise de la Marea Moartă. Deci ce contează că Dumnezeu și fiul Său Iisus nu se dau văzuți istoric ci doar literar și alegoric ? Dacă noi ne simțim mulțumiți așa, asta e tot ce contează. După aceea au venit și apologeții creștinismului care au studiat, au cercetat, au verificat și au teoretizat erudit pro spiritului acestei religii... Religia și credința s-au rafinat și se studiază în facultăți. Dumnezeu a devenit un scop și credința o știință. În final, rezultatul contează : Toți oamenii s-au încreştinat (nu vorbim acum de alte religii) și au devenit fericiți, eliberați de haos, demoni, întuneric și frică fiindcă așa le-a fost mai lesne și mai bine...
 
  4) De aceea nu te-ntreb credinciosule cum să fac și eu să am aceeași liniște sufletească așa cum ai tu. Îmi vei spune: "Ia BIBLIA și citește, fă cel puțin ca mine !", sau îmi vei spune altceva..., dar eu sunt un încăpățânat... Eu știu că eu nu pot fi fericit ca tine... Eu știu că nu pot să găsesc liniștea pe care tu ai găsit-o atât de lesne și fericirea ce te desfată pe tine... Tu, credinciosule, homo religiosus, ești fericit cu ceea ce știi, cu ceea ce speri, sau mai ales cu ceea ce ești convins... Eu sunt pustiit de veșnica obsesie că mai există încă o ultimă explicație care nu s-a dat și care nu se va da cu încăpățânare niciodată,  pentru ca să fim mințiți, amețiți și manipulați în schimb cu o nerușinată speculație care ni s-a băgat pe gât cu forța, speculația lumii de apoi a speciei umane care nu acceptă destructurarea totală,  neantul și vidul absolut al morții care face parte din legea dezordinii universale ce guvernează universul. Prin urmare neacceptând moartea, toți vor neapărat dependența simptomatică de dulceața unui concept de APOI din vanitate și încăpățânare, din slăbiciune umană iremediabilă și faptul că ne tremură chiloții de frică la orice scârțâit prin pod... Măcar și iluzia unui Izbăvitor de toate fricile și neputințele noastre și visul morbid al unui "apoi" este o soluție mai terapeutică pentru biata specie umană înfricoșată și muritoare de profesie decât bunul simț nud care îți confirmă prin toate datele pe care le ai și prin toate simțurile date de Dumnezeu că nu are cum să existe un Dumnezeu cu asemenea date iraționale ale precarelor Sale urme pe pământ și distructivului Său amestec în viața noastră atâta vreme cât nu știm cu ce scop înțelept ne învârtim și facem umbră pământului un număr de ani și nici unul din noi nu putem eluda că după tot acest nonsens al pulsului care se străduie efemer să ne țină vii o vreme, vom sfârși dramatic murind în groaznice chinuri pe un pat de spital înconjurați de medici și asistente depășiți de situație. Pentru ce toate acestea ?, s-ar putea pune cuminte și pertinent această întrebare care va rămâne definitiv retorică și fără răspuns... Căci Dumnezeu nu dă răspunsuri, El numai ascultă doleanțe aducând omul în transa de a-și fabrica singur un răspuns neapărat mulțumitor. Și răspunsul este credința. Ea aduce liniște și consolare. Alternativa dramatică este scepticismul, ateismul și necredința, pentru care pedeapsa este trecută cu meticulozitate în Îndreptarul divin, chinurile și tortúrile iadului, ca să ne băgăm mințile în cap să nu mai tăgăduim puterea Lui Dumnezeu. Dar nu vrem să-i tăgăduim puterea și să-i aducem un afront. În definitiv nu cerem Divinității un lucru irațional și imposibil Atotputerniciei Sale. Cerem să ne spună ce lipsă cosmică l-a determinat să-și împartă și omoare singurătatea cu noi în starea jalnică în care suntem ca specie și cum de a fost atât de econom și avar la materiile prime și materialele magaziei universului încât să aleagă pentru noi cel mai ieftin și prost material și să ne facă din carne, cea mai vulnerabilă formă de organizare a materiei din care poate fi clădită o existență vie ? Nu cerem decât simplu și natural, limpede și logic să-L vedem și percepem și noi nemijlocit la lucru pe Marele Creator, pe Marele răspunzător de eșecurile, banalitățile și dramele noastre, numit Dumnezeu.

  5) Din mulțimea evenimentelor posibile în univers Dumnezeu a ales să elimine ilogic tocmai evenimentul normal de a se arăta și a se explica nemijlocit ochilor vii ale creaturilor create, simțurilor noastre directe și curiozității noastre irezistibile și normale puse în teorie tot de El în carnea noastră văduvită de dreptul de a se întrema cu vitamina D nu numai de la soare ci și de la razele divinității care rămân, dezolant, ascunse până în clipa morții. Să fie un păcat și o insolență prea mare din partea noastră, a copiilor Lui Dumnezeu de ne e Tatăl nostru din Cer, că toți am dori după normalitate, curiozitate și logică să-L vedem și pipăim pe Dumnezeu cât suntem de carne și în viață ? Însă ni s-a interzis grosolan din start prin rezoluție divină această umană și naturală dorință prin brutala speculație a interzicerii frecventării Raiului și a pomului cunoașterii înțelepciunii, așa cum țăranii iobagi erau legați la gură cu botnițe de către boieri când le culegeau viile să nu le mănânce strugurii. Disprețul boieresc pentru iobagi e visceral și similar disprețului divin pentru drepturile omului cum ar fi dreptul la cunoaștere și informare încălcate programatic de Dumnezeu prin punerea unui măr otrăvit în Rai să rodească inutil și perfid. Vă e sete de cunoaștere ? Vă e sete să vedeți ce culoare au ochii Lui Dumnezeu ? Dacă da, luați-vă gândul, că e păcat și e blasfemie, e o ofensă adusă Lui Dumnezeu ca ochii și simțurile oamenilor să le alunece pe faldurile mantiei divine și ochii lor să se mângâie de razele de bunătate izvorâte din ochii Lui Dumnezeu. Vă e sete de El ? De Tatăl vostru din Cer ? Chiar vă e dor și sete ? Beți apă caldă cu sare !, în același spirit ne îndeamnă și Dumnezeu să avem răbdare că-l vom vedea, îmbrățișa și pipăi după moarte.

  6) O, ca om normal ți-e atât de sete de cunoaștere, sete de dreptate, de libertate... Ți-e sete de siguranță, de claritate și de un Dumnezeu ascuns, de ce oare ?, în cel mai întunecat și neverosimil colț al universului... Cum să mă arunc de nebun ca un kamikaze în această navă eternă și sublimă a credinței oarbe, a Mântuirii și a Lui Iisus când deși recunosc că această idee e perfectă terapeutic, frica de asta mă cuprinde în aceeași măsură ca și orice frică organică...? Frica de credință mi-e egal de insuportabilă ca frica de necredință. Toată viața am fost un timid... Cu ce tupeu să bat la Porțile Divinității ca să tulbur eu o asemenea Întreprindere în exercițiul ei cu păsul meu insignifiant...? N-aş ști ce să cer acolo în Paradis, n-aş ști ce să fac... Mi-aş feri ochii de la Dumnezeu ca de la o flamă de sudură, m-aş face mic cât o furnică, aș fi rușinat, căci aș avea ceva pe conștiință : Când Dumnezeu ar întreba: "Ei, are cineva ceva de spus...?", eu ce să spun... ? Ce mă roade acum...? Să-mi etalez și trâmbițez nimicnicia și efemerele interese mărunt omenești ? Mi-ar fi rușine să mă bag în seamă în fața Divinității, din deferență pentru Dumnezeu care nu este obligat a pierde timpu-i prețios și a asculta bâzâitul efemeridei și planctonului care sunt în oceanul infinitului univers... 

  7) Acolo în Cer toți vor tăcea. Mulțumiți de deliciile și splendorile paradisiace toți vor tăcea smirnă rumegând din tainul regulat dat de Dumnezeu la iesle prin drepturile constituționale ale Raiului... În zadar să mai tulburi cu laude toate lucrurile sublime ale Lui Dumnezeu... În zadar să mai tulburi cu protestul și zgomotul tău liniștea, vidul și siguranța Raiului. Căci în Rai e vid și zgomotul nu se propagă prin vid, nimeni, nici un sfânt, nici un înger nu te-ar auzi și înțelege. Dar Dumnezeu se pare că ar putea să înțeleagă, și în pofida disprețului duhurilor Raiului care mă vor scuipa și huli ca pisicile câinii curioși, Dumnezeu mă va cerceta, îmi va ridica bărbia din pământ, va ști că am ceva important pe suflet și mă va întreba ceva, orice, dar eu nu-i voi răspunde..., nu voi cuteza... Atunci Dumnezeu îmi va răspunde ridicându-mi bărbia cu degetul Său : "Iubite..., în Rai, acum, nu mai ai nevoie de libertate..., nu mai ai nevoie să gândești... Nu ți-e de-ajuns tot ce ți-e dat AICI în Rai...?" Ce să-i răspund eu Lui Dumnezeu ? Că nu-mi ajunge să știu o lume din Cer fericită când știu acea fericire pe câtă dramă a fost clădită aici pe Pământ și câtă suferință, umilire și înjosire trebuie să înduri ca și condiție a parvenirii în Rai...? Și cea mai grozavă dramă e condiția morții în dureri de cancer pentru dobândirea fericirii teoretice din Cer și din Rai. În Rai eu voi tăcea, căci Dumnezeu știe tot ce gândesc și tot ce-i pot cere... Și pentru orice îndoială ce-o am asupra lipsei de cusur a Operei Lui, mai bine tac, căci mi-e rușine să dau ochii cu acest bun și exclusivist Dumnezeu, mulțumit cu soluțiile Sale și decretele date pentru omenire odată pentru totdeauna.   

  8) Îmi vei spune senin, dragă credinciosule, fratele meu din aceeași carne  canceroasă ca și a mea, că Domnul e bun, El e prea bun și nu vrea moartea păcătosului, dar mie mi-e rușine și fără de folos mi-ar fi să-L întreb cum de suferă scuipatul pe obrazul celor INOCENȚI...? Mi-e rușine să-L întreb pe Domnul de ce plânge o mamă de copil penticostal sau ortodox înfocat când îi moare copilul de cancer... Acea durere de moment a acelei mame pe mine mă cutremură și mă face inapt a mai vedea la un metru în față prin această pâclă de disperare umană orice demers al Lui Dumnezeu pentru Om... De aceea privesc la Dumnezeu împietrit de groază și cu inima strepezită și tac și mă cutremur de cât amestec toxic a putut avea Dumnezeu în destinul uman... De ce a mai trebuit să ne naștem și să fim puși să alegem între El și groază, între El și iad, când Lui Dumnezeu nu i-ar fi dăunat din cale-afară să ne facă pe toți fericiți definitiv, nemijlocit și din capul locului, niște jucării inconștiente și fericite, eliberate de orice risc existențial. Or ne întrebăm ca proștii de ce Dumnezeu când a creat lumea nu a adulmecat și presimțit evitând-o, drama umană prin care vom trece, și plin de remușcări, răzgândindu-se a ne mai face, abținându-se acestei tentații creatoare, evitând oragasmul acestei satisfacții, milos și responsabil în sfârșit, să nu ne mai facă niciodată...?

  9) Inconștiente și proaste forme de viață suntem și trebuie să mai fim noi printre formele de viață și extratereștrii din univers pentru că Dumnezeu a vrut să fim așa, să fim proști, să nu mâncăm nimic din pomul cunoașterii, să nu ni se deschidă ochii și să nu vedem ce-i binele și răul, să nu vedem că suntem goi. De ce Dumnezeu ne-a interzis inteligența dându-ne în schimb ducele neajuns inconștient al prostiei programatice, ori i-a fost teamă că-i concurăm inteligența și i-o uzurpăm netrebnici într-o zi deranjându-i poziția confortabilă de monarh absolut pe tronul universului ? Cu ce scop ne-a făcut Dumnezeu din carne ca să fim astfel lesne vulnerabili și efemer trăitori și muritori cu frica și grija vieții, a bolilor și a morții în sân ? De ce și pentru ce acest inutil și contraproductiv ocol al vieții în suferință pe un pământ ca un câmp fumegând al ororilor în care ai toate șansele mai degrabă să cazi, să nu reușești exigențelor Lui Dumnezeu și astfel să-ți pierzi mai degrabă veșnic Mântuirea după standardele pe care majoritatea nu au habar și nu e posibil uman și natural a le trece...? Și atunci e mai mulțumit Dumnezeu cu o majoritate a Operei Lui căzând sub ochii Lui direct în iad fără deplina Lui indulgență a trece cu vederea și a prescrie definitiv organicele neputințe și păcate ale creaturilor ce le-a ivit cu atâtea bune intenții din lut...? Adam și Eva...? A trecut atâta chin de-atunci pe grumajii însângerați ai omenirii, încât suferințele îndurate în lume mai pe drept, mai pe nedrept, ar fi fost suficiente ca să se prescrie și încheie odată acest barbar și ciocoiesc blestem al anatemei eterne în care suntem aruncați toți pentru unul și unul pentru toți în calea tuturor riscurilor și fără nici o protecție aici pe pământ decât speranța ineficace practic a izbăvirii postume... Dumnezeu ne-a creat pentru că era singur. Acum e mai fericit cu noi așa cum suntem..., predați sau scăpați atât de ieftin în ghearele rapace ale satanei și nefericiți de profesie în această viață...? Iată, eu sunt nefericit... Eu, în felul meu, sunt mai puțin nefericit față cu alții cu adevărat oropsiți ai sorții, de o mie de ori mai nefericiți ca mine...! Dumnezeu ne-a creat dintr-un boț de lut... Cu ce-L ajută să ne vadă așa oropsiți și nefericiți pe un pământ pustiit de tragedia noastră cea de toate zilele...? Cu ce-L ajută de ne-ar vedea lângă El...? Este El un Dumnezeu dependent de insignifianții și nimicurile de noi inapți acolo sus standardelor măreției Lui ? Dumnezeu își este suficient Sieși... Atunci pentru ce ne cheamă...? Atunci pentru ce nu ne adună chiar și cu forța de pe drumuri odată pentru totdeauna ca să îndrepte ce-a stricat și să ne pună laolaltă păcătoși și virtuoși ca să ne repare și să ne pună în slujba Lui pe TOȚI potrivit bunelor Lui intenții pentru nefericiții de noi...? Nu înțeleg cum de Dumnezeu mai suportă atâta stricăciune în lume, și nu detonează odată o bombă a voinței Sale de bine ca o explozie a binelui pe pământ, ca o reformă definitivă a tuturor reformelor terestre și ca o concurență serioasă a lucrurilor splendide care se întâmplă în Rai ! Dumnezeu tace, Dumnezeu nu-şi tulbură Cerul și Paradisul creând concurențe pe pământ pentru a aduce cerul și Paradisul la faliment. Drept pentru care în orice timp și dintotdeauna trebuie să ne temem noi oamenii de mânia legendară a Lui Dumnezeu, de voința Sa și placul Său de a mai vrea să dea oricând încă un potop pe capul nostru, încă o molimă, încă un cutremur, încă o inundație sau incendiu în care să pierim pe capete pentru păcatele noastre, că voința Domnului e sfântă, e atât de imprevizibilă iar căile Lui atât de încurcate încât ne putem aștepta în orice clipă să murim ori de focul, ori de apa Lui Dumnezeu, cu numele Lui pe buze în fierbinți rugăciuni.

  10) A distruge e atât de lesne ! Ori de la Dumnezeu care a fost un Creator și un constructor am aștepta reparații și îndreptări constructive făcute omenirii și nu demolări și apocalipse inumane, barbare, satrapice și ridicole. Potopul e distructiv și genocidar. E o soluție antică de barbarie. E soluția unui despot și zbir cosmic, nu a unui Creator și inginer al tuturor inginerilor, este o minciună și o manipulare, când Dumnezeu sau ideea de Dumnezeu este etalonul de bunătate, inginerie și constructivitate. Să mă rog Lui Dumnezeu...? O..., cât m-aş ruga, dar în acest vacarm vanitos de rugăminte eternă a tuturor ar mai avea gura mea uscată murmurând rugăciuni vreun rost...? O infinitate de rugăciuni care i se adresează Lui Dumnezeu... Până la urmă o simt ca pe o indecență un asemenea aflux de rugă eternă și inutilă a atâtora... Intenția noastră de dragoste pentru Dumnezeu nu-i e Lui prea clară...? Atunci pentru ce să plictisesc Divinitatea cu isonul meu de rugă inutil în fapt dar arhicunoscut și întrezărit de Dumnezeu în inima mea ce oricum e-a Lui căci de El a fost făcută ca să facă infarct și îngăduită în așa vulnerabilitate medicală...? Dacă am ști de toate micile accidente care se petrec progresiv cu organele în interiorul corpului nostru care ne aduc încet, încet în fața căderii întregului nostru sistem anatomic și defecțiunii finale a îmbolnăvirii și morții, ni s-ar face pielea de găină. Dacă am ști clar toate motivele și dramele cărnii ce ne cutremură și ne fac pielea de găină, ni s-ar ridica părul măciucă în cap. Nu avem nici o șansă decât șansa ieftină a disperării și a fricii libere și fără sfârșit. Ah, ce minunat motiv pentru a ne ruga Lui Dumnezeu să ne tămăduiască de această sperietură și vătămătură morală ! Iată dulceața irezistibilă a credinței și motivul ei pertinent. Ar trebui să tăcem totuși în clipele noastre de sinceritate despuiată de orice prejudecăți... Căci rugându-ne Lui Dumnezeu înseamnă a-i aminti permanent ce trebuie să facă pentru noi... Și nu știe Dumnezeu ce să facă fără a-i aminti noi mereu tipicul...? E indecent și impardonabil a jigni competența Lui Dumnezeu amintindu-i în tot ceasul că trebuie să facă ceva pentru mine și pentru tine, lesne muritorule...! Dumnezeu nu o știe...? Sau crede că eu nu vreau oricum locul dulce în Rai ce mi-l zvonește potrivit evangheliilor...? O..., Dumnezeu știe că eu vreau ca El să mă pună acolo unde știe El mai bine iar eu să am decența de-a aștepta cuminte, căci nerăbdarea de-ai spune veșnic în rugăciunile mele ceva Lui Dumnezeu despre mine și doritul Rai, o privesc ca pe ceva grotesc : un păcat comis prin pleonasmul rugăciunilor mele repetate...! Nu-i stupid să deschid eu mereu ușa blocului operator unde operează Dumnezeu și să-i strig în ureche să nu-mi uite vreun tampon sau pensă în operația divină ce mi-o pregătește...? Eu tac și aștept cuminte la coadă să-mi vină rândul, în Rai sau în iad la Înfricoşătoarea Judecată, după toată cohorta de măicuțe, monahi, prea înalți cucernici, preafericiți,  pastori, episcopi și papi și evident tu credinciosule, care ești înaintea mea la coada Mântuirii și astfel privilegiat la ierarhia Înfricoşătoarei Judecăți... Tu și ceilalți, frații mei sporiți întru credință, puteți să-L plictisiți pe Domnul cu rugile voastre atât de sincere și emoționante pentru mine... Eu și dacă m-aş ruga Lui, aș face-o cuminte și răbdător o singură dată... Căci ce să-i cer mai mult și mai nou și Dumnezeu să nu știe ce îmi trebuie de la El fără de vreo rugăciune formală și inutilă...? Fi-va Dumnezeu vreodată iluminat și bucuros că i-am adus aminte sau s-a inspirat din rugile mele, ale unui pacient ca să nu uite ceva în operație și să-mi ajute mai bine, El, Medicul primar și meșterul priceput al universului...? M-aş ruga lui Dumnezeu o singură dată și i-aş spune : "Doamne, mi-e silă de soluția morții și de această insuportabilă și inutilă soartă a unei vieți chinuite pe pământ pentru ca apoi să vină cireașa de pe tort a damnării în iad...!!!" În asta consistă toată esența unei rugi fierbinți care să aibă speranța aflării noimei unui răspuns concludent. Sau : "Doamne, ia-mă la tine în Rai...!" Dar nu pot să mă rog asta... Iarăși mă gândesc... De ce și pentru ce să-mi dea Dumnezeu un loc în Rai...? Cu ce servi-voi eu Universului și Paradisului pentru ca Dumnezeu,  rugându-mă etern de El ca un milog, să se îndure să mă pună să mă rotesc perpetuu și monoton ca o roată dințată în acel angrenaj infinit și complicat al Paradisului...? Aș fi o roată dințată cu ochi... O roată dințată din angrenaj nefericită și cu ochii plânşi... Căci ce fericire e să nu știu ce fac acolo în Rai...? Și ce fericire e să știu că voi face ceva, orice, dar să nu știu de pe-acum ce, când pulsează sângele și curiozitatea în mine, și sunt mai apt ca oricând să înțeleg și să ascult cu inteligența ce mi-a dat-o, ce vrea Dumnezeu cu mine acolo în Cer...? Dacă Dumnezeu nu vrea să-mi spună mai repede și clar ce vrea cu mine, atunci îmi răspund eu singur, trist și îmi spun că voi fi un fericit trist și distrus în Rai..., adică tot într-o cușcă, tot cu aripi frânte ca aici pe pământ, căci cum altfel să spun când voi fi într-o veșnică subordonare și fără de dreptul cunoașterii, într-un perpetuu sclavaj, e drept, delicios de plăcut...? Mă înspăimântă această minunată dar stresantă perspectivă la fel cu aceea a chinurilor iadului. Dar când știi că chinurile iadului sunt jucării față de chinurile pe care le îndură omul pe pământ, te mai liniștești.

  11) Viața pe pământ e o lungă echilibristică și pe bună dreptate, pe tema mântuirii. E greu și trebuie să lupți și să fii virtuos, după poruncile lui Dumnezeu. Nu există liniște aici, nu există plăcere și împlinire decât iluzorie și temporară. Dumnezeu trebuie urmat necondiționat căci fără El totul e păcat și nu e nici o speranță. Eu nu sunt prea dedicat creștin ca tine, stimate prieten credincios, lucru pentru care te respect nespus, dar asta nu înseamnă că sunt împotriva lui Dumnezeu... Din râvna programatică pentru dreptatea Domnului, pentru aceste valori Divine, eu sunt primul care îl rog pe Dumnezeu să EXISTE și să ne ia în serios odată, să caute disperării noastre cu râvna cu care ne propune să urmăm neabătut și noi Lui... Îl rog pe Dumnezeu să existe și să caute celor mai fierbinți lacrimi ce se varsă inutil pentru El, ascunsul și pititul extrem al universului,  precum și celor mai fierbinți inimi ce se chinuie în zadar să-L găsească dar nu au revelația să-L perceapă... Dacă pe mine nu mă va ierta pentru insolența ce am de a-L interoga atât de frontal, măcar pe tine, frate și pe toți cei ca tine Îl rog eu pe Dumnezeu să te facă fericit, să vă facă fericiți... Căci e eroică și monumentală munca ta și a celor dedicați ca tine chemărilor Lui... E păcat ca Dumnezeu să nu te asculte, credinciosule pentru câtă speranță și loialitate îi dedici și la câte ai renunțat pentru El... Astfel, ce frumos e să mă gândesc cât ești de fericit și cât te va face de fericit în Rai... Tu nu ai insolența de a-i fi atât de sceptic ca mine și a-L întreba pe Domnul de ce nu ni se dezvăluie simplu și matematic, cu simțurile comune omenești pe care tot El ni le-a dat... Dumnezeu ți-e atât de prieten ție iar pe mine mă amână și mă privește cu o neîmpăcată ură și dispreț din vina că îi pun întrebări prea neelegante ce nu se pun Divinității... Cât de mult îmi place să-ți admir osârdia și râvna pentru Dumnezeu, credinciosule, atât a ta cât și a celor ca tine...! Spectacol mai captivant pentru mine nu pot să știu decât când văd rugi fierbinți ce i se aduc și inimi creștine alinate de El așa cum o face El mărinimos pentru tine, credinciosule... Pentru mine, relația ta cu Dumnezeu e un spectacol, dar doar un spectacol sfârșit cu fiasco când știu că Dumnezeu face disocieri pe criterii de performanță a prăpăditelor creaturi care nu sunt organic în stare a fi apți și a-i ține pasul și poruncile. De ce e supărat Dumnezeu că setea mea de El rămâne veșnic nemângâiată...? Oare nu El îmi pune în cap atâtea rezerve și nu-mi dă în tot ceasul atâtea prilejuri să-L întreb mereu de ce doare totul...? Eu nu cred și mă doare să simt că viața aici pe pământ e o bagatelă pe care ne-o servește în fiecare zi ca pe o doctorie amară, când un simplu gest divin să fi făcut cu competența Lui desăvârșită și am fi simțit și puțină miere în acest calvar imposibil de suportat, viața așa cum e, sub forma cea mai defavorabilă și ofensatoare pentru sărmanele noastre existențe de carne stricăcioasă și pentru noi ca și creaturi rezultate în urma îndeletnicirii și experimentelor cosmice ale Lui Dumnezeu...

  12) Vieți goale de conținut și de sens practic avem din atâta mărinimie potențială a Lui Dumnezeu..., vieți ciuntite de tot ce-ar fi putut avea Dumnezeu de dăruit nouă mai încurajator și mângâietor pentru simțurile noastre primare perfect amăgite... De ce ne naștem spre a muri și trăim doar cu frica morții și evident, a Lui Dumnezeu ? Eu nu pot asimila adânc în fibra mea biologică sau spirituală asemenea certitudini dezolante și asemenea dreptate divină pe care oricât aș încerca, nu pot s-o mestec și diger căci îmi lasă un gust sălciu mereu, oriunde, la tot pasul și oriunde m-aş uita la acest spectacol la care nu am râs deloc. Nu pot să privesc mormântul tatălui meu stins când aveam mai multă nevoie de el, când aveam 3 ani, și că nimic nu s-a ales din bruma de viață ce-a avut-o, și că azi e în condiția degradantă de a fi humă mizerabilă și un schelet veşnicind în bezna mormântului, cu toată viața ce-a pulsat în el... Și nu pot să pricep ce finalitate, satisfacție și logică a unui ordin rezonabil divin a justificat respirațiile tatălui meu sfârșite, în comă, două zile pe patul de spital după un mal praxis la care-a fost supus și batjocorit pe masa de operație că i-a fost transfuzat sânge dintr-o altă grupă sanguină din vina unei asistente care a greșit și mama n-a avut bani să dea la doctor și cu ce a ajutat Divinității aceste grozăvii mă întreb...? Eu nu pot pricepe cum viața ne-a fost îngăduită cu un scop atât de nobil, Mântuirea, dar ne-a fost livrată sub o formă de rebut în toată regula, nedemn pentru talentul unui Meșter Creator ce se respectă, cum e Dumnezeu... Ar fi fost insolubile două existențe rezonabile, una aici pe pământ, iar cealaltă, pasul doi, desăvârșirea, dincolo în Cer dacă așa vrea Domnul să ne ducem totuși în final acolo la El și să facem orice vrea...? Pentru ce-a creat Dumnezeu șerpii sau diavolii, acești viruși inutili pentru sistemul final, pentru ca apoi să creeze oamenii, complet lipsiți de apărare sau cu apărarea unei slabe percepții de revelație divină dată numai unora aleși cum sunt numai cei virtuoși întru credință, ca tine de pildă, fratele meu credincios...? A fost Dumnezeu un fabricant de viruși și le-a dat drumul în sistem ca să-și distrugă benevol și intenționat propria Creație...? Iată de ce, eu nu pricep așa ceva și de aceea voi găsi, insolit, întrebări dramatice la care nimeni, nici chiar Dumnezeu nu-mi va da niciodată nici un răspuns mângâietor..., sau nu voi putea eu, cu mintea trunchiată de limitările firii ce mi-a dat-o El să înțeleg ceva... Și atunci la ce bun de m-aş pocăi sau nu, când știu că în orice condiții pot fi aici pe pământ tot atât de bun ca și tine, de uman, de cinstit, de corect, de civic și drept în viață, și dincolo de viață, credinciosule...? Dumnezeu nu vede că nu fac rău la nimeni din jur, deci nici Lui n-am cum să-i pricinuiesc...? Ce-ar avea de pierdut Dumnezeu dacă ar face o excepție cu mine sau cu tine și ne-ar accepta pe cuvânt în Rai, așa cum suntem și tu și eu, cu viciile și metehnele mele, cu tarele cu care m-am născut, chiar dacă Dumnezeu mă vede poate indolent în a-L căuta cu o conștiință peste care îmi pune mereu niște ochelari opaci ai insondabilului și incertitudinii...? Oricum, sunt eu obraznic pentru Dumnezeu în esență ? Habar n-am... Tot ce știu e că în Rai tot atât de devotat și sârguincios aș trudi Lui, ca și tine... Amândoi, dragă frate creștin, am trage în Rai cu aceeași râvnă și bucurie la același Jug divin la care ne-ar pune Dumnezeu, și aș face cele mai istovitoare munci și datorii de rob supus ce mi-ar fi date, neabătut, fără crâcnire, cu lacrimi de adorație și bucurie în ochi pentru El. Eu știu că pot fi bun pentru Dumnezeu și așa cum sunt... Dumnezeu știe că în esență eu sunt pro intențiilor Lui bune și prin urmare Îl pot prețui tot atât de bine ca și tine, prietene... Într-un fel, sunt deja un pocăit sub o altă formă, sub o formă de grevă instinctivă invocând libertatea nepermisă de a-L interoga frontal și răspicat pe Creatorul meu, de-a umbla după explicațiile Lui Dumnezeu pe toate tărâmurile gândirii și simțirii, gândire pe care Dumnezeu ne-o guvernează atât de specific și gelos încât promite să fie coercitiv de câte ori cineva nu mai vine acasă din permisia gândirii libere... Și de ce să nu mă accepte Dumnezeu de-i dezertez temporar din rezervația Lui de cutume și pravili, doar pentru ca să mă-ntorc în final tot la El ca un fiu rătăcitor, de vreme ce altă șansă nu e..? Iată de ce, eu Îl iubesc pe Dumnezeu sub o formă a mea personalizată și nu accept nici o mijlocire sau artificiu contrar percepției umane obișnuite comune, declarându-i solemn că și eu Îi iubesc dreptatea Lui la paroxism, cu toate obiecțiile mele care vin nu din obrăznicie, ci din SETEA de a-L înțelege și urma mai bine și consistent pe un Dumnezeu al dreptății și clarității pe oriunde te-ai uita : pe pământ și în cer, căci n-ar fi mai sublim așa...? Dar dacă Dumnezeu nu mă înțelege și nu mă primește așa cum sunt, atunci sunt pierdut... Căci nu voi putea nici trăi, nici muri vreodată. Sper că Dumnezeu nu mă va lăsa fără nici o alinare la aceste nemângâieri și întrebări asupra stării Lui ce pot veni în mintea oricui la fel de natural și neoprit cum valurile mării se sparg natural de țărm...

  13) Cum să fiu perfect mulțumit cu situația jalnică de fapt și să nu-i pun întrebări capitale Lui Dumnezeu asupra tuturor motivelor ilogice ale nenorocirilor noastre,  damnării, lacrimilor și durerilor noastre...? Cum să accept fără crâcnire toate câte le-a rânduit și îngăduit El aici pe pământ ca fiind bune sau drepte fără nici o rezervă sau amendament? Ar trebui să calc peste cadavrele de pe câmpul pustiit al vieții, să-mi spăl creierul și să nu-i mai ridic nici o obiecție Domnului, adică să deconectez eu însumi acel creier și rațiunea de la circuitele pe care tot Domnul pare că mi le-a hărăzit personal ca o favoare a unei specii inteligente când m-a creat... Și atunci privesc peste lumea creată de Dumnezeu și văd, simt că pe alocuri e imperfectă și imperfectă rău. Se poate concepe o imperfecțiune în Creația lui Dumnezeu...? Credincioșii spun sus și tare că Dumnezeu a făcut totul drept și perfect. Cei necredincioși se îndoiesc și se întreabă : Cum să accept această stupidă dreptate împărțită între creaturi,  (parafrazare și recenzie a unui citat din "Enigma Otiliei" de George Călinescu), cum să accept că tu, credinciosule ai un suflet și Dumnezeu se preocupă de mântuirea lui, iar puiul de găină pe care tocmai îl mâncaşi cu poftă la prânz cu mujdei de usturoi să nu aibă un suflet, iar groaza morții și durerii lui când i-ai tăiat capul să fie dreaptă și să nu fie similară până la identificare cu groaza potențială a morții mele și a atâtor ființe nevinovate prigonite pe pământ sub îngăduința lui Dumnezeu pe scena numită de El Facerea Lumii...? Nu suport o asemenea Facere, o asemenea nedreptate, o asemenea rânduială, nu suport mielul tăiat de Paște mâncat de credincioși care mulțumesc pentru bucate Domnului, cum nu suport ca Dumnezeu să-mi prezinte aceste grozăvii ca fiind singurele soluții găsite în univers la momentul actual pentru scena practică a acestei lumi creată și prezentată în Biblie ca o capodoperă. Eticheta de deșertăciuni și de gunoi îmi este pusă discreționar de Dumnezeu pe toate simțămintele mele private și particulare ce-mi sunt interzise sub vina eretismului și blasfemiei. Iată, eu în necredința mea sunt un lucru defect al Lui Dumnezeu, un gunoi ascuns de Dumnezeu sub preșul acestei capodopere a Lui  care este lumea, căci Dumnezeu are timp exclusiv a se dedica și a răspunde reverențelor și bezelelor credincioșilor, antropologizat de ei și obligat a le gestiona vanitatea nemuririi și nu are timp a se ocupa de cazuri pierdute de necredincioși pe care îi dezavuează pe fond, oricât i-ar chema de formă pe toți la El ; iar în aceste condiții, pe mine mă intrigă sistematic toate chemările ce mi le-ar trimite Dumnezeu, chemări care pentru mine capătă accente descurajante. Să te cheme Dumnezeu ca să-ți dea ce ? Pentru ce să te cheme după ce ți-a oferit, poate nu ție, dar celor într-adevăr amărâți, o astfel de viață...

  14) De ce viața nu ne e dăruită sub o manieră mai suportabilă, de ce ne e prezentată ca un câmp minat în care trebuie să faci echilibristică serioasă și asumată pe o coardă întinsă peste prăpastia iadului, iar la un metru în față se întinde ceața, încât malul celălalt al Raiului în care trebuie să ajungi rămâne veșnic înconjurat de incertitudine și inaccesibilitate practică...? Dumnezeu nu vrea să ne pregătească tuturor Raiul fără un examen draconic și nu vrea sau nu-L interesează să facă să trecem toți examenul, iar cine nu ia, repede cu el în iad... De ce altfel nu se poate...? Și eu am fabricat niște piese greșite când eram strungar și le-am aruncat la ladă. Dar poți avea tupeul să te gândești că a greșit Dumnezeu când a creat o lume în cea mai mare parte sceptică și necredincioasă și că pentru acest handicap dobândit trebuie să fie toți aruncați la ghena iadului...? Dumnzeu nu vrea să ne spună de ce nu ne dă tuturor o șansă fără părtinire și fără discriminare odată pentru totdeauna... El nu spune de ce nu rezervă tuturor neputincioşilor lumea Lui astfel încât în iad să nu mai rămână decât Satana, singur și dezolat, având de ales între a se sinucide și a cere el însuși Lui Dumnezeu să-i dea șansa de a fi ultimul care se pocăiește și aderă la ceata sfinților... Ce sublim și drept ar fi atunci totul...! Pe când în schimb, Dumnezeu ne triază în răi și buni pentru El și pentru a nu face El însuși munca de jos de a pedepsi pe cei păcătoși, a inventat unelte, diavolii pentru a ne ispiti și a ne răpi pe veci o șansă, ca apoi aceștia să se ocupe și de schingiuirea noastră în iad, adică a rebuturilor umane care suntem odată ce nu acceptăm credința într-un astfel de artizan al unei lumi nebune și defecte, numit Dumnezeu. Nu vedeți...? După ce-ați trăit o viață ca persoane importante și de neînlocuit aveți "șansa" dacă nu acceptați să fiți robii Lui Dumnezeu, să deveniți la sfârșit niște rebuturi ale Lui Dumnezeu, aruncate la lada Lui de gunoi uman, iadul. Și cât de mult v-a iubit Dumnezeu ca ființe umane, și totuși neacceptând să stați în fața Tatălui vostru din Ceruri ca robi obedienți, veți muri urât, nu ca cei dăruiți credinței asistați solemn de Dumnezeu în zborul către Rai, din voi cei necredincioși va rămâne doar hoituri împuțite și inutile ca bătrâni pensionari atei morți, răpuși de bătrânețe și boli, găsiți plini de viermi după două săptămâni în apartament, ori ostatici inocenți executați prin decapitare de grupări teroriste în deșert... Cine dracu' v-a pus să nu credeți în artizanul acestei lumi nebune și defecte și să ratați izbăvirea de pe lumea cealaltă a morților, riscând să vă putrezească inutil oasele în pământ, iar sufletul să nu se bucure ca al celor credincioși de azilul fericirii eterne de după moartea completă poreclită alegoric viață veșnică ? Astfel mă cutremur privind aceste nedrepte și stupide realități și de pe lumea asta a ororilor, lacrimilor și durerilor și de pe lumea cealaltă defunctă a iluziilor placebo ale mângâierii fiecărui defunct credincios și mă întreb : aceasta e lumea creată de Dumnezeu ? Ori cu ce ești tu mai îndreptățit să-L vezi pe Domnul de te rogi atât la El, iar eu sau un alt nefericit care se ține departe de ritualurile şamanice ale religiei nu are drept să-L vadă pe Dumnezeu și să beneficieze de mâna Sa mângâietoare, când în toată păcătoşenia și necredința mea, oricum nu-i puteam dăuna cu nimic Lui Dumnezeu în puternica Lui cetate Divină, în infinitul pe care-l poartă El pe deget ca pe un inel de trebuie să mă arunce și pe mine în iad laolaltă cu toți criminalii și violatorii...? Eu, praf mizerabil și deținut etern al iadului... Dumnezeu, excelența și infinitul... Oricât ai raporta Infinitul la un fir de praf tot nu-ți va da nimic... Eu, copilul și Creația Sa preferată, pedepsit, cu smoală opărită turnată în cap de torționarii Lui Dumnezeu, diavolii... Dumnezeu, Suveran, Infinit, invulnerabil alături de privilegiații Săi din Rai... Ce fel de rude suntem, în ce fel de inexorabil raport antagonic și infanticid suntem cu Creatorul și Tatăl nostru de trebuie să ne schingiuie în iad, ce fel de aritmetică, ce fel de dreptate, ce fel de spectacol grotesc e acesta, pe care privindu-l să nu rămâi cu un gust amar și să-ți piară tot cheful credinței...? Astfel, fratele meu, cred că înțelegi de ce privesc eu posibilitatea de a fi mai religios, cu niște rezerve insurmontabile... Căci a mă pocăi înseamnă a proba pe propria-mi piele o haină și o plapumă inumană și stupidă ce nu mă cuprinde și astfel rămân dezamăgit și cu picioarele afară de ea...

  15) Ce înseamnă pentru mine a fi dăruit credinței ca tine credinciosule, evlavios și obedient Dumnezeului Savaot sau Iehova ca să nu mai amintesc de alți peste două sute de dumnezei și zei cu tot atâtea nume și însușiri diferite câte religii diferite sunt pe fața acestui pământ ? Înseamnă a fi supus veșnic unui Stăpân consumator de toate libertățile umane sub toate aspectele în afară de libertatea de-a te îmbolnăvi și muri, pe care Dumnezeu ți-o oferă darnic în deplinătatea ei tragică pentru tine, normală pentru Creatorul tău, Tatăl tău din Cer care nu-ți permite a te împotrivi suferințelor, bolilor, durerilor și morții, El te sedează ca să nu mai ai nici o obiecție la tot ce-ți pricinuiește un neajuns existențial, a-ți accepta tristul statut de subordonat, de sclav aparținând programatic unui stăpân despotic care are drept de viață și de moarte asupra ta, a fi un gladiator pus veșnic să lupte pentru altcineva și să spui despre tine în arena vieții : "Robul ce va muri azi, Te salută, Doamne...!" Nu înseamnă asta a-ți reteza orice instinct primar și orice emoție privată, a nu mai trăi nici un pic pentru tine, a nu-ți mai aparține nici ție și nici Lui Dumnezeu căruia nu-i pasă programatic de emoțiile tale private...? Ca om rațional și fără morbul religios impregnat în ADN te înspăimântă și îți repugnă să te vezi un sclav, un rob al oricărui Dumnezeu oricât de filantrop ar fi, să te autoexilezi în ipostaza clară a unei veșnice sclavii, fie ea și a credinței în Dumnezeu, oricare identitate religioasă ar avea El, și pe lumea asta și pe lumea cealaltă... Unde e ideea de libertare...? Să muncești veșnic pe plantația lui Dumnezeu, încorsetat în conceptul de a nu putea respira liber, de a avea statutul de inferioritate, de rob, de a-ți cenzura si bruia orice reacție, sentiment sau gând al corpului și ființei tale funcție de o autoritate care te cenzurează în orice și din orice pretext și nu-ți face nici o concesie personală în afară de dreptul de a respira aerul poluat al modernității, a mânca mâncărurile pline de E-uri și pâinea cu initium și a nu fi (prea) bolnav un timp. Iată soarta blestemată ce ți s-a hărăzit ca om. Ești pus să slujești Cerului pe viață, în orice condiții... Ești pus să alegi între durerea iadului sau munca credinței și prin urmare să nu ai pauze de la chinurile iadului ori de la huzurul și relaxările Raiului, să tragi la jugul credinței ca un animal de povară, fără gânduri, fără lacrimi de bucurie pe obraz, afară de cele de fanatism religios și obediență necondiționată, fără visul oricărei libertăți,  un iepure de câmp pus să pască în cușcă cele mai delicioase nutrețuri ale credinței, care după două zile moare de stres... Ca om, ființă gânditoare, ființă cugetătoare ești mânat de gânduri, ești homo sapiens, ești mânat de visuri, de sentimente, de visul de LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, DEMOCRAȚIE... Iată concepte înrădăcinate organic în inima omului odată ce a fost creat cu acest germen și vis de confort interior în suflet... Și sufletul tău nu-l vezi trăind lipsit de aceste atribute nici în lumea asta nici în cealaltă... Ca și credincios, atât în lumea asta cât și în cealaltă nu ești liber, nu ești ființă, nu ai identitate normală, ești un număr de pe agenda Lui Dumnezeu, un număr de adunat sau scăzut din calculele Sale, fără de dreptul de a ridica ochii și întrebările insolente mai departe de Cer și mai departe de îngăduința Sa. Căci Dumnezeu nu acceptă libertatea privată creaturii Sale, nici egalitatea, nici fraternitatea, nici democrația, nici imaginația Sa privată sub rezerva jignirii și aducerii de blasfemii. Căci nu e nimic democratic în conceptul de a te supune, indiferent de pretext, fie ca și rob al Lui Dumnezeu. Căci dacă ni s-a declarat Tată și mai ales din Cer, după bunul simț uman, nici un părinte judeci că nu te poate îngenunchea înainte-i și să fie bucuros nevoie mare când te numește robul Său îngenuncheat și supus. Sătui de supunerea față de regi și împărați, unele popoare au inventat republica și au decapitat regii. Supunerea și frica sunt simptome ale opresiunii de către un satrap și zbir discreționar, nemilos și totalitar. Dumnezeu nu-ți cere supunere și frică crâncenă față de puterea Lui căci în nici un caz nu ai putea să-i dăunezi cumva și să-i creezi un neajuns prin orice acțiune ineficace și netrebnică a ta, lovită de nulitatea inferiorității tale față de excelența atotputernică divină. Dumnezeu râde de orice infatuare a creaturii Sale imperfecte și nu are a-și face griji că i-am putea cauza primejdii cumva puterii Sale prin orice nemernicie a faptelor noastre necugetate numite păcate. Afară de criminali, violatori, hoți și tâlhari, nimeni nu face păcate. Pe frontispiciul iadului ar fi trebuit să scrie "Iad pentru criminali, violatori, hoți și tâlhari". Și atât. Or nu scrie așa și astfel Dumnezeu se supără formal pe noi toți pentru prea multe fapte considerate a fi păcate și ne trimite cu toptanul în iad pe toți, criminali împreună cu victimele lor necredincioase la un loc și nu mai înțelegem nimic, cum ca un bun Părinte și în ce fel ne păstrează Dumnezeu tuturor o tainică și subtilă milă indestructibilă părintească. Dumnezeu te iubește pe fond, îți promite mila și iertarea căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui chiar dacă nu te privește cu ochi buni când nu-ți extirpi cu de-a sila din inimă visul de libertate și bucurie a vieții, concepte care nu-i sunt prietene și îi repugnă Lui Dumnezeu, Îl irită iremediabil în planurile Sale represive din punct de vedere practic față de păcătoasa omenire. Nu poți să mai vezi ceva bun și mângâietor firii omului în aceste idei și planuri draconice față de omenire prin necazurile pe care ni le îngăduie Dumnezeu, chiar dacă ne mărturisește o iubire programatică în idee... Dar în mod practic Domnul nu-ți dă nici o șansă dacă gândești și perseverezi cârcotaș și critic la represiunea efectivă și practică cu care lovește Creatorul omenirii omenirea atât de incredibil cu biciul intoleranței Sale, dacă te amesteci în alchimia Sa otrăvitoare pentru om...

  16) Poți admite potrivit spiritului religios că Dumnezeu e bun... Dar dacă are un bici întotdeauna ascuns la spate și o perspectivă a iadului pregătită potențial pentru mine când i-aş greși Lui din slăbiciune omenească, nu fiindcă aș fi criminal și nu m-aş pocăi ca scop al vieții, Dumnezeu poate să-mi promită orice... Mă poate trimite pe mine direct în Rai. Eu aș suferi acolo și aș fi deznădăjduit și solidar cu cei ce au rămas afară, exceptând criminalii și hoții ori alți găinari și potlogari a mai putut Dumnezeu îngădui să se nască și să respire din aerul creat de El. În afară de bestiile umane criminale aș fi solidar și aș empatiza cu toți ceilalți, cu toți cei ce i-a dezmoştenit Domnul discreționar și imperturbabil de la bucuriile ce mi le-ar fi dat mie în Rai, iar fratelui meu de lângă mine ce atâta de mult l-am iubit, i-a dat osândă veșnică... Unde e ideea de egalitate...? Unde e ideea de fraternitate aici, unde e filantropia nestricăcioasă și lipsită de partipriu a Lui Dumnezeu...? Cum să mai pot trăi un minut în plus în Rai, când știu că părintele sau fratele meu iubit sunt batjocoriți irecuperabil în IAD pentru că au tras un pârț în biserică sau n-au ținut post, iar eu în Rai am ajuns să fiu superior și privilegiat lui, păcătosului meu frate iubit...? Nu suport singurătatea în acel Rai fără prezența fratelui meu lângă  mine sau a tuturor oamenilor care au respirat ca și mine pe pământ și nu au făcut nici un rău nimănui, doar au tras pârțuri sau au căscat în biserică, ori nici măcar nu s-au dus pe-acolo... Cum să accept suferințele acestora în iad, a acelora care poate au însemnat ceva pe pământ pentru mine...? Cum să accept plânsul lor etern în iad iar revolta din mine să nu rezoneze exponențial cu suferința lor...? Criminalii se pot duce dracului în iad dar cum nu ai turba de durere în Rai când știi că după modelul erorilor judiciare de pe pământ, acestea se pot petrece și în Rai, potrivit echivalenței rugăciunii din "Tatăl Nostru", în care se spune că "precum în cer, așa și pe pământ"...? Dacă e rău pe pământ e sigur că Cerul a îngăduit-o precum că dacă A egal cu B atunci și B egal cu A. Deci dacă e rău pe pământ, e sigur că și în Cer poate fi rău. E sigur că mai era loc în Cer și pentru chinuitul meu semen, nu pentru criminali ci pentru inocenți... Un pic dacă s-ar mai fi strâns toți preafericiții Raiului, ar fi făcut loc pe bănci și fratelui meu proscris în iad, care nu a fost criminal dar a făcut dragoste cu femeia lui în post și a ajuns în iad. Dumnezeu nu a putut să rabde iadul fără de prezența tuturor celor care au făcut dragoste cu soțiile sau iubitele lor în post. Căci atunci iadul s-ar fi depopulat drastic. Și atunci Satana ce ar fi făcut singur în iad ? Rămas fără obiectul muncii, ar fi dat oricum faliment... Ce ușurare pentru omenire și ce stres ar fi pentru Dumnezeu dacă i-ar dispare o categorie a Creației Sale, torționarii Săi, diavolii...! Să mă gândesc totdeauna la Dumnezeu... Să spun : "Ce floare frumoasă ! Har Domnului că a putut-o crea ca să-mi desfete privirile..." "Ce bucate delicioase... Har Domnului că mi-a desfătat simțurile...!" "Ce dulce e femeia mea în patul conjugal... Har Domnului și mulțumesc pentru orgasmele minunate ce le-am putut trăi cu ea...!" Și ce să cer eu acelei femei când ea ar fi prea virtuoasă întru Domnul, cel mai irezistibil amant platonic care dezavuează erotismul și senzualitatea care vin de la diavol...? Cumva pasiune și voluptate pentru mine să aștept de la o femeie cuvioasă și evlavioasă, sedusă de dragostea platonică a Lui Dumnezeu ? Ar trebui să fiu mulțumit cu actul animalic dezbrăcat de orice sentiment făcând dragoste cu o femeie și potrivit opticii Lui Dumnezeu ar trebui să zic că mă acuplez cu ea și nu că fac amor... Privind numai la Domnul necontenit, femeia mea prea virtuoasă întru credință ar fi cel mult inconștient frigidă pentru mine, când nu-L poate amâna din inimă pe Dumnezeu nici o clipă, (și care față bisericească spune că trebuie să dobândim delicii voluptuoase din dragostea Lui Dumnezeu ?). Femeia dedicată Lui Dumnezeu, amantul ei ceresc suficient, nu poate fi coruptă nici măcar un pic a ignora voia platonică a Domnului, nici măcar în intimitatea conjugală... Și astfel m-am împerecheat cu o păpușă vie gonflabilă, cuvioasă și credincioasă... Că ne iubește Dumnezeu cu asupra de măsură într-o pură teoretică idee e bine și mă chinui să cred asta. Dar că ne îndoaie puținele bucurii și aerul respirabil uman cu apa și cu ceața misticii și obscurantismului religios extrem asta mă face să rămân veșnic doar un îndrăgostit de Dumnezeu, fără speranță consistentă... Nu un ateu sunt dragă credinciosule deranjat și ofuscat de atitudinea mea rebelă, ci un căutător sunt fără noroc sau inspirație în GOANA NEBUNĂ DUPĂ AUR a credinței. Toți credincioșii au avut noroc, au găsit câte ceva pe drum, un os de ros, un bob cât de mic de aur al credinței. Eu am rămas prea mult în urma căutătorilor, scormonind prea amănunțit în toate balasturile și gunoaiele ori ororile vieții ca un geolog înfrigurat și nebun, fanatic de munca lui, gândindu-mă că orice pietricică lăsată în urmă de toți putea să-mi spună ceva mai esențial despre Dumnezeu, ceva care să justifice, certifice și supervizeze ori dimpotrivă, să infirme tot ce a făcut pentru noi și prin care să-i găsesc ori nu în inima mea un loc cât mai întemeiat Lui Dumnezeu, un loc interesant și nezdruncinat... Nu am reușit să găsesc nimic din vreo urmă palpabilă și benefică a Lui Dumnezeu... N-am știut că Dumnzeu nu se caută. El doar se REVELEAZĂ... Cu alte cuvinte El nu există decât în chimia și electricitatea din sinapsele neuronale ale unor creiere întâmplătoare care au revelații deci care sunt bolnave, când toți nu suntem decât niște bolnavi : unii de credință, alții de necredință, toți dând vina unii pe alții pentru aceeași eroare de la care a început toată gâlceava în lume, eroarea numită Dumnezeu.

  17) Am căutat să văd cât de frumoasă și captivantă e Facerea Lumii și viața dată de Dumnezeu oamenilor pe pământ. Unii văd numai lucruri minunate, Louis Armstrong cu cântecul lui : "What a wonderful life" de pildă. Când te freci mai bine la ochi vezi adevăratele beneficii ale vieții care au venit la pachet cu actul creator al Lui Dumnezeu : Vezi că poți fi hăituit ca o pradă în lumea aceasta de către oameni, iar în cealaltă, sub formă de suflet, disputat tot ca o pradă, între îngeri și draci. Vezi pe pământul creat de Dumnezeu numai dramă, deziluzie, nedreptate, crime perfecte, erori judiciare, boală, moarte plenară, deznădejde și deșertăciune în a te bucura de ceva AICI. Am văzut că pot muri în chinuri de cancer. Am simțit otrava turnată în simțuri de a nu mă bucura autentic și definitiv de nimic din ce i-a hărăzit Dumnezeu omului în viața fizică... Cu această strepezeală în simțuri nu am înțeles de ce dacă Dumnezeu m-a împiedicat ca pe-un cal, mi-a interzis și mi-a tăiat ca la găini sau gâște orice aripi ale libertății ca să zbor liber în Opera Lui creată aici pe pământ, îmi va permite să mă desfășor liber în Opera Lui din Cer. Eu nu voi putea zbura liber nici în Cer, căci nu voi cuteza de frica de Creator în cazul când aș găsi acolo în Cer un Creator... Și acolo în Cer aș putea să calc în străchini ca și aici pe pământ. Precum vezi credinciosule sporit în credință, am rămas suspendat între pământ și Cer, văduvit de Dumnezeu, lipsit de această percepție,  spre deosebire de tine, bunule samaritean căruia Dumnezeu îți zâmbește șăgalnic de după orice piatră și orice colț al vieții oricât de mizerabile pentru care vezi în orice un prilej și un pretext pentru a spune cât de bun e Dumnezeul care îți dă ție aripi pentru credință și polița unei asigurări semnată pentru tine în alb de Dumnezeu, pașaport pentru lumea cealaltă, pentru calmarea și încununarea vanităţii tale numită credință. Tu, ajutat de morbul bolii tale numită Dumnezeu, singura boală care te face bine, vei fi eliberat psihologic și mental de angoase. Eu, dacă nu m-am putut molipsi ca tine de Dumnezeu voi putrezi în acest ascensor al căutării, fără ca Dumnezeu să știe măcar că am murit cu degetul pe butonul de alarmă, căutând Lui, Nimicului, în zadar...

  18) Dragă prietene credincios... Îmi cer scuze pentru această lungă confesiune cu care ți-ai obosit ochii, iar dacă Dumnezeul care te iubește pe tine de acolo din neantul și nimicul în care este nu se dezminte și n-are cum ieși de acolo din nimic, de aceea pe mine este evident că nu are cum fizic a mă înțelege căci vidul nu te poate înțelege, trebuie să-ți bagi capul în norii credinței ca să fii înțeles de vid ; de aceea ți-am scris ție, cititorule de blog, fără măcar speranța de a mă înțelege sau accepta și tu, copiind și tu pe Dumnezeu care e imposibil să mă vadă și perceapă, nu mai zic să mă înțeleagă căci El ca un Luceafăr "din haos a venit și a rămas în haos", iar haosul e vid și neant și nu poate da explicații... Știu că e inacceptabil pentru tine tot ce ți-am mărturisit... De aceea, mă poți certa și prigoni și tu molipsit de Dumnezeu, cum desigur Domnul va face pentru erezia mea, eu oricum te voi privi ca pe un prieten... Un prieten pe care oricum l-am deranjat sub aspectul delicat al credinței sale, când ar fi trebuit să fiu atât de politicos și să nu-ți tulbur gândurile și convingerile tale dedicate exclusiv doar către Dumnezeu iar elucubrațiile mele te-au tulburat fără de folos... Îmi cer iertare pentru asta și ție și Lui Dumnezeu.  Nu trebuie să-mi răspunzi... Eu aștept să-mi răspundă doar Dumnezeu și atunci când va vrea să-mi dea un răspuns rezonabil, e sigur că mă va găsi pregătit și treaz la orice oră, însetat și uscat ca un burete de El și de răspunsul Lui mângâietor care ține de fantezia umană,  nu de evidența unei solicitudini și responsabilități perceptibile divine... Însă în această disperare și incertitudine metafizică în care mă găsesc, am o singură mângâiere și un paliativ al răspunsurilor pe care i le cer în deșert Lui Dumnezeu : Faptul că Dumnezeu te-a făcut mai bun, dragă prieten credincios...! Atât mi-e de plăcut să mă gândesc la voi, credincioșii, când voi ați dat vieții de aici de pe pământ un rost și rostului i-ați dedicat o viață. O viață curată, creștină, smerită, dreaptă... Cât de sublim și de eroic... Mă bucur sincer să vă văd, să mă îmbăt de spectacolul sublim al dăruirii voastre sincere pentru legile lui Dumnezeu într-o lume guvernată 99% de rău și răutate. Bunătate..., cinste..., omenie... Asta sunteți voi cei autentic credincioși... Poate voi sunteți însuși Dumnezeu care n-a mai suportat singurătatea într-un Rai în care nu mai venea nimeni cu atâtea exigente standarde și s-a coborât aici pe pământ, transfigurat în trupurile voastre... Binecuvântați să fiți... Vă iubesc virtuoșilor, cei căutând cu patimă Lui Dumnezeu...cei căutând cu patimă dreptatea și bunătatea... Fără voi și fără Dumnezeu lumea era o junglă mult mai spectaculoasă decât câmpia Serengeti unde zi și noapte curge sânge din beregăți de pui de antilopă sfârtecate de vii de lei într-o lume canibală făcută așa de Dumnezeu și în lumea animală și în cea umană... Crezi, prietene credincios că fără prezența Lui Dumnezeu în inima ta ce S-a cuibărit acolo dintr-un noroc și întâmplare pentru tine, ai mai putea fi atât de blând și atât de îndrăgostit de El atât de fără speranță ca mine...? Crezi, blândule și dreptule prieten credincios că fără Dumnezeu nu turbai demult de furie și nu era mai mult decât posibil să fii acum criminal la drumul mare? Doar Dumnezeu te-a oprit să fii bestie și te-a făcut mai bun și nu că pielea ta are vreun merit... Tu nu ești bun fiindcă ești bun ; ești bun fiindcă nu te-ai născut în pădure lângă maimuțe și te-ai născut din oameni și printre ei și ai auzit de Dumnezeu de la ei și te-ai îndrăgostit de El ca și ei, cum n-o mai puteai face dacă de prunc erai răpit de o maimuță și hrănit cu lapte de maimuță, cu banane, viermi grași de sagotier, nuci și termite și spuneai în gândul tău ca și maimuțele, ce bune sunt, dar nu mai mulțumeai Lui Dumnezeu pentru toate. De aceea mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut într-o lume în care sunt și câțiva credincioși care dau tonul binelui și dreptății pe lume, căci altfel lumea ar fi fost o autentică junglă perfect insuportabilă. Te rog deci Dumnezeule, indiferent ce nume ai avea, de unde ești sau mai ales de unde nu nu ești, să te inventezi subtil fără să bage nimeni de seamă că n-ai existat vreodată și SĂ EXIŞTI în sfârșit ca să faci nemijlocit bine în actualitate, că poate s-o schimba ceva în bine și în lumea asta a viilor, nu numai inutil și tardiv în cea a morților și astfel să ajuți și necredinței mele...!