63) OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

63) OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

  1) Lumea e făcută de mântuială. Şi tot ar fi mai bine decât să cred că ar fi făcută din ură sau din silă, din stângăcie și lipsă de viziune ori că n-ar fi făcută de nimeni, de nici un Dumnezeu după tot ce se vede când îți dai jos de pe ochi ochelarii misticismului religios seducător pentru atâta omenire. Căci nu puteți să-mi spuneți, afabili și exuberanți, că trebuie să privesc liniștit tăierea unui porc de Crăciun, cu legarea picioarelor și râtului cu sârmă, băgarea cuțitului și învârtirea lui în beregată până când sângele curge închegat, arderea șoriciului cu paie din baloți sau cu suflai de butelie, spintecarea și scoaterea burduhaielor, tăierea cărnii în hălci și punerea ei în ligheane și că după tot acest spectacol măcelăresc mai are rost să continui a crede că dacă sunt om trebuie să accept că sunt făcut de Dumnezeu într-un asemenea decor sângeros numit lume și viață, căci să nu uităm : și oamenii între ei ajung adeseori să se omoare și măcelărească în asemenea sau alte chipuri care de care mai cumplite și oribile, istoria lor înșiși pe acest pământ fiind de fapt consemnarea istoriei acestor crime reciproce ale lor. Pentru asta nu puteți să-mi spuneți că sunt om și făcut de Dumnezeu și pus să trăiesc ca toți oamenii în acest fel de lume și trebuie să văd la televizor prea clar cum semeni ai mei sunt ținuți ostatici tot de semeni de-ai mei făcuți tot de Dumnezeu, după care li se taie capul în fața camerei video în cutremurătoare scene de groază de care nu puteți să-mi spuneți că Dumnezeu n-are știre și putință a opri tot, absolut tot dacă ar vrea și dacă ar exista.

  2) Toate aceste realități dezolante mă duc la concluzia tot mai pertinentă că n-am cum să fiu om și n-am cum să fiu făcut de Dumnezeu. Căci se spune că Dumnezeu a fost bun și a făcut omul, dar ce fel de om a făcut cu lumea sa sângeroasă, un teatru al dramei și al absurdului, un gulag al bolilor și durerilor cu care oamenii sunt puși să lupte inutil o viață între două paranteze ale unor cifre banale reprezentând anii de naștere și moarte scriși pe cruce ? O, nici eu, nici semenii mei numiți oameni așa cum suntem pe acest pământ și în acest univers aruncați în calea tuturor riscurilor și pericolelor viermuind efemer între două paranteze banale ale anilor nașterii și morții, nimeni cu nume și virtuți de Dumnezeu nu ne putea putea crea cu titlu de excelență într-o astfel de lume nebună ce-o avem aicea de față și să se numească Dumnezeu, având mândria și mulțumirea lucrului bine făcut ! Avea cum un Dumnezeu al milei să creeze (și de ce să creeze așa ?) tocmai o astfel de lume a chinului, nedreptății, durerii și măcelului ce ne împresurează pe toți neîntrerupt de la Facerea Lumii, indiferent pentru oameni sau animale ? Avea cum un Dumnezeu al grijii să creeze distructiv și periculos pentru destinul uman, pentru oamenii Săi care îi sunt copii și-i iubește, El fiindu-le Tată, un pământ al cutremurelor, inundațiilor și incendiilor, unde Dumnezeu i-a pus să locuiască pe oameni, creația Sa favorită ? Avea cum un Dumnezeu al ordinii și excelenței să creeze un univers al dezordinii și entropiei, al ciocnirii planetelor de către asteroizi și al cataclismelor cosmice inclusiv al exploziilor solare atât de dăunătoare pământului ca Operă de căpătâi a Lui Dumnezeu unde și-a pus El să locuiască omuleții creați cu atât talent divin din lut numiți oameni ? O, nu ! Nu avea cum...

  3) De aceea zic, nu știu de voi ce credeți despre voi și originea voastră, dar eu n-am cum să mai cred că fiind om am cum să fiu făcut astfel de Dumnezeu într-o realitate care trebuia să fie pro domo armonioasă și nu cutremurătoare și ostilă existenței. Căci a fi om înclin să cred că nu e totuna cu a fi porc ori vierme. Or văd că porcul guiță disperat când îl taie. Tremură și guiță săracul și din șorici îi ies aburi în frigul iernii. Oare-l doare pe porc când îi bagă cuțitul în beregată ? Mai mult că sigur că da. Dar mai pot eu să cred că sunt om și nu sunt altceva decât tot porc ori vierme când știu sigur că și pe mine m-ar durea groaznic de-aş fi spintecat ca un porc ori strivit ca un vierme, eu, făptura Lui Dumnezeu care m-a făcut după chipul și înfățișarea Sa maiestuoasă și mi-a spus cât de mult mă iubește și că-mi este chiar Tată din ceruri și văd că sunt atât de moale și atât de sensibil întocmit, vulnerabil tuturor încercărilor, bolilor, molimelor, necazurilor, accidentelor degrabă vărsătoare de sânge și de viață ? Cât timp nu ajung și n-am ajuns eu însumi sau ai mei dragi să agonizez în durerile unei boli cumplite sau într-o baltă de sânge sunt îndemnat a crede că Dumnezeu mă apără și mă miluiește, nu ? Dar de ce să continui a crede că sunt făcut de Dumnezeu și trebuie să mă doară carnea ca a tuturor dobitoacelor care nu au un Dumnezeu dar au decența de-a nu avea nici un fel de vis serafic de mântuire ? Dacă animalele nu sunt inteligente și deci sunt precare mental, ele sunt mai ok decât oamenii căci doar inteligența sporită generează ca la specia oamenilor fantezia despre Dumnezeu și despre desfătarea lor alegorică în Rai și despre pretenția nemuririi postume în transcendental sub o formă de abur numită suflet.

  4) Înțelegeam să accept lumea serafică, a Raiului și a Lui Dumnezeu dacă El nu făcea greșeala de a umple pământul de sânge degrabă curgător din noi, de tragedii și orori, ori să nu ne fi dat mintea să le receptăm și înțelegem barem. Nu are nici un sens și nici o rațiune contrastul și paradoxul strident între pacea și deliciile Raiului și ororile și tragediile pământului dispuse de Dumnezeu pentru destinele practice ale oamenilor, spunându-le că plătesc prin ele un păcat originar al strămoșilor lor. Oamenii la fel de bine ar fi acceptat ca Dumnezeu să NU fi creat un Rai în Cer și să fi menit și lăsat PĂMÂNTUL din start și ireversibil pentru existența acestei locații, era mai logic și mai plăcut și de înțeles pentru neuronii noștri, așa. Și atunci, sigur Dumnezeu ar fi ales să locuiască într-un palat de pe pământ printre noi, fără de nici o ilogică veșnică și discretă absență așa cum din nefericire și neinspirație face de la Facerea Lumii neîntrerupt până azi.

  5) Lumea concretă a ororilor Lui Dumnezeu de pe pământ nu ne mai place căci vedem câte variante mai bune putea alege Dumnezeu pentru El și pentru noi și nu le-a ales, preferând varianta cea mai nefericită a lumii curente, a lumii bestializate care putea fi rea cum este, și fără un Dumnezeu cu pretenția și mândria creației, a bunătății, milei și atotputerniciei supreme clamate cu emfază peste de fapt un rebut de lume care nici pomeneală nu ne putem gândi că are vreo urmă de creație divină. Lumea ororilor pământului mai bine se leagă prezumției în a nu fi fost creată de nici un Dumnezeu care generic și prin concept, e al milei, bunătății și dreptății, al infailibilității creatoare cu totul încălcate și LIPSĂ din realitatea curentă în condițiile tragediilor lumii și vieții pământene mustind de ele și de atâtea orori. Ca om trebuie să suferi tot răul pe care îl suferi și nu înțelegem de ce Dumnezeu a făcut diferențe între speciile preferate, între îngeri și noi, de ce lor nu le-a dat lacrimi pentru plâns și gemete pentru vaiete, și nouă ne-a dat cu ghiotura ?

  6) Încă n-am apucat prea mari orori, mai ales ale războiului cum atâția oameni și strămoși ai noștri au apucat și urmași ai noștri vor mai apuca hăt într-o lume în care războaiele au un viitor strălucit pe măsura trecutului iar tocmai de aici conceptul de Dumnezeu ni se năzare că nu-și mai are nici un sens față de câte virtuți înalte își propune și câte încalcă pe pământul vaietelor de durere din toate timpurile. Cu cât Raiul e mai departe, mai delectabil și destinat exclusiv deliciilor de după moarte ale aleșilor Lui Dumnezeu, cu atât el e mai nerușinat și ironic durerilor curente ale cărnii noastre canceroase pentru care doar morfina e mai aproape și mângâietoare decât orice Rai și mângâiere fantasmagorică. Când durerea trupurilor noastre obijduite ne e atât de vie și endemică, perenă, eternă, nu înțelegeți lipsa unui Dumnezeu al milei și că nu e nici urmă de picior de Dumnezeu în acest întunecat și înghețat univers ?

  7) Cum vă prostituați cu speranța milei unui Dumnezeu ce nu v-a vrut și nu vă va vrea vreodată decât morți sadea, trecuți obligatoriu prin chinurile durerilor cancerului și prin cele 24 de vămi ale văzduhului ? A 18-a vamă e cea ridicolă a masturbării. Dacă religia și Dumnezeu pun asemenea condiții admisiei în Rai atunci veți înțelege că de la asemenea crăpătură de ridicol și nonsens, toată șandramaua mistico alegorică construită în jurul ideii Lui Dumnezeu numită religie, se dărâmă în lumina unei rațiuni pure. Cu o lume din start ratată de un Creator incredibil de neprevăzător cu efectele adverse ale creației Sale sub care sucombăm, visul despre Dumnezeu ni se dezvelește limpede a fi o utopie ineficientă, înaintea minții lucide și dezbărate de viciul narcozei religioase.  Într-un univers al infinitelor posibilități se putea și altfel cu omul, să fi fost mai bine, mai perfect, mai strălucit creat și meșterit, mai ales sub clamata competență și atotputernicie manufacturieră a Lui Dumnezeu, verosimilă a rezolva totul infailibil. Avem de-a face însă cu un paradox creaționist. Căci suntem atât de iubiți de Dumnezeu dar suntem făcuți să înghițim tot răul existențial pe care-l avem de înghițit cu ghiotura sub domnia unui Dumnezeu, sau a lipsei Lui evidente de pe teatrul de operațiuni al acestui măcel perpetuu care se cheamă lumea și viața. Astfel, aproape că nu ne mai impresionează dacă există sau nu un Dumnezeu. Lipsesc din ochii noștri vocația lacrimilor de bucurie, când i-am fi văzut la lucru concret bunătatea Lui Dumnezeu, excelența, evidența și dreptatea grabnică pe această lume practică în nevoie disperată de un Dumnezeu al dreptății și bunătății nepartizane funcție de cât ești de capabil să-i fii obedient în genunchi unui crez de adulare, adresat din interesul egoist și stupid de a-ți salva fundul după moarte. Ochii noștri sunt văduvi din născare de lacrimile de bucurie ale conceptului de bucurie a vieții și traiului lângă un Dumnezeu palpabil și nemijlocit real. Nu putem rămâne astfel decât dezabuzați și dezamăgiți cu soarta noastră mai tristă sau mai puțin tristă dar crudă oricum sub vremurile curente ale evidentei penurii și lipse totale de Dumnezeu.

  8) Suferim în viață mai mult sau mai puțin. Cum îi poate plăcea asta Lui Dumnezeu ? Suferim oricum, cu îngăduința Lui Dumnezeu. Unora dintre noi ne e un pic mai bine în destinul nostru istoric. E o pură întâmplare. Ce merit am eu că a fost oarecum pace și că n-am apucat zdravăn şi din plin ororile războiului ca atâția alți semeni ai mei și n-am îndurat în timpul lin al vieții mele chinul de-a fi împuns cu hangerul în beregată de unul pe care legea războiului mi l-ar fi hărăzit și denumit dușman într-o nefericită circumstanță a istoriei ? Au nu e posibil să mor oricum, de cutremure, inundații, accidente, sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu sau în orice clipă să mă trezesc cu unul că-mi pune lațul de gât ori că-mi bagă bucuros sabia în mațe și râde cu lacrimi de satisfacție de dulcea-i răzbunare și plăcere sub ochii umezi de milă și grijă ai Lui Dumnezeu ? Credeam că a fi om înseamnă să fiu cumva rudă cu Dumnezeu, prinț apărat automat de puterea Sa protectoare imperială, scutit efectiv prin pavăza sa divină de asemenea și alte mizerii ale vieții, cum nici El în Cer nu suferă nici o mizerie a existenței și și-a rezervat eternitatea și confortul și siguranța divină aferente ca modus vivendi, nu moartea, nu bolile, nu dușmanii cruzi și nu lacrimile de suferință ca noi. Credeam că citind  din Cartea Sfântă aceea că am avut norocul și bucuria să ni se spună că am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, trebuia să stau relaxat că Dumnezeu mi-e Tată și nu mi se poate întâmpla chiar ABSOLUT nici o mizerie din panoplia celor de care plini sunt oamenii și lumea : mizeria bolilor, mizeria suferințelor și mizeria dușmanilor, a criminalilor, tâlharilor și escrocilor sub care sucombăm proscrişi pe viață în lumea grozăviilor făcută de Dumnezeu.

  9) Era cât pe ce să cred, citind din Cartea Sfântă că suntem făcuți de Dumnezeu, că oamenii sunt oameni și sunt minunați, că lumea nu e altceva decât o lume extraordinară cu etică de Rai și virtuți eficace pe măsură, că viața nu-i decât viață splendidă venită din inspirația creatoare a Lui Dumnezeu, că și eu și tu suntem făcuți cu pasiune și partipriu de către Dumnezeu, că suntem inalienabil și scrupulos oameni iubiți de Creatorul nostru și sub paza Lui evidentă, trupuri și suflete la un loc, la fel apărate și înnobilate prin protecția divină în același timp și odată pentru totdeauna. Simțurile și gândurile mi-au fost însă crunt urzicate luând oblu în piept pâcla tragismelor vieții, de cruda bănuială că trebuie să fim altceva noi aceștia și lumea în care trăim, altceva decât oameni, decât proiect divin, iar pământul altceva decât pământul cel descris în Facerea Lumii că l-a umplut Dumnezeu cu de toate bunătățile și a văzut cât de bune sunt toate... Nu... Noi nu suntem oamenii aceia făcuți de Dumnezeu. Nu suntem oameni. Suntem altceva. Și pământul acesta... nu-i pământul cel descris în Cartea Sfântă. E altceva. E vreun satelit foarte, foarte îndepărtat de Pământul Biblic, și ASTA E !, am avut cruda soartă să nu ne naștem pe ACELA, pe acel pământ frumos și dumnezeiesc descris în Biblie, ci pe pământul acesta de noroi amestecat cu sânge și flegme, mucegai şi viruşi, ca să visăm doar la stele și la cer și la Rai, la curățenie, sănătate și siguranță postumă în Rai, nu grabnic pe pământ și să rămânem opăriți doar cu aceste visuri, noi cei din linia întâi a frontului ororilor vieții care de aceea cred că nu suntem cei făcuți de Dumnezeu ci ALȚII sunt, mai fericiți și norociți decât noi. Căci Ei sunt oamenii, nu noi, Ei care nu sunt făcuți dintr-un lut atât de murdar, ieftin și comun ca lutul ce l-a folosit Dumnezeu pentru noi, lut care s-a transformat în carne firavă și atât de perisabilă, sediu al tuturor bolilor și metehnelor noastre. Ei sunt oamenii adevărați, cei de pe altă planetă, care sunt tari și nemuribunzi. Ei care-și arată mândri piepturile și beregățile pe care nici un pumnal ruginit nu le pot jigni și ferfenițí într-o adunătură de carne comună de aceea ca a porcilor schingiuiți. Noi nu suntem oamenii făcuți perfect de Dumnezeu. Suntem uzurpatorii infatuați ai acestei pretenții, împopoțonați cu zorzoanele și galoanele religioase care nu ni se potrivesc iar noi ne lipim de ele ca ghebosul de gard.

  10) Mai continuați a crede că în aceste condiții sordide existențiale cu o lume minunată în Cer unde e Dumnezeu din abundență și o lume nebună pe pământ unde Dumnezeu e în penurie, exilați și proscrişi toți a suporta și trăi cu stoicism în lumea nebună de pe pământ, în acest paradox ireconciliabil și antagonic între lumea asta și lumea cealaltă, sunteți demni și mândri a vă denumi oameni și făcuți de Dumnezeu ? Nu vedeți că, cu toții suntem definitiv sub legile brute ale evoluției biologice, nu din maimuță făcuți ci încă și din viermii preistorici care târându-se au evoluat adaptându-se încercărilor existenței către o lume mai bună a viermilor evoluați ; și încet, încet, din niște viermi mai rezistenți, căliți de provocările existenței, plângând și ei ca și noi dar răzbind și crescându-le platoşe și solzi de apărare,  au ieșit niște viermi mai viguroși și fericiți iar din ei, pentru că nu erau prea fericiți au ieșit maimuțele care au deprins a râde și a plânge evoluat, a avea sâni ca și ai femeilor noastre, apoi am ieșit și noi cu ochii la fel de expresivi ca și ai câinilor sau cimpanzeilor și astfel suntem sub legile selecției naturale la fel ca animalele care nu au pretenția unui Dumnezeu și a visului serafic aferent ? Nu vedeți că de aceea suntem orice altceva, necum oameni ? Și nu vedeți că nu trăim pe pământul făcut de Dumnezeu ci pe un nepământ ? Și nu vedeți că suntem făcuți de un Nedumnezeu, fie el și creștin ortodox ? Ori de înțeles și acceptat această dezamăgire, e atât de greu...?

  11) Dacă vreți, vă mai dau exemple câte vreți ca să vedeți și înțelegeți odată că frații noștri OAMENI care trăiesc departe, pe Pământul Biblic, nu sunt totuna cu noi. Noi suntem cel mult niște frați vitregi ai adevăraților oameni făcuți de adevăratul Dumnezeu care poate nici n-a auzit de noi vreodată, că la cât de mărunți suntem nu știu ce sens şi noimă avu să fim noi, efemeridele orfane ale universului băgați în seamă de Divinitate în acest univers vreodată... Nu vedeți că ne împuțim când murim, ca orice hoit de câine prin bălării..? Şi după ce murim,  ca să nu devenim un morman inutil și contagios de hoituri și schelete aruncate prin containerele de gunoi aducătoare de molime în aer, s-a găsit cea mai ieftină, comună și nevrednică soluție de a ne băga sub preș ca pe gunoi, adică în pământ, soluție rizibil de ieftină și precară demnă de orice alt cârpaci al universului care ar fi găsit tot așa o sărmană soluție practică de a-şi recicla gunoiul, adică opera..? Nu vedeți că suntem dependenți de aer, adică de oxigen, un gaz atât de rar în univers și atât de vulnerabil pe pământ încât oamenii, prin viermuiala lor să fie chiar în stare a strica lucrul Lui Dumnezeu, oxigenul, și să piară acest gaz vital chiar din cauza oamenilor ?

  12) Cum n-a putut Dumnezeu să ne ferească de așa catastrofă iminentă când a plănuit oamenii, lumea și pământul, Opera Sa, ori de le-a plănuit intenționat așa, cât de cinic și neprevăzător a putut să fie încât să nu-şi fi imaginat că ne vom da seama vreodată ori de neîndemânarea-i crasă, ori de planu-i atât de malefic și dăunător nouă, ori că nu există...?! Căci după ce ne-a dat aer să respirăm, ne-a dat și viroză pulmonară să facem de la aerul prea rece, iar ca să fie suferința mai frumoasă, viroza pulmonară să fie cu tuse seacă și febră, să luăm bromhexin și sirop de pătlagină ca să ni se rupă din gât sau să facem astm după caz și să murim asfixiați și cu zile de o răceală netratată bine în copilărie. Ca să-și mai îndrepte greșeala, Dumnezeu ne-a dat sistemul imunitar apoi mai reflectând în laboratorul Lui creaționist a creat SIDA și ebola ca să distrugă sistemul imunitar taman creat omului. O, Dumnezeul paradoxurilor, al tuselor noastre convulsive, de ce ne-ai dat bronhii ca să se umple cu flegmă și muci și nu ne-ai scos flegma din plămâni mai direct și eficace, ci doar printr-o metodă greoaie denumită tuşitură, acest miniuragan ritmic de presiune pe care ni-l facem singuri prin trahee și plămâni pentru că n-avem de ales, ca să antrenăm și scoatem flegma indirect și atât de ineficace din plămâni, încât de tuse să ne învinețim la față, să facem presiune în arterele din cap și să ne crească și plesnească anevrismul, ori să facem pipi pe noi după o tuse convulsivă și măgărească..?! Nu mai bine era să ne facă Dumnezeu apărați de aceste neajunsuri cum i-a făcut și pe frații noștri OAMENII de departe ? Oamenii adevărați sunt făcuți de Dumnezeu, nu de Nedumnezeu ca pe noi, au alt sistem de apărare a plămânilor împotriva virușilor ; nu prin flegmă care blochează bronhiile, ci printr-un sistem de preetanşare a plămânilor cu o cameră vidată și nu cu flegmă ci prin vid, căci prin vid nici o bacterie sau virus nu mai poate ajunge în organism să vină de hac omului. Astfel, putea scăpa omul de flegmă și de tuse și de astm. Pentru ce a fost nevoie să ne pună Dumnezeu niște mațe în burtă, o adunătură scârboasă și complicată, vulnerabilă de materie organică, care la orice capriciu al unui virus sau bacterie, ori pur și simplu din cauza unei defecțiuni și disfuncții de sistem se poate defecta ireparabil, sângele să se oprească prin mațe, iar din lipsa irigației intestinale să înceapă a ne putrezi de vii mațele, să cadă totul în necroză și să facem ceea ce se numește infarct mezenteric..? Pentru ce colonul nostru să dezvolte perversa maladie a cancerului de colon și să fie nevoiți medicii să taie și să tot taie până nu se mai alege nimic de mațele noastre ca să fie nevoiți medicii să ne facă anus contra naturii şi astfel să trăim entuziaşti şi buni creştini făcând pe noi ca nişte porci în coteț, printr-un tub într-o pungă legată de burtă...?

  13) O, Dumnezeul infarctelor şi cancerelor noastre, pentru ce ți-ai bătut atât de cinic joc de oameni făcându-le măruntaiele atât de perisabile și lesne stricăcioase ?, când puteam fi alcătuiți mai elegant și curat din circuite integrate, din baterii și surse redundante de energie, din materiale dure și rezistente, wolfram, kevlar sau carburi metalice din care sunt făcute cuțitele de aşchiat fierul la strung, ca să putem funcționa în grelele condiții terestre ori extreme ale universului, să nu ne stricăm și turtim la tot pasul și să-și râdă de neputința noastră orice mucegai, virus sau bacterie nebună și netrebnică, umplându-ne când de ciumă bubonică sau holeră, malarie, lepră, gripă spaniolă ori alte infecții și stafilococi experimentate continuu de Dumnezeu pe noi de la Facerea Lumii în laboratoarele Sale creaționiste...! O, Dumnezeul mucegaiurilor noastre de toate zilele, cum ne-ai umplut viețile și sufletele de putregai și muște de fecale, căci Tu ești Dumnezeul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al florilor și stelelor, al noroiului din care ne-ai făcut, al dejecțiilor și urinei tuturor ființelor de la Facerea Lumii care au îngroșat scoarța terestră și ridicat nivelul oceanelor cu zece metri, al mizeriei și speranței noastre, al muștelor și viermilor de cadavru și infatuării noastre religioase...!

  14) Cum ai făcut Tu, Doamne, din pământ un perfect perpetuum mobile, motorul perfect ce nu are nevoie de sursă exterioară de energie, ci funcționează automat pe baza canibalismului dintre specii care se consumă și se vânează într-o veselie, viața speciilor fiind de fapt continua luptă de a evita să ajungi ca meniu primul în farfuria altcuiva...?!  Asemenea soluții și proiecte de lume și de viață eu cred că putea da orice cârpaci al universului, orice Pepelea al universului putea inventa un astfel de cui creaționist ruginit, necum un Dumnezeu care se respectă pe Sine pentru ca să poată avea și pentru Creația Sa o minimă atenție, respect și considerație și nu o lipsă de prevenție și grijă, o ură promisă și barbară, nedivină. Căci bieții de noi, oamenii, așteptăm tremurând o iminentă venire a Domnului pe pământ, mai degrabă nu să ne miluiască ci să ne pedepsească exemplar păcatele și neputințele noastre. Căci oare cum altfel decât prin evidenta teroare pe care subtil ne-o cerne în cap am ajuns să ne fie impregnat în reflexe și conduite acest otrăvitor concept al fricii de Dumnezeu şi am ajuns de aceea și pe această bază să-i purtăm respectul acesta morbid, bolnăvicios și simptomatic...? De aceea cu tristețe zic că noi n-avem cum să fim oameni și să ieșim atât de neisprăviți de pe mâna Lui Dumnezeu.

  15) Toate datele ne conduc la ideea și bănuiala amară că ALȚII sunt oamenii creați de Dumnezeu, iar noi suntem numai niște frați ai lor vitregi și pricăjiți, niște avortați și lepădături ale universului... Căci tot mai limpede pare că în economia divină nu a fost INTERESUL ca noi, neoamenii, spre deosebire de frații noștri oameni să fim făcuți mai robuşti și acătării căci atunci am fi dobândit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cine ar mai fi murit în univers ?... Cine ar mai fi făcut această groaznică și mizerabilă clacă și bir al birurilor ce trebuie dat murind, pe cine să mai fi dat Domnul dacă nu pe noi să fie de treabă şi materie primă de tocat la draci, această invenție cinică a Lui Dumnezeu ? N-ați înțeles și nu v-ați prins ? Nu Dumnezeu a făcut diavolii și nici iadul, căci la cât de mult a iubit omul, El nu avea de gând oricum să-i pricinuiască nici un neajuns pervers creaturii Lui dragi, omul. Pe noi și pe diavoli ne-a făcut Nedumnezeu. Adică acela care a avut interesul represiv asupra noastră pentru care a făcut și iadul și diavolii. Chestii cu care Dumnezeul cel Bun nu are de-a face conceptual și după nici o logică a milei și talentului creator. Căci Dumnezeul Bun ne place să credem încăpățânați că e Tatăl nostru, ori nici un părinte nu-şi aprinde rug de suferință copiilor și nu aduce călăi promişi pentru proprii copii, cum face Dumnezeul la care se închină toată lumea, aducând pe capul ei dușmanii, călăii, ciocoii și diavolii promiși și care sperie copiii dar și pe oamenii mari. De aceea m-am mai liniștit. Știu că adevăratul Dumnezeu, care nu ne-a creat, încredințându-ne în schimb unui cârpaci, există undeva. Or Acesta nu știe că noi pentru El avem un mare dor : Dorul dor, cel mai adânc dintre doruri cum spunea Lucian Blaga. Căci cel mai adânc dintre doruri, dorul-dor, e dorul care nu are amintire și nici speranță. Iar noi nu avem nici o amintire și nici o speranță cu Dumnezeu.

  16) E cu neputință să mai sperăm atât într-un Dumnezeu care ne-a luat și șansa de-a ne fi făcut. Și ne-a dat în schimb o singură certitudine : Certitudinea durerii. Certitudinea că vom fi distruși crâncen și crud : de boli, de crime, de țepe, de cutremure și inundații, de incendii, de accidente, de o condamnare la moarte din cauza unei erori judiciare, de cancer, de cuțit, de ștreang ori de glonț. După care gata : Întuneric, neant și frig extrem. Zero absolut. Minus 260 grade Celsius. Moartea în toată splendoarea ei. Și undeva, într-un colț întunecat și înghețat al universului, poate un Dumnezeu care își mușcă buzele și se căiește inutil de tot ce-a făcut sau n-a făcut vreodată.

  17) A fi singuri și orfani în univers e dureros și inacceptabil pentru oameni. Cu toate astea e de neînțeles de unde atâta toleranță pentru discreția insuportabilă pe care Dumnezeu o are în relație cu noi, creaturile Lui. Nici mâine, aproape sigur Dumnezeu nu ne va da like pe nici o rețea de socializare. Și nu va fi găsit, de nici un hacker pe nici un site. Străzile vor fi tot așa pustii, doar prin piețe se vor aduna vreo câțiva să protesteze zadarnic față de câte un guvern plin de corupți, dar nici o piață nu va fi plină de o mare de oameni aplaudând frenetic pe Dumnezeu, în sfârșit îndurat să se arate în carne și oase sau ca și hologramă dacă e spirit și nu are carne,  și să țină pentru noi concertul tuturor timpurilor în piața publică, ca să ne dea pe spate și să leşinăm de extaz și katharsis... Și mâine, aceeași ceață și aceleași ciori croncănind pe crucile plouate din cimitir. Iar noi să mergem poluați prin cimitir, să sorbim liniștea și pacea acestui loc, singura evidență și mostră de libertate, egalitate, fraternitate, singurul loc în contradicție cu lumea vie, unde mai poți respira, și care e plin după cum am spus și alte dăți de oameni care se considerau odată de neînlocuit. Singura mare distracție și relaxare cred eu că e să te plimbi și să dansezi prin ploaie în cimitir. Și din calitatea de neom, de rebut cosmic, să visezi la Dumnezeu și la adevărații oameni, frații noștri de departe, noi fiind niște nemernici ce facem degeaba umbră pământului.
 
  18) Țin pe această cale să mulțumesc scriitorului Corneliu Leu care pasionat de urmărirea documentelor vechi scrise de oamenii de seamă ai istoriei a găsit prin arhive și o hârtie veche scrisă de Vlad Țepeș. Câtă ură a strâns Vlad Țepeș la vremea lui față de atitudinea sa insolită în fața vremii și a moravurilor ei, știm doar din cărți, din cronicile rămase. Pentru că era însetat de dreptate și a realizat că aceasta nu se poate instaura în veac cu duhul blândeții și al Lui Dumnezeu în țara lui peste o lume nebună, a folosit o forță egală și de sens opus împotriva lumii nebune : represiunea extremă, dictatura exemplară a țepei care a potolit ca un antibiotic eficace recrudescența răului în societatea vremii ! Pentru un timp scurt, de frica acestui antibiotic ascuțit, nu de conștiință și bună credință care nu sunt specifice din născare omului ci doar din învățătură, era pace și liniște, erau pahare de aur pe buza fântânilor și nu le fura nimeni. O vreme a ținut această atmosferă antiseptică în societatea omului îndobitocit în rău care e actuală dintotdeauna. Prin trădare și fiindcă forțele răului sunt oricum mai mari în această lume, Vlad Țepeș și dreptatea sa exemplară a fost învins. A fost prins și încarcerat, redus la tăcere. Apoi a scăpat și a revenit la putere pentru scurt timp pentru ca mai apoi să fie asasinat,  împuns mișel cu sulița de către o slugă vândută. Probabil în cei zece sau unsprezece ani de temniță, Țepeș a găsit răgazul să cugete la această lume, la relele ei și să scrie o scrisoare de protest față de Dumnezeu pentru că nu-şi imagina cum Creatorul Bun a putut croi o lume atât de nebună și îndobitocită pentru care nici țeapa nu a mai fost de temut și eficace. Recunoaștem în scrisoare stilul rebel al lui Țepeș și spiritul său refractar față de tot ce e rău, nedrept și neconform bunătății. Prin scrisoarea sa adresată Lui Dumnezeu, căci nu mai spera la înțelegerea umană într-o lume definitiv rea și perfidă care l-a învins și i-a neutralizat dreptatea, Țepeș a adresat un strigăt, un urlet dintre gratii adresat cerului în speranța că există un Dumnezeu care aude. Câte nopți în temniță n-a plâns și n-a scrâșnit din dinți de durere și nedreptate marele domnitor Țepeș, n-o vom ști vreodată. Doar gardienii aceia care-i păzeau carcera să fi auzit vreodată urletele de protest și disperare în miez de noapte ale lui Vlad Țepeș. Scrisoarea adresată de el Lui Dumnezeu e un urlet de durere care m-a inspirat să scriu și eu ceva similar în spiritul acesta de protest interior față de creația nereușită divină. Iată scrisoarea lui Vlad Țepeș pe care o reproduc și citez mai jos :
 
  19) "ÎNCHINAREA NELEGIUITULUI VLAD ȚEPEȘ CĂTRE FĂCĂTORUL ȘI LEGIUITORUL SĂU, DOMNUL DUMNEZEU :
 
  Slabe ființe mai suntem, Doamne !...
  Și, dacă spui că l-ai întocmit pe om după chipul și asemănarea Ta, apoi înseamnă că singur îți recunoști slăbiciunea. Slăbiciunea și neputința de-a ajunge la desăvârșire.
  Uită-te la noi, pe acest pământ asupra căruia îți pogori duhul, și vei vedea cât de neîndemânatec alcătuiți suntem ; ca de mână de cârpaci, nu de meșter.
  Dintr-ale sângelui suntem răi, și fierbinți, și gata de-a ne lua la harță, dar e de-ajuns un tăiș mai ascuțit de sabie sau o ghioagă mai puternică pentru ca o fibră să se rupă-n trup, oriunde-ar fi, și să ne dăm duhul asemenea găinilor celor mai firave... De ce nu ne-ai plămădit, Doamne, și cu fier, sau cu mai mult os acolo unde trebuie, ca să nu ne muiem la prima înțepătură și să ne curgă sângele ca și cum el ar fi hărăzit mai mult să-ngraşe pământul decât să alerge prin vinele noastre ?! Sau, dacă nu ne-ai putut da tuturor mai bună și mai tare osânză, de ce n-ai încercat măcar pe unii să-i faci altfel, așa cum își face meșterul și lucrurile alese, migălite, meșteșugite de n-au moarte, cu care-și laudă iscusința, trecerea cu folos prin astă lume, și pe cele de duzină ce le aruncă pe tarabele târgurilor, fără să spună de cine sunt făcute !
  Nu, Doamne, n-ai învățat încă așa cum trebuie meșteșugul acesta de a-i face pe oameni, pentru că altfel i-ai fi făcut barămi pe unul, doi mai deosebiți deopotrivă cu ceea ce-ți cer eu. Că astfel poate-aș fi fost și eu printre aceia !... Și nu-ți cer să ne fi făcut dintr-ale cărnii și sângelui chiar nemuritori Doamne, dacă n-ai putință ; adică nu-ți cer să fii făurarul altor lucruri decât al celor cărora ești. Dar să ne fi făcut ceva mai puțin muritori, mai greu muritori, mai trudnic de omorât decât cu prima armă pe care ne-o împlântă dușmanul.
  Și, nu mă ridic aici, iartă-mă dacă m-ai înțeles cumva altfel, împotriva ființei noastre trecătoare, a săvârșirii noastre din această viață atunci când obijduitul de trup nu ne mai poate duce, ci mă ridic împotriva neputinței tale de a ne pune apărători altfel decât cele cu care faurii ciocănesc platoşele și cămășile din za. Adică să ne fi făcut niște apărători pe dinăuntru care să ne oprească curgerea sângelui, care să nu lase capul să se desprindă de trup, care să nu facă din mațele în care-a intrat lama de oțel o ferfenițeală netrebuincioasă și din inima pătrunsă de ac, un pumn de carne fără rost. Asemenea apărători dacă ne-ai fi dat pe dinlăuntrul trupului nostru, Doamne, eram și noi mai acătării și numele de creatură divină ni se potrivea mai cu nădejde după mare voia Ta...
  Vezi, nu vorbesc nici cu păcat, nici cu spaimă, și nu mă plâng dacă în încăierare ni se mai poate ciunti o mână sau un picior dintr-un singur tăiș bine chitit și zdravăn atins, nu... Dar mă împotrivesc neputinței Tale de-a ne apăra acele locuri care, când se taie, nu cad singure, ci iau împreună cu ele și viața. Asta mă doare, Doamne, în neputința Ta sau în lipsa de voință, și nu ți-aș spune-o dac-aș avea pe cine să blestem că nu te-a-nvățat cum trebuie toate șiretlicurile meseriei.
  Dac-aș avea și aș ști cine e, i-aș pregăti o țeapă înaltă și l-aș trage frumos în ea, să stea pildă celor care se lenevesc în a fi cârpaci pe lumea asta, și nu asudă până ce, din mâinile lor, nu iese lucrul pe care toți îl așteaptă.
  Nu mă pedepsi Doamne pentru cele ce-ți spun Io, Vlad Voievod, fiul lui Vlad Dracul, acum în cumpîna vieții, când am trăit atâtea, am pățit atâtea și-am făcut altora atâtea încât pot să mă consider cunoscător al celor lumești și pe dinlăuntru și pe dinafară. Pentru că, vezi, eu nu mă plâng decât de neputința de luptă a omului, dacă Tu ne-ai întocmit astfel încât să fim ființe care se luptă. Mă supun voinței Tale, și nu cu gura, căci mărturie îmi stă jumătate de viață în care m-am luptat, am tăiat, am tras cu tunul, am pândit prin păduri și-am lovit pe neașteptate, am băgat groază vărsând dunări de sânge, am numărat, la o singură luptă, până la douăzeci și trei de mii opt sute capete tăiate și am ridicat, după alte lupte sau chiar în vreme de pace, păduri de țepe în care mi-am înfipt dușmanii și tâlharii și cotropitorii dinafară și hiclenitorii dinăuntru și uneori, chiar oameni nevinovați. I-am tras pe toți, mii, de sus în jos, ca să-și vadă țeapa, să o și simtă pe dinăuntru până ce vârful ei le ajunge în dreptul văzului. Și i-am lăsat acolo luni, ani, - pădure a cetății mele voievodale în care mă plimbam fără teamă, tocmai pentru că ei erau stârvuri și erau sus, în vârfuri, cu coșurile piepturilor deschise - cuiburi așezate de mine acolo pentru păsările pădurii.
  Și, după ce-au alcătuit înfricoșații de sași cărțulia aceea cu chipul meu pe dinafară și faptele cu care i-am îngrozit scrise înlăuntru, nu numai țara mea, Țara Românească numită de noi, Dacia numită de greci, și Kara Iflac numită de turci, m-a știut sub numele de "Țepeș", ci pentru toată Europa căreia mirosul de sânge al faptelor mele îi gâdila nările, am ajuns a fi Vlad Țepeș.
  Îi gâdila simțurile odoarea puhavă pe care-o capătă sângele când rămâne singur și nu mai are mirosul trupului nostru, îi satisfăcea setea de cruzime din om pe care lașii și-o astâmpără doar cu poveștile altora, și nu se mai întreabă în ce scop și cu ce gând am făcut eu toate acestea ; n-o interesa ce-aveam eu sub frunte și deasupra orbitelor ochilor, ci numai sabia mea, țepele mele, călăii mei.
  Așadar, Doamne, întreaga Europă mi-e martoră că nu m-am răzvrătit voinței Tale de a face din om ființă rea, mai aproape de luptă decât de înțelegere, mai aplecată spre a tăia decât spre a lua aminte la celălalt, folosindu-și mintea ca să fure, ca să înșele, ca să smulgă ceea ce nu-i aparține, folosindu-și ochii ca să iscodească și gura ca să mintă, mâna ca să apuce și piciorul ca să lovească, auzul ca să se ferească și cupa inimii ca să țină-n ea venin, nu dragoste...
  Rău ne-ai mai alcătuit Doamne!...
  Oare după ce animale de pradă am venit noi la rând în mâinile Tale grăbite și neîndemânatice?!..
  Pentru că nici unul dintre animale nu are totul atât de pornit spre rău, așa cum are bietul om !...
  Poate că după hienele pe care nu le-am văzut niciodată, dar se spune că sunt un fel de lupi scârboși feroci, care nici nu caută lupta dreaptă.
  Dacă a trebuit să ne faci după alcătuirea dobitoacelor, apoi de ce nu ne-ai facut, Doamne, după cal ?! Să ne dai frumusețea lui, și agerimea lui, și înțelepciunea lui, și forța lui de a da cu copita numai când se apără, fără să aibă vreo parte a trupului făcută pentru a ataca, așa cum ne-ai lăsat nouă degetele ca să sugrumăm cu ele, să smulgem beregățile și, mai nou, să strângem în ele armele ucigătoare...
  Ne-ai prelungit din acele animale cu gheare și colți, și ochi perfizi făcuți pentru pândă, și pofte nesățioase, mult mai mari decât poate bârdanul nostru să cuprindă. Eu m-am supus voinței tale de-a face din noi asemenea ființe, și-am tăiat, am ucis în dreapta și-n stânga, dar ce frumos ar fi fost, Doamne, dacă ne-ai fi făcut după asemănarea cailor !... După încordarea semeață a gâtului lor, după ținuta falnică a piepturilor lor, după zborul lor iute, pe glezne subțiri care-i aduc a fi unduioși ca pasărea și după focul pe care-l aruncă pe nări numai atunci când bărbăția îi face să simtă nunta aproape !...
  Privește-i, Doamne, din înaltul Tău, ca pe cele mai adevărate ființe care ți-au izbutit, pentru că adevărat n-ar trebui să fie decât ceea ce este frumos ! Privește-le armonia trufașă a mersului prin pășunile verzi ale lumii Tale, neîntinată de nici un gând rău, de nici o perfidie, de nici o pândă, de nici o umilință în ceea ce-l privește și de nici o rea voință în ceea ce-i privește pe alții. Și vei vedea ce frumoasă ar fi putut fi această lume.
  Ar fi putut!
  Dară eu nu tânjesc la atât de mult.
  Nu mai tânjesc, adică, așa cum tânjeam în răzvrătirea crudelor mele tinereți.
  Rămân robul Tău, supus voinței Tale de-a mă lupta și cu rost și fără rost, și mă răscolește numai nedreptatea pe care ne-ai făcut-o prin nepriceperea Ta, hărăzindu-ne luptei și neînarmându-ne cu toate mijloacele care ne-ar putea ridica deasupra ei.
  Și-mi plec în țărână fruntea glăsuind cu umilința pe care tot Tu ai pecetluit-o sufletului nostru ca și cum n-am avea destule rele în noi:
  Slavă Ție, Doamne și Învățătorule !...
  ...Pentru că, dacă l-aș fi știut eu pe acela carele Te-a învățat pe Tine atât de puține și de neîndemânatice lucruri, nu l-aș fi iertat.
  I-aș fi ridicat cea mai înaltă țeapă din pădurea mea de țepe.
  Amin!"