65) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ

65) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ
 
  1) Codul etic și codul penal al oamenilor impun cele mai grele pedepse pentru crimă. Nu au criminalii cum să înfăptuiască o crimă fără să trebuiască să plătească cu ani grei de pușcărie. Unele state consideră că e just să aplice pedeapsa cu moartea pentru mai puțin decât crima. În alte locuri pedeapsa cu moartea se aplică la bunul plac și discreționar : Se ia ostatecul, se leagă cu mâinile la spate, se ține de păr și se hârcâie cu cuțitul la beregată, cum tai capul găinii. În trecutul îndepărtat se aplica legea Talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

  2) Cine însă poate statua în afară de Dumnezeu cum e mai bine, să pedepsești crima sau să ierți criminalul și să-i mai dai o șansă cum are Dumnezeu autoritatea și dreptul constituțional divin s-o facă ? Pentru crimă Dumnezeu nu omoară criminalii după aceeași măsură. Le mai dă o șansă pentru ca după stăruitoare rugăciuni și pocăință să aibă ocazia să îi ierte, sau să îi pedepsească, depinde de gradul credinței lor și cum consideră Dumnezeu că e mai bine interpretând constituția Lui divină. Oricum, nu este suficientă pedeapsa divină pentru crimă. Degeaba se duc criminalii în iad după moarte pentru crimele comise. Din iad ei pot scăpa după multe rugăciuni ale rudelor care cu evlavie și rugăciunea continuă a inimii vor face apel la mila și bunătatea Lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu va întârzia să le ofere satisfacție pentru credința lor multă. Asta însemnând că va trimite în iad trupele de comando divine care îl vor scoate pe criminal și din gaură de șarpe ascuns de diavoli la schingiuire, le vor lua gâtul câtorva diavoli și vor scoate pe criminalul iertat din dogoarea iadului pentru a-l prezenta Domnului ca să-i dea sărutul de iertare și izbăvire. Dar până la Dumnezeu care este departe și îndelung iertător, pentru crimă criminalul trebuie neapărat să intre la pușcărie AICI pe pământ, asta dacă este prins, pentru ca din punct de vedere penal să se facă dreptate, unde judecătorii și justiția umană trebuie să-și facă treaba cu criminalul care trebuie așadar să răspundă de regulă în prealabil în fața legii și codului penal al oamenilor mai înainte de judecata Lui Dumnezeu. Trebuie să-ți faci pedeapsa hotărâtă de judecătorii tereștri pentru păcatul de crimă. Trebuie să suporți stoic zornăitul cătuşelor, al lanțurilor și al cheilor de la celula unde vei fi închis cu cât mai mult, cu atât mai bine dacă ai comis o crimă, un viol ori o tâlhărie. Râsul macabru al gardienilor care-ți scuipă în farfuria de lături ce ți se dă prin găoacea ușii celulei le meriți din plin dacă ești criminal, violator sau tâlhar.

  3) Criminalii mai au o șansă mizerabilă și condamnabilă : să nu fie descoperiți sau să nu se găsească cadavrul victimei lor. Dar atunci, ochiul vigilent al Lui Dumnezeu îi va găsi pe păcătoși și în gaură de șarpe și nu vor scăpa de Înfricoşătoarea Judecată potrivit păcatelor lor de la cele mai mici până la cele strigătoare la cer. Dar până la Înfricoşătoarea Judecată când pot fi iertați, criminalii trebuie să realizeze că își merită cu vârf și îndesat pedeapsa hotărâtă de judecători pentru crimă. Nu există iertare din partea codului penal pentru așa ceva. Doar de la Dumnezeu, cum spuneam, mai poți spera ceea ce se numește iertare, oamenii îți aplică metodic cuvenita și meritata corecție ; și asta pentru că oamenii nu pot fi infinit buni, drepți și îndelung răbdători și iertători ca Dumnezeu, care fiindcă dezavuează soluțiile omenești date pentru păcatele grele, El aplică soluțiile corecte, competente divine. Nu știu ce fel socotește Dumnezeu închiderea criminalilor în pușcării și uneori baterea lor pe şest de către gardieni cerbice sau chiar molestarea gravă a pedofililor și violatorilor de către înșiși ceilalți deținuți ; probabil Dumnezeu îi consideră păcătoși și pe cei ce îi reprimă pe bună dreptate violent pe pușcăriași pentru viol și pedofilie. Numai Dumnezeu are voie să reprime, prin reprezentanții Săi desemnați abilitați, diavolii din iad cu autorizație și competență în vigoare care aplică binemeritata schingiuire la timpul cuvenit, după moartea criminalilor. Astfel, Dumnezeu disprețuiește soluția omenească a răzbunării chiar dacă oamenii îl consideră cel mai dulce fruct. Dumnezeu spune că răzbunarea e arma prostului și orice din sfera umană cum ar fi răzbunarea, pedeapsa, pușcăriile, justiția umană îi repugnă Lui Dumnezeu. Nu există răzbunare și chinuirea semenului, chiar dacă ți-a greșit, în învățăturile Lui Hristos. Nu există absolvirea de crimă prin conceptul de legitimă apărare când apărându-te de criminalul care voia să-ți crape capul, i-o iei înainte și îi crăpi tu capul dacă mai apuci. Dumnezeu nu suferă să-ți faci singur dreptate pe pământ, iar prin legitimă apărare nu vei intra ce-i drept în pușcărie dar în Cer vei înfunda iadul ; pe când tentativa criminalului asupra ta pentru faptul că nu a reușit și tu ai făcut prostia să-l omori până să te omoare el pe tine, îl va legitima automat ca bun pentru îmbarcarea în expresul către Rai, din simplul motiv că unu la mână : preoții vor invoca prin prohodirea mortului să-i ierte Dumnezeu păcatele, și credeți-mă : Dumnezeu e sensibil la rugăciunile preoților ; și doi la mână : lacrimile de pocăință și iertare ale mamelor criminalilor adresate Lui Dumnezeu vor fi iarăși irezistibile pentru Dumnezeu. Rugăciunile acestor mame îl vor impresiona pe Dumnezeu până la lacrimi și vom avea de constatat un paradox cu marcă înregistrată a judecății divine : criminali siniştri care-şi vor salva fundul în Rai și victime ce i-au omorât în legitimă apărare scăpați eventual de pușcărie dar damnați de Dumnezeu în fundul iadului numai pentru că au fost atei sau au fluierat în biserică. 

  4) Numai Dumnezeu are voie să pedepsească discreționar atunci când consideră necesar. Numai Dumnezeu are voie să te pedepsească prin cutremure, inundații, boli și necazuri dacă nu ești credincios ; și vei simți ceea ce îndeobște se numește "biciul Lui Dumnezeu" dacă nu crezi în El și ești păcătos. Dumnezeu te bate și te chinuie în toate felurile, direct, indirect, îți frângi gâtul, ți se îmbolnăvesc copiii etc dacă ești păcătos și îi iei numele în deșert nesocotind oricare din cele zece porunci. Tu știindu-i slăbiciunea Lui Dumnezeu trebuie să fii stoic și rezistent la bătaie și să-i întorci dușmanului și obrazul celălalt la pălmuit. În învățăturile divine există pilda pioşeniei și smereniei până la paroxism iar dacă te consideri batjocorit trebuie neapărat să întorci și celălalt obraz ca să fie pălmuit ; și mai trebuie neapărat să iertăm greșiților noștri, și de ți-a greșit cineva nu odată, ci de șaptezeci de ori câte șapte TREBUIE să îl ierți. Și nu numai să ierți ceea ce nu este de iertat ; dar dacă ierți fără să uiți totul, degeaba ai iertat, nu se pune la socoteală de Dumnezeu. Deci trebuie să-ți cureți inima de ură, răzbunare, să-ți speli creierul de orice gând rău asupra pălmuitorului și criminalului sau tâlharului tău și așa fiind tu reeşapat, cu botnița smereniei pusă, cu dinții urii scoși cu forța iertării tale, să te lași moale și pios pe mâna judecății Lui Dumnezeu. Și înfăptuind această poruncă a iertării și uitării obligatorii pentru nedreptatea care te-a doborât, să te predai cu inima smerită în mâinile Domnului ca o zdreanță batjocorită și umilită de dușmani, pentru că tare mai e frumos, creștinesc și sublim acest lucru, să sângerezi plin de vânătăi de la bătaia dată de agresorul tău, să sângerezi, să scuipi dinți și să înghiți la sânge în mâinile Domnului murind pentru dreptate, iată ce-i place Lui Dumnezeu să vadă la tine, umilința și suferința, moartea pentru dreptate, că pentru toate astea A TA va fi Împărăția Cerului și a tuturor celor umiliți și omorâți vreodată pentru dreptate cum mândru îți spune Dumnezeu în toate cele peste o mie de file ale Bibliei...!

  5) Deci iată cât este de frumos să fim și noi aşijderi dreptății și bunătății Lui Dumnezeu și să iertăm totul pe fond de șaptezeci de ori câte șapte greșiților noștri care nu le vor părea rău niciodată că ne-au batjocorit. Dar noi trebuie să plusăm în umanitatea noastră pentru ca Dumnezeu să fie sublim impresionat de noi. Astfel,  cea mai grea pedeapsă pentru un dușman ce te urăște și disprețuiește de moarte și ți-a greșit capital e să-l învingi cu arma bunătății și iertării tale când el nici nu se aștepta să-l ierți și să-l faci astfel să înnebunească de căință și remușcare că și-a pedepsit pe nedrept aproapele și fratele. El, fiind prins de tine în corzi te va întreba : "Dar nu mă omori...?!" Dar tu să-i zâmbești smerit și îngăduitor ca unui frate și să-l faci astfel pe dușman și tâlhar a înțelege că ești mai bun ca el, ca să-l bați astfel cu arma răutății lui viscerale și să-l dumireşti exemplar că trebuie să plângă și înnebunească de pocăință că și-a bătut fratele și că trebuia să fie mai bun și drept cu tine. Un criminal înnebunind de remușcare și căință e candidatul perfect pentru a deveni un sfânt. Iar tu vei intra după el la rând în Rai, dacă ești credincios. Dar dacă ești ateu, se schimbă povestea, mila Lui Dumnezeu se volatilizează și inima Lui îngheață pentru tine. Dar criminalul și tâlharul tău este iertat de Dumnezeu după această dreptate. Căci cei mai perfecți sfinți se aleg mai cu nădejde dintre cei mai odioși criminali smeriți. Astfel, pas cu pas și unul câte unul, asta e soluția perfectă și agreată de Dumnezeu pentru eradicarea criminalilor și metoda ideală de a împuțina și stârpi pe cale naturală și dumnezeiască brutele și impulsul lor de-a fi păcătoși și criminali. Cât de sublime şi perfecte sunt soluțiile dumnezeiești la tot și la toate, de la care ar trebui să învățăm și să luăm și noi aminte ! Dar fiindcă noi suntem oameni cu slabă putință pentru dumnezeire și virtuțile sfințeniei, nu avem practic cum să fim măcar într-un procent infim buni și drepți ca Dumnezeu. De aceea, mintea și simțul nostru urgent, practic și rezonabil ne stau mai mult și vârtos la dreptățile umane, practice, apropiate, la focul acesta de aproape, decât la apa de departe, îndreptările Lui Dumnezeu care nu pot degrabă stinge focul nostru urgent de dreptate, căci dreptatea Lui Dumnezeu se face după moarte, adică este perfect tardivă și inutilă dacă fiind atât de divină și perfectă este atât de îndepărtată, discretă și ineficace pentru rezolvarea cu celeritate a imperfecțiunilor, inaptitudinilor și neputințelor noastre sub care murim asfixiați.

  6) O familie la căpătâiul copilului violat și ucis, e inaptă a ierta și e ultimul lucru să rabde și să conceapă acei oameni distruși, iertarea pentru criminal. Îndoliații vor în subconștient și involuntar neabătut răzbunare și să fie închis pe viață criminalul copilului lor dacă nu poate fi spânzurat, ghilotinat sau electrocutat, ori tăiat în bucăți, dat cu sare, fript pe grătar și dat la câini. Ura, durerea și supliciul sufletesc se adună în sufletul îndoliaților, natural ca afluenții ce umplu Amazonul într-un râu turbat care se numește vis și dorință de răzbunare. E ultimul lucru la care se gândesc cei ce-şi plâng copilul ucis, faptul că în mărinimia Sa Dumnezeu ar putea să ierte și mântuiască criminalul cum prevede Dumnezeu în îndreptările Sale la capitolul IERTARE din fișa postului Său. E cu neputință și nedrept să vezi un criminal mântuit de Dumnezeu după ce ți-a batjocorit copilul. Dar am vorbit destul despre criminali. Dumnezeu să ne ierte dacă noi le dorim să putrezească în pușcărie. Criminalii te omoară și atunci ai parte de moartea rea. Dar ce te faci cu moartea bună ?, că oamenii în majoritate mor de moarte bună...

  7) Să vorbim de moartea bună. Moartea e de două feluri : moartea rea și moartea bună. Moartea rea înseamnă să mori ucis de un criminal, cum am vorbit mai sus. Moartea bună e să te stingi de bătrânețe și boli dacă nu cumva am făcut un pleonasm, ambele, bătrânețe și boală însemnând de fapt același lucru, ele mergând în tandem, inseparabile. Oricum, la ambele tipuri de morți, oamenii fac alergie. Nu există nici o deosebire între ce simți când mori ucis de cuțitul criminalului și ce simți când mori de moarte bună, mai întotdeauna asociată cu bătrânețe, deci cu dureri de cancer. Efectul pentru corpul tău e același fie că mori de moartea bună a bătrâneții ori de moarte rea ucis mișelește de cuțitul criminalului. Același stop cardiac, aceleași dureri ale morții, același întuneric în sicriu te așteaptă și aceeași putrezire în compania viermilor cei neadormiți. Vorbind de moartea ta de bătrânețe, adică de moarte bună, ce e aceasta dacă nu tot o ultimă, silnică datorie, un viol suprem, o siluire, un genocid perfid, o crimă perfectă cu autorul pe veci necunoscut?

  8) E vreo diferență de confort între faptul că mori ucis de moarte rea, de cuțitul criminalului sau de moarte bună adică de bătrânețe și cancer ? Nimeni nu moare de moartea bună din conștiinciozitate și ca răspuns benevol și etic la această ultimă, silnică datorie obştească și creștinească de a muri știind că moartea e o lege a firii. Toți amână și repudiază moartea, din orice cauză ar fi ea, toți urăsc moartea pe fond, această pacoste inexorabilă și se roagă pentru cât mai mulți ani de viață, implicit urând și disprețuind clipa morții,  (specializarea și plăcerea Lui Dumnezeu în gestionarea destinelor noastre) și datoria ei obştească împuțită. În clipa morţii nimeni nu închide ochii din proprie inițiativă, liniștit, împăcat și cu simțul datoriei împlinite de-a muri fiindcă așa trebuie din datorie creștinească. Nimeni nu-şi cumpără metodic și conștiincios un sicriu dinainte, nu se așează frumos în el și cât mai comod, cu crucea și prescura în mâinile legate cu tifon de la medicul legist pe piept, cu flori și lumânări, cu tămâie arzând și cu o icoană la căpătâi, și nu spune : "Gata, moarte, poți să vii, te primesc cu brațele deschise să împlinesc această creștinească datorie după voia Lui Dumnezeu...!"  Orice om când moare, nu moare din proprie inițiativă și conștiință civică religioasă, dacă tot e moartea o datorie obştească, ci toți când murim, murim siluiți, forțați și executați silit prin acest viol al morții de moartea bună a bătrâneții ori moartea rea a asasinatului.

  9) Omul nu poate face diferența ori că ești împușcat de un scelerat în metrou, ori că tânăr mori cu zile de un infarct nenorocit, ori că mori de bătrânețe la 95 de ani. Aceeaşi repulsie și frică de moarte o simte tot omul în toate cazurile. Oamenii au scornit sintagma "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Această fantezie și impuls natural pentru om Îl irită pe Dumnezeu la paroxism căci din punctul Lui de vedere e pervers și impropriu a visa omul la bunăstarea și fantezia cărnii și a viețuirii, la ceea ce se cheamă bucuria vieții și e impardonabil să-şi mai dorească omul și fericire veșnică terestră, câtă vreme Dumnezeu are nevoie de noi în primul rând morți, decedați, deci mai cu deosebire fiind utili pentru Dumnezeu pe lumea cealaltă în minunata industrie a morții în care vom fi malaxați drept materie primă în mirobolantul teritoriu al Raiului. Atunci de ce nimeni nu vrea să moară din eroism, altruism și din datorie pentru nevoile Lui Dumnezeu și neabătut cu inima senină știind cât de mult are nevoie Dumnezeu de noi în Rai ? Văzând cât de amator este Dumnezeu să ne cheme la El și să ne ofere un loc în Rai nu știu de ce nu vrem să murim cu toții mai repede și să ne-alegem o dată şi o zi să murim pur și simplu, la 60, 80, 99 sau 120 de ani? De ce moartea e totdeauna o surpriză neagră și neașteptată luându-ne pe nepregătite ? De ce e moartea o datorie și misiune pe care nimeni nu vrea s-o facă voluntar ci doar prin constrângerea ce vine întotdeauna într-o zi fatidică pentru noi, absolut normală pentru univers și pentru stăpânul său,  Dumnezeu...? 

  10) Nu toate morțile pot fi răzbunate după cum e în firea noastră a crede și spera ca să se împlinească juridic un soi de dreptate dragă rațiunii și simțurilor noastre omenești. Doar dacă ești omorât de un criminal la drumul mare mai poți spera să ți se răzbune moartea și să fie condamnat criminalul la ani grei de pușcărie, asta dacă criminalul va putea fi descoperit, existând și posibilitatea de a nu fi descoperit de poliție, procurori și judecători prin competența lor. Imensa majoritate a morții oamenilor va rămâne nepedepsită aici pe pământ. Nepedepsită și nerăzbunată va rămâne moartea oamenilor morți de moarte bună. Mii și sute de mii de cimitire pline de cruci în întreaga lume, atâtea morminte pline de flori, coroane de flori, lumânări și îndoliați jelindu-şi morții din gropi și nici un vinovat. Abia așa putem considera că moartea de moarte bună este de fapt o crimă perfectă şi perfidă când efectul morţii răposaților noștri aduce tot atâta durere și jale îndoliaților ce-şi plâng morţii cei morți de moarte bună la fel ca cei asasinați de criminali. E de neînțeles cum oamenii se resemnează în fața morţii și nu vor pedeapsă și răzbunare decât pentru cei morți de moarte rea asasinați de criminali dovediți ori nu. E o alienare și tranchilizare a percepției firii omenești să-și considere propria moarte normală și să nu conceapă și găsească pentru asta nici un vinovat. Dumnezeu ți-a făcut un bine când te-a scos din neant și te-a născut. Dar atunci când s-a gândit sau nu la ce vei simți tu născându-te, prin nașterea ta ca un bine, Dumnezeu ți-a strecurat în simțuri sentimentul morții ca o fatalitate, ca o otravă a conștiinței, cu efect întârziat, când scontezi că vei muri de cele mai multe ori în chinuri ca și un preț de cost al vieții și al biologiei tale perisabile peste care Dumnezeu nu s-a putut abține din plăcerea și necesitatea de a te crea și a sufla peste tine un duh de viață fatal. 

  11) E în firea omului să nu se opună morții și să nu-L deranjeze și agaseze pe Dumnezeu cu întrebări impertinente pe marginea morții și a industriei ei prolifice în care ne malaxează într-un iureș Dumnezeu făcându-ne doar AȘA utili și apți pentru Cer și pentru Rai. E tabu și inutil să-L întrebi pe Dumnezeu de ce mori și de ce mori așa. E o ușurare să știi că atunci când nimic nu-ți mai merge în viață, când decrepitudinea bătrâneții și bolile te vor încorseta ca o iederă, moartea și înmormântarea îți vor merge ca pe roate și că e singura mijlocire și soluție să ajungi în Rai și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu cum te-aşteaptă cu brațele larg deschise să-ți dea sărutul morții care poate fi dulce când te conduce cu mâna-i caldă la expresul pentru Rai și amar când îți dă un bocanc divin în fund să te duci naibii în iad chiar și pentru un fluierat în biserică sau fiindcă nu ai crezut în Dumnezeu, autorul acestei corrida sângeroase cu oameni în loc de tauri și diavoli în loc de toreadori. Acceptându-şi moartea cu resemnare și stoicism şi cu un suflet dezabuzat și mioritic, oamenii nu sunt capabili să-şi imagineze un criminal generic responsabil moral pentru propria-le moarte, plecând resemnați în ea ca mielul la tăiere, acceptându-şi senin în subconștient acest sărman destin și dând astfel gir efectului practic al bănuielii de crimă perfectă cu autor nu necunoscut ci inexistent pentru propria moarte. Tu ești vinovat că mori. Dacă nu te crezi vinovat pentru faptul că cel puțin ți-ai grăbit moartea și ți-ai săpat mormântul cu lingura și furculița ca să-ți satisfaci gurmandele plăceri date simțurilor tale de Dumnezeu când te-a creat, asta nu-i treaba Lui Dumnezeu să-şi piardă timpul cu tine și întrebările tale stupide asupra motivului și autorului morții tale. Dumnezeu nu te poate ajuta dacă filozofezi pe marginea morții, nu are antidotul psihic pentru tine decât să te îndemne să-ți faci o mare cruce și să te spovedești și împărtășești la timp, altfel pe Dumnezeu nu-l impresionează că nimeni nu are facultatea de a-şi imagina propria moarte ca pe o crimă înfăptuită de un asasin. Neimaginându-şi autorul ei moral, crima rămâne perfectă prin efectul practic și implicit autorul pe veci necunoscut. Numai sinucigașii rămân proprii lor criminali. Murind altfel, împotriva voinței proprii, efectul de crimă împotriva umanității noastre rămâne valabil atâta vreme cât și noi rămânem în avans bulversați și neconsolați de presentimentul propriei morți ca disconfort suprem și mai ales urmașii noștri rămân inutil îndurerați de decesul și sfârșitul nostru.

  12) Pentru ce să fim triști că murim dacă tot nu suntem capabili să concepem un asasin care ne-a venit de hac și pentru care să simțim omenescul sentiment al urii și dulcei răzbunări ? Pentru ce să plângă rudele noastre la căpătâiul nostru dacă nici ele nu concep că pentru acest necaz nu e nimeni vinovat și nu se așteaptă nici o reparație morală sau materială nici pentru mort, nici pentru îndoliați ? Nu avem dreptul să plângem la căpătâiul mortului dacă nu-l mai putem ajuta cu nimic și nu avem puterea de a-i răzbuna moartea cu ceva, nici spre folosul mortului, nici al urmașilor. Dacă nu-i putem privi moartea ca pe o crimă, e caduc și inutil să vărsăm lacrimi de doliu pentru mort. Dacă moartea ne rămâne ca și un efect similar al unei crime perfecte pentru care nu putem găsi vinovați atunci e imoral și indecent să aducem flori mortului care oricum mai voia să trăiască un pic măcar. Dacă muribundul a murit, evident că a fost împotriva voinței lui și i s-a adus atingere bunăstării demnității,  sensibilității și umanității lui lăuntrice. Iar dacă noi nu-i putem răzbuna moartea fiindcă nimeni nu e găsit vinovat pentru ea, atunci oricine moare de moarte bună, moare de o crimă perfectă. Să nu cumva să vă gândiți că Dumnezeu ar fi cumva vinovat pentru moartea noastră și El ar fi autorul atâtor crime perfecte pe un pământ cu atâta loc întins pentru cimitire cu miliarde de morminte și cruci ori fără cruci, potrivit altor religii. Presupunând prin absurd că așa ar fi, că Dumnezeu ar fi vinovat pentru moartea noastră, ar însemna că Dumnezeu ne-ar fi asasin și dușman. Ori, cum Dumnezeu ne-a creat e verosimil că ne-a iubit și nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să ne omoare cu zile. Mai rămâne doar o posibilitate : Ca Dumnezeu nici să nu fie amestecat vreodată în destinul nostru, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă cum ne place nouă a fabula religios. Și atunci să stăm relaxați în fața morții căci atunci când murim la vremea cuvenită, bătrâni și bolnavi, neomorâți de alții, chiar murim de moarte bună, cu inutilul regret că murim nerăzbunați, definitiv și din păcate singuri, ca niște copii ai străzii în acest univers întunecat și înghețat în care Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri nu a existat niciodată, ori dacă a existat, de rușine ce pocinog a putut face prin ceea ce a denumit Facerea Lumii, a evadat sătul de obscurantismul, mofturile și fasoanele noastre religioase ori nu, și într-un târziu, încercat de negre remușcări s-a sinucis într-un colț îndepărtat de univers astfel încât e explicabil de ce nu L-am văzut niciodată, rezervându-ne această plăcere a întâlnirii noastre cu Dumnezeu după moarte când deja e prea târziu.