68) CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE

68) CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE

  1) Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste, dacă ești bărbat este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru femeia ta : soție sau iubită dacă nu ești însurat, sau pentru mama ta, pentru sora sau pentru fiica ta. Aceste minuni, femeile, sunt cel mai mare noroc, o favoare și o binecuvântare pe care a dat-o Dumnezeu bărbaților. Femeile nu au un beneficiu din asta, din dragostea pentru bărbați, numai dezavantaje și inconveniente, suferințe,  dureri și nemulțumiri. Toate aceste nemulțumiri sunt pământul roditor din care crește profitul și fericirea bărbaților. Orice fericire crește pe amarul și durerea echivalente ca intensitate ale altuia care trebuie să plătească acest preț de cost al suferinței și pierderii. Nimic nu este gratuit în acest univers. Viața însăși o plătești cu moartea care e prețul de cost al vieții. Pentru fericirea bărbaților plătesc femeile care sunt puse de Dumnezeu ca și țapi ispășitori. Femeile, dragile de ele nici nu-și dau seama de neajunsul ce-l suportă pentru ca bărbații să aibă un destin fericit. Dumnezeu nu le-a îngăduit șansa de a trăi pentru ELE ci a făcut astfel încât să-și sacrifice întreaga viață, parazitată de paraziții pentru care trăiesc : BĂRBAȚII, pentru care sublime simt totuși atâta afecțiune, și infinit mai multă afecțiune pentru COPIII lor, foști gameți însămânțați de bărbatul motivat hormonal de farmecul femeii, în pământul roditor din burta ei. Rezultatul minunat ? Copiii pentru care fiecare mamă și-ar da viața. Din carnea și sângele femeilor ne naștem, le luăm și revendicăm sănătatea și tihna dându-le balastul neodihnei și al grijei ce ne poartă ; iar ele, frumoasele,  ciugulesc din cojile și resturile mizeriilor vieții ceva care le strepezeşte simțurile și viața, ceva sărac care le-a mai rămas zicând că asta le e soarta. Norocul de a fi făcuți din carnea, laptele și grija femeilor nu-l vom putea plăti niciodată ca bărbați. Ele au preluat stoice sarcina Lui Dumnezeu de a naște și îngriji oameni. Ele fac răbdătoare munca de jos în crearea omenirii, Lui Dumnezeu ne mai rămânându-i decât comoditatea elegantă și formalitatea de a sufla duh de viață peste noi, consfințit cu bagheta Sa divină.

  2) O singură dată s-a murdărit Dumnezeu pe mâini de lut, când a făcut primul om, bărbatul, care de asta este mai urât decât femeia, fiind făcut din lut. Apoi, fiindcă se știe cât de curat și antiseptic este Dumnezeu, El a găsit artificiul perfect pentru crearea oamenilor, pentru a nu-i mai face pe următorii din lut : A luat o coastă de-a bărbatului, pentru care acesta a urlat de durere căci Dumnezeu l-a operat fără anestezie, și a făcut din ea femeia care de asta e mai frumoasă, nefiind făcută din lut murdar luat de Dumnezeu de prin smârcuri și mlaștini cum a fost făcut Adam. Ca treaba cu crearea oamenilor să fie perfectă și să nu mai fie o sarcină personală a Lui Dumnezeu să-și piardă timpul cu munca brută a creării atâtor miliarde de oameni, a băgat Creatorul în sarcina femeilor îndatorirea de a scoate oamenii din ele din suferința, sângele și sudoarea lor și nu știu de ce ca o compensare a datoriei lor de a fi însărcinate nu le-a scutit Dumnezeu de chinul de a naște în dureri ; ba dimpotrivă, le-a și spus dojenitor și explicit că în dureri vor naște, drept pedeapsă pentru neascultarea Evei, străbunica noastră, curioasă ca o pisică și ca o femeie și pofticioasă natural la senzații și la mere. Poate nu știți câte senzații infinit mai profunde a pus Dumnezeu în simțurile femeii, de asta știut fiind că ea când trebuie să fie este mai iubitoare, mai îndrăgostită, mai bună și mai dulce, e peste orice ar încerca bărbatul în acest sens. Femeia îndrăgostită, apropo de cântecul Barbrei Streisand, este o minune vie și e un noroc pe capul unui bărbat s-o aibă în preajmă, s-o admire, s-o iubească, s-o sărute. Și Eminescu a spus despre dragoste că "oricum simtă-o bărbatul, îndoită-i la femei". Femeia simte dorință mai profundă de dragoste, simte și poate trăi orgasme multiple, uneori se inundă lichid de o formă exacerbată a orgasmului pe care numai ea o poate trăi și experimenta cu propriul corp, ea se bucură mai amplu, râde cu lacrimi mai dulci de fericire și suferă cu lacrimi mai sărate de suferință decât bărbatul. Când nu are în preajmă un om potrivit care s-o mângâie, îmbrățișeze, admire, iubească și prețuiască, femeia atinge uneori necesitatea euforiei și nevoii de a se îmbrățișa singură, strângând aerul gol în brațe, cuprinzându-se pe sine cu brațele febrile și nevoitoare, dogorind de dragoste. Aceste stări magice ale femeii, au fost de fapt explicația, imboldul și motivarea pentru prima femeie, Eva, de a-i arăta bărbatului ei toată splendoarea sufletului și sensibilității ei, materializată în dorința și tandrețea de a-i dărui din dragoste un măr dulce și parfumat, ca simbol pentru a-i deschide ochii bărbatului să vadă cât îl iubește. Nici bărbatul și nici Dumnezeu n-au văzut și n-au înțeles însă cât poate iubi o femeie un bărbat. Ba dimpotrivă, răstălmăcindu-i ca pe o neascultare gestul de dărnicie de a-i oferi iubitului ei un măr din tandrețe și iubire, Dumnezeu a pedepsit femeia alungând-o cu tot cu copii, tigăi și oale din Rai, și de-atunci lacrimile ei de bucurie s-au transformat în lacrimi sărate de suferință.  Odată cu prima naștere a Evei și tocmai din vina păcatului poftei ei de mere din Raiul primordial, tot nasc femeile în dureri. E voia Lui Dumnezeu și nu știu dacă femeile ne mai suportând această voie divină nu e un păcat că au ales să-și scoată copiii din burtă prin cezariană uneori. Nu știu dacă mai are rost tăcerea noastră vinovată ca bărbați, când moralmente se impune cu desăvârșire să mulțumim Lui Dumnezeu pentru norocul bărbaților de a nu ști ce înseamnă durerile facerii, durerile și pacostea cancerului de sân și col uterin și alte dureri ale femeilor de care bărbații nu știu și din care bărbații dobândesc un profit existențial pe categorie de sex, de liniște, confort și siguranță. Atâtea dureri și neajunsuri ale femeilor ar fi trebuit să sensibilizeze bărbații să nu mai vor să se împreuneze cu ele niciodată din frondă pentru suferința și neajunsul gravidității lor ulterioare. Căci a fi femeie și gravidă e ceva "grav" după chiar sensul cuvântului. Înseamnă că ceva cauzează consecințe "grave" biologiei și vieții femeii care devine "grav"idă, adică are o stare gravă. Ori ce vreți mai nedemocratic și discriminatoriu în soarta sexelor decât ca femeia să fie obligată de biologie și de Dumnezeu să aibă o soartă gravă ? Sunt specii de păsări în care și masculii clocesc, ca să vezi cât de frumos și echitabil i-a responsabilizat Dumnezeu, și sunt chiar unele specii de pești cum ar fi căluții de mare care poartă în burta lor icrele femelelor și îi nasc efectiv ca și pui vii. Mamiferelor le-a rezervat Dumnezeu durerile nașterii ; dar pentru nici o specie poate aceste dureri nu sunt mai mari și primejdioase cum sunt durerile facerii pentru femei. Girafele fată scăpându-şi puii de la doi metri distanță pe sol, apoi peste o jumătate de oră pun de pasc frunze de acacia din copaci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar puii se ridică și aleargă imediat. Femeile suferă cumplit la naștere, li se rup țesuturile, trebuie cusute și rămân cu vergeturi și sechele, rămân cu depresii postnatale. Dumnezeu știa că unii bărbați vor conștientiza inconvenientele și durerile facerii ale femeilor și vor deveni miloși cu partenerele lor de existență, ne mai voind să se împerecheze cu ele iar asta va emancipa întreaga lume masculină într-o revoltă, o grevă și un refuz al împerecherii, lucru inacceptabil pentru economia planurilor creaționiste ale Lui Dumnezeu pentru oameni pentru că ar fi însemnat să-și ia singur Dumnezeu următoarele sarcini : ori să lase toate femeile gravide din duh sfânt cum a făcut cu Fecioara Maria, ori să purceadă a se murdări de miliarde de ori de lut pe mâini, golind de nămol toate mlaștinile pământului sau ogoarele de pământ să ne facă pe noi cum a făcut din lut primul om prototip, Adamul. Imposibil acest lucru pentru prestigiul Lui Dumnezeu. Și atunci a venit tot Dumnezeu și a băgat în capul bărbaților instinctul sexual, mreaja care-i încântă de promisiunea libidoului, o formă de foame ce se alină prin orgasm, furnizorul senzațiilor plăcute ale cărnii într-o lume a cărnurilor de altfel ursite de Creator cu maxime dureri pe care le îndurăm noi toți oamenii din cauza bolilor noastre. Căci când spui carnea ta, spui sediu al tuturor bolilor tale prezente și viitoare din care una tot te va da gata. În contrapondere cu acest stigmat al durerilor cărnii oamenii se îndulcesc cu savorile și pasiunile dragostei. Ca bărbat, nicăieri altundeva decât între sânii și în brațele unei femei, și atunci când ești mic și atunci când ești mare,  nu te poți tămădui mai cu nădejde de neajunsul durerilor, supărărilor și suferințelor existențiale. Când vrei pace, liniște și consolare, brațe calde de femeie sunt cel mai minunat remediu și antecameră a plăcerilor Raiului. Femeile sunt doar un pretext în potolirea acestei înfometări sexuale biologice a bărbaților, pentru a le potoli căldurile de masculi în rut : un pretext și un accesoriu rânduit exclusivist de Dumnezeu pentru binele acestor indivizi, bărbații, preferații Lui Dumnezeu, atâta vreme cât El însuși când s-a creat singur, s-a gândit să se facă bărbat și nu femeie, să se numească Dumnezeu și nu Dumnezeie și atâta vreme cât s-a gândit prima dată să facă un bărbat și nu o femeie, care judecăm că este viețuitoare de categoria a doua în optica Lui Dumnezeu, care nu are voie în altar și nici în biserică atunci când are scurgerile corespunzătoare periodice ratării atâtor nașteri în fiecare lună, care trebuie să fie supusă bărbatului prin taina cununiei, iar precum Iisus este cap bisericii, bărbatul trebuie să-i fie cap femeii lui. Așa scrie în cărțile sfinte. A fi femeie și a trăi conștient ori inconștient cu acest stigmat discriminatoriu pus de Dumnezeu pe capul femeilor pare o înșelătorie și o stratagemă, o mreajă dispusă de Dumnezeu pentru a-şi împlini planul practic creaționist. Cineva trebuia să fie mai prostit și mai vulnerabil în afacerea asta numită Facerea Lumii. Și Dumnezeu a ales să fie femeia.

  3) Totul e o înșelătorie în planul creaționist în ceea ce privește perpetuarea speciilor. Dumnezeu a dat culoare și miros florilor. Numai după aceea albinele au venit curioase să vadă ce se întâmplă și astfel au polenizat florile. Din poruncă divină și fără mreaja culorii, parfumului și polenului dulce, nici o albină nu venea conștiincioasă la nici o floare dacă nu avea ceva de câștigat pentru a-şi potoli foamea, dată ființelor atât de genial tot de Dumnezeu prin planul creaționist. Toate ființele create de Dumnezeu pe pământ s-au ales de la Dumnezeu cu o foame patologică pe care trebuie să și-o potolească mâncându-se unii pe alții, astfel că putem descrie epic în patru cuvinte Facerea Lumii a Lui Dumnezeu, spunând : "Cine, pe cine mănâncă ?" Foamea e tot ce mobilizează lumea și existența tuturor ființelor. Este incredibil cum în planul divin al Creației Dumnezeu a ales pentru indivizi umani sau animali un sistem digestiv atât de complicat prin care pot obține energia vitală ingerând într-un tub numit digestiv alimente care să se adune, să fermenteze, să se descompună și digere transformându-se în materii fecale cu care trebuie să dormim în pat sub plăpumi în interiorul burții noastre. Refuz să cred că aceasta e o reușită splendidă a unui proiect creaționist estetic și de soi divin. E puțin verosimil să fim făcuți de un Creator așa, atât de bolnăvicioşi și antiseptici, atât de lesne muritori. Orice demiurg respectabil, în talentu-i generic divin găsea pentru specii o cu totul altă soluție de obținere a energiei decât cea care se petrece în interiorul burților noastre unde sunt chiorăieli și încurcături de mațe care te-ar deprima și speria dacă le-ai auzi amplificate la megafon sau într-un film horor ca să știi ce tragedie organică și biologică se petrece în interiorul corpului tău de carne ce se luptă o viață în zadar și nu reușește s-o scoată la capăt în acest univers ostil evident vulnerabilității anatomic organice, univers care își face de petrecanie cu corpul tău unde își găsesc oportunitatea o mulțime de bacterii, viruși și boli să se hrănească din tine, să te îmbolnăvească și să te dea gata și omoare în final. Este puțin probabil ca un Dumnezeu Creator genial să fi blestemat regnul animal într-atât încât majoritatea timpului lor vital să fie condamnați la stigmatul foamei și poftei, îndeletniciri de joasă speță care răpesc ființei șansa de a-şi consuma timpul vital cu chestiuni și excelențe înalte spirituale și senzoriale care nici nu știm că există căci Dumnezeu nu ni le-a hărăzit de vii în probabilitatea posibilităților disponibile ale universului. Știm doar atât, că ne este tot timpul foame și poftă și mai apoi dor, ca și derivat sufletesc paroxistic al foamei și poftei trupești. Apoi și mai greu îți este când te saturi de toate și nu mai știi ce-ți dorești ca să-ți potolești și satisfaci aceste instincte trântite de Dumnezeu în scârbă în planu-i creaționist în interiorul cărnurilor noastre să ne descurcăm cum știm cu ele. Vreau să vă spun că doar foamea și pofta domină tot regnul animal. Sâmburii au fost acoperiți cu miez dulce și au format un fruct cu culoare și gust doar pentru foamea și pofta speciilor. Fără aceste senzații ale foamei și poftei care ne umplu viața ca o iederă sugrumantă, sâmburii din pomi, fără învelișul de pulpă dulce și ademenitoare care stârnește poftă nu erau culeși de nimeni din conștiința împlinirii și ascultării poruncii divine de a fi băgați în pământ de creaturi să germineze dacă nu erau înveliți de un miez dulce și parfumat, foarte bun pentru potolirea foamei și poftei speciilor. Suntem stigmatizați și condamnați de Dumnezeu să ne dorim morbid să ne potolim foame, poftă, dor și tot. Trăim sub morbul foamei și poftei, al dorului și când murim, murim cu foamea în gât și murim întotdeauna cu un dor nestins. Murim de foame și murim de poftă care sunt molime aruncate de Dumnezeu pe capul nostru în actul Lui creator. Dacă ar fi să își poată lesne potoli foamea și pofta care îi macină toată viața pe bărbați, n-ar mai rămâne picior de femeie întreagă la câtă foame și poftă masculină de femei fierbe în masculii de lângă ele. Doar de dragul îndemnului sec divin de a ne înmulți și umple pământul, femeile nu ar fi fost lăsate gravide de masculi dacă nu erau atât de frumoase, atrăgătoare și pline de farmec cum sunt, iar bărbații nu aveau cum să-și potolească fără femei instinctul sexual, cel mai important simț rânduit lor de Dumnezeu tot ca o formă de foame, pentru ca bărbații să ia miezul dulce al femeilor, să le violeze metodic pentru propriul uz și doar astfel motivați să împlinească automat și adiacent porunca divină de a se înmulți și umple pământul. Pentru asta eu nu mai știu dacă trebuie sau nu să mulțumim Lui Dumnezeu. Faptul că oamenii, femeile și bărbații aduc prinoase și fierbinți manifestări de dragoste Lui Dumnezeu cu toate ocaziile și din toate motivele Îl pun pe Dumnezeu într-o plăcută lumină în optica religioasă a omenirii, dovedind că e inutil și perdant a "cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi".

  4) Chiar dacă nu găsim nici o noimă, nu avem de ales decât să luăm deci de bun tot ce Dumnezeu ne-a hărăzit, faptul că El a condamnat femeile să existe întru beneficiul bărbaților iar ele să le fie supuse, sclave și soții ; asta dacă ai norocul să-ți dea Dumnezeu o soție, adică o sclavă. E un noroc pervers pentru mizerabilul bărbat să aibă o sclavă, dar dacă acest noroc vine de la Dumnezeu trebuie să-l acceptăm fiecare după conștiința lui, fără să comentăm și să cârcotim rânduielilor Lui Dumnezeu. Căci e un noroc să-ți dea Dumnezeu o soție, spre norocul tău și spre paguba ei. În primul rând e o pagubă și un neajuns să te naști ; apoi e o pagubă să fii om ; și dacă te-ai născut om e o pagubă să fii femeie. Femeile din start s-au născut cu mai puține avantaje și mai puține drepturi decât bărbații. Nu trebuie decât să vedem preferința și partipriul clar pe care l-a avut Dumnezeu pentru bărbați. Fiind și El tot bărbat, Dumnezeu a dat dovadă că e misogin căci a simțit necesitatea de a crea întâi bărbatul în proiectul Său pilot creaționist, apoi, gândindu-se mai bine și reconsiderându-şi proiectul inițial a realizat că e bine să facă și femeia nu pentru că era o urgență primordială a proiectului vieții cum l-a considerat pe bărbat și l-a făcut dintâi, ci pentru că Dumnezeu a și zis că face femeia ca să nu fie bărbatul singur, ca un accesoriu calmant pentru singurătatea lui ; și apoi pentru că Dumnezeu după toată Facerea Lumii trebuia să se odihnească ; iar femeia a fost sclavul ideal care l-a exonerat pe Dumnezeu să-i facă tot menajul lui Adam. Apoi nu putea Dumnezeu să-și ia pe cap datoria perpetuului act creaționist cu atâția oameni, așa că a făcut femeia ca să împlinească cu prețul cărnii și muncii ei trebuința de a umple și popula pământul.

  5) Nu-mi mai rămâne decât să mulțumesc Domnului că mi-a dat privilegiul să fiu bărbat și să trăiesc înconjurat de o lume de femei : De o mamă care m-a crescut și m-a purtat în brațe bolnav pe la doctori, acum decedată ; sau de o soră care mă divinizează și o soție care mă îngrijește ca o mamă ; și nu în cele din urmă, de o fiică pentru care iarăși îi sunt dator vândut pentru faptul că mă iubește pentru că am condamnat-o la viață și la a fi femeie în speță. Ce mai pot face decât dac-ar exista, să mă rog Domnului pentru sănătatea și binele lor care sunt relative și precare în fapt. Și față de femei să am un respect mare cât de la pământ la cer și retur și o vinovăție tot atât de mare. Căci și din cauza mea poate o mamă a murit și o soție se chinuie să mă îngrijească. Căci femeile ar fi meritat mai mult. Iar eu pentru că în fața Lui Dumnezeu nu pot fi avocatul tuturor femeilor, chinuitele pământului, îmi limitez datoria de a lăuda toate femeile pământului, mame, soții și fiice lăudând pe singura pe care mi-a dat șansa Dumnezeu s-o am, soția mea. Pe ea o cheamă Camelia. Are nume de floare exotică și suflet de aur și trist o iubesc din motivele arătate mai sus. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru soția ta. O, draga mea soție, cum nu sunt eu un pământ sigur și curat pe care să calci, unul fără bălți și șerpi prin bălării să te muște cum a decretat Dumnezeu în Cartea Sfântă...? Cum nu sunt apa pe care-o bei să te răcorească de sete..? Cum nu sunt eu medicamentele..., toate medicamentele pe care le iei, și cele pe care nu le iei căci nu știi că-ți trebuie ca să-ți fac bine..., ca să repar în tine acel ceva ce nu vreau să se surpe, acea temelie a cetății inimii și vieții tale lovită la bază de atâtea ghiulele ale demonilor, bolilor, răutăților și necazurilor din viața ta...,  când zidurile vieții tale plâng, crăpate, lovite de ghiulele la bază, tremurând sub greutatea sufletului tău ce-l dețin...? Cum nu pot să pun eu alte cărămizi noi din cele ce ți-au fost lovite de viață...?, căci e păcat ce muzică și câtă splendoare se aud sus deasupra zidurilor lovite ale vieții tale, sus acolo la tine în suflet, în inimă, acolo în ființa ta unde se aud atâtea muzici și unde e atâta lumină de Rai reflectată prin vitralii până jos în strada vieții, rece, murdară, nepăsătoare față de tine... Cum nu sunt eu o nouă viață pentru tine ca să-ți ajungă să-ți desfășori minunea de suflet ce-l ai... şi ca să poți zâmbi și tu vreodată pe lume..., deplin,  ...fericită..., odihnită...,  sănătoasă..., împăcată...? Cum nu sunt Dumnezeu să te mântui... ! Cred că am să mă strădui, nu știu de voi putea vreodată, să învăț a-ți face bine ca Dumnezeu... Dumnezeu mă va simpatiza... Va zice : "Ia uite..., unul care vrea să mă mai descongestioneze și scutească de-o treabă cu un suflet... Bravo amice... Ești salvat..., și tu, și sufletul soției tale iubite..., al tuturor soțiilor, mamelor, surorilor și fiicelor de pe acest pământ". O, Doamne, e inutilă bucuria de care te bucuri în privința mea căci dacă eram călcat pe trecerea de pietoni de o mașină și intram în comă aveai să-ți mai aduci aminte să salvezi vreodată aceste minuni, femeile, dacă eram o legumă legat la aparate pe patul de spital și nu mai aveam puterea să scriu pentru Tine Judecătorul, Doamne, această pledoarie pentru ca să salvezi aceste minuni, femeile, iar ele să vadă în acest gest al meu cea mai frumoasă scrisoare de dragoste...?