10) MOARTEA, ULTIMA NUNTĂ LA CARE NU PUTEM DANSA

10) MOARTEA, ULTIMA NUNTĂ LA CARE NU PUTEM DANSA
 
  1) Povestea oricărui om e povestea unui vis de dragoste ce rămâne doar vis spulberat de Siberiile vieții... Visul de dragoste al oricărui om e povestea unei iubiri ratate, viața oricărui om e povestea unui declin, a unei sănătăți şubrezite sistematic și inexorabil în drumul către moarte care ni se pregătește cu atâta meticulozitate de bunul Dumnezeu pe care trebuie să-L iubim cu toată ființa noastră de muritori de profesie tocmai pentru că are dreptul, poate și vrea să ne omoare pentru că ne iubește atât de mult iar crima Lui cu noi se numește îndurarea Lui de a se milostivi cu noi dându-ne parafa pentru Cer care nu se pune decât pe certificatul de deces cu cerneală invizibilă, certificat care se eliberează numai postum, rudelor noastre îndoliate, de la starea civilă...

  2) Până trăim, bucuria vieții și a dragostei ne sunt străine pentru că ne sunt interzise la cota la care visăm... Starea noastră normală este starea de dispariție iminentă, este starea de moarte, de boală și tragedie finală... Cum să iubești bolnav, și cum să trăiești răpus de boli și suferințe ? Starea normală a corpului nostru este starea de descărnare, de schelet curățit pentru totdeauna de complicația și pericolul cărnii făcătoare de păcate și plină de boli ascunse care se hrănesc din noi fiind superioare nouă în lanțul trofic și ne vor veni de hac după manualul de utilizare scris de Dumnezeu ajutat bineînțeles de toți sfinții Săi din care unii s-au făcut moaște la care am fost și noi la pelerinaj. Nu putem fi fericiți în viață și nu putem iubi cu nădejde ceva, nici nu putem întreprinde nimic când timpul e atât de scurt, când moartea cu coasa și batic negru în cap ne arată cu degetul descărnat ceasul de la mâna stângă programat să sune pentru fiecare, când otrava conștiinței sfârșitului a tot în mizeria sordidului sfârșit ne e impregnată sistematic în ADN și conștiință de bunul Dumnezeu ca să plecăm capul supuși sub satârul morții și murim singuri, programați de chiar ceasul biologic setat pentru toți de Dumnezeu în noi într-o zi veselă și fastă pentru cei ce ne urăsc, dar neagră și tristă pentru dragii noștri care vor începe disperați să alerge pentru noi pregătindu-ne înmormântarea, ultima nuntă la care nu mai putem dansa căci suntem cu totul paralizați și absenți cu simțurile de la sărbătoarea noastră finală...

  3) Nu putem trăi etern ca sfinții căci probabil ar fi insuportabil. Nu putem iubi etern și nu putem fi iubiți așijderi pentru că totul e scadent până când moartea ne va despărți, atât ne îngăduie legile Domnului... Poate că după noi mai rămâne cineva să ne iubească, dar când știm că va avea aceeași tristă soartă cu a noastră îi putem plânge de milă de pe-acum. Astfel, viața și iubirea sunt irespirabile și nedigerabile la cota unui deziderat omenesc de bun simț. Totul ne este potrivnic și A FI pentru noi e o comedie macabră în care când se trage cortina toți suntem deja măcelăriți pe scenă a la Shakespeare, în aplauzele sfinților lui Dumnezeu și ale diavolilor așijderi, cu toții spectatori dependenți de spectacolul și evenimentul morții noastre la care participă ca la o licitație de unde unii, îngerii se aleg cu unele suflete pe care și le încarcă în camioanele pentru Rai, iar alții, diavolii se aleg cu alte suflete, amărâte, disperate, țipând ca deținuții naziștilor, suflete încărcate în marfarele morții în drumul lor către lagărul de exterminare al iadului, blestemată fie clipa și muza care i-a dat Lui Dumnezeu inspirația nefastă să inventeze asemenea lagăr de tortură a umanității în iad, când mai rămân pe pământ atâtea crime nepedepsite și în Rai atâția criminali iertați și izbăviți pentru că ne-am rugat noi și preoții să le ierte lor greșelile cele de voie și pe cele fără de voie...

  4) Mai degrabă să fim mândri că putem muri și că devenim astfel pentru toți cei ce rămân în viață niște eroi martiri uciși de Dumnezeu în chinuri, dar Dumnezeu ne arată mâinile nevinovat și scandalizat și într-adevăr ele sunt albe și curate căci sângele nostru fuge de pe mâinile Lui Dumnezeu ca apa de pe gâscă, căci așa a îngăduit Dumnezeu. Nici un om viu nu știe cât dramatism și cât eroism trăim când murim, că n-avem de ales ; și nici măcar nu știm cum e să mori... Clipa morții ne doare și sufletește și fizic căci e cumplit să tragi aer în gol și să nu mai poți respira asfixiindu-te... Iată cum e să mori. Pentru o secundă, în clipa morții știm că murim și e groaznic ca și cum am fi maziliți apoi strânși de gât de un capugiu turc cu lațul mazilirii. Tineți-vă respirația mai mult de un minut, două și veți vedea cum e să mori... E groaznic dar e delicios căci de la Domnul vine totul și pentru asta Îl iubim și-L pomenim în toate sărbătorile... Nu ne rămâne decât să ne îndulcim cu credința că Dumnezeu e sincopa dintre două bătăi ale inimii noastre care va face infarct și pauza dintre două respirații care ni se vor imputa și confisca în clipa morții când ochii noștri plini de groază vor fi injectați și sticloşi iar gura va fi căscată larg în agonia asfixiantă a muribundului care nu înțelegem cum nu mai poate trage aer în piept când e atâta în jur pentru toți viii și morții... De asta eu n-am de ales și spun, Domnul fie lăudat pentru toate câte ni le-a dat sau ne-a luat...

  5) Știm că va trebui într-o zi să murim, știm că azi cineva moare și i-a venit timpul să trăiască acea clipă neagră scadentă care noi nu știm cum e, o fi de bine, o fi de rău, oricum, se va întâlni cu Dumnezeu pe când noi mai avem atât de mult, deși e ciudat cum Dumnezeu fiind atât de frumos, nici unul nu vrea să-L întâlnească mai repede, de parcă nu ne-ar fi Tată din Cer, de parcă ne-ar fi un perceptor care ne bate la poartă și ne spune sec :        - Tu când ai de gând să-ți plătești datoria ?
- Care datorie...?
- Moartea. Cea mai importantă datorie creștinească !
 
  6) Deși suntem buni platnici și buni creștini și Dumnezeu ne e ca un Tată din Cer, vă spun eu că dac-am putea, am lăsa și casă și masă ca să fugim de datoriile ce ne impută Tatăl nostru din Cer, ca să fugim de Rai și de iad și de toate grozăviile de pe lumea cealaltă, atât de artificială și diferită de lumea noastră ! Orice gest al vieții noastre, orice simțire, orice gând fuge de moarte, nici nu vrea s-audă de ea, în mirarea Lui Dumnezeu care nu ne mai înțelege și spune supărat în Sine :
  - Și doar le-am spus că le sunt Tată și îi iubesc, iar ei, uite : fug ca neghiobii de moarte zicând că n-au timp niciodată de ea și se tem de ceva normal ce le-am hărăzit : moartea ca datorie creștinească !