107) ÎNTRE BISERICĂ ȘI CÂRCIUMĂ
(REACTUALIZAT)
Friedrich Nietzsche căruia de plictiseală și silă ca și vouă tuturor, nu i-am citit cărțile spre marea mea pierdere, am auzit că a spus că Dumnezeu a murit dându-şi seama că noi oamenii suntem cea mai mare gafă a Lui. Ori nu putem ști asta și la fel de egal și îndreptățiți putem crede că Dumnezeu e cea mai mare gafă a oamenilor. Deci Dumnezeu sătul de atâta incertitudine a murit ; și nu oricum, ci ucis de stres chiar din cauza oamenilor în vanităţile lor religioase de a crede că pot accesa divinitatea prin două, trei rugăciuni antice, sterile și stupide astfel încât Dumnezeu să se ostenească să dea fiecăruia după merit porția de grijă. Deci relaxați-vă spunându-vă în mintea voastră în limba oficială a pământului, engleza, cu toate prilejurile și pentru orice emoție ce aveți : "O, my God !" Pentru dureri să spuneți o, my God ; pentru plăceri, extaze și orgasme să spuneți o, my God. Să spuneți toate aceste rugăciuni pentru care Dumnezeu e dependent până la lacrimi a le auzi. Să vă rugați deci și să fiți absolut mulțumiți când vedeți și vă închipuiți că Dumnezeul vostru, alții Dumnezeul lor, total diferit de al nostru poartă fiecărui credincios de grijă pregătindu-ne larg la suflet un culcuș cu puf moale în Rai, având Domnul doar pretenția unor rugăciuni să i le adresăm sinceri și loiali. E chiar așa de mult și silnic niște rugăciuni ? Dacă le vom face vanitoşi, atunci va veni și Dumnezeu cu vanitatea Sa și ne va pune tuturor la picioare (postum bineînțeles) confortul și bunătățile universului la îndemână doar prin ritualul regional terestru uman al rugăciunii. Un Dumnezeu obligat de fasoanele umane a deveni antropomorf și specializat în problematica umană efemeră și măruntă a gestionării pântecăraiei și chiorăielilor mațelor noastre de foame, după aia să ne culeagă sufletele gonind prin văzduh, ca un vânător de fluturi cu plasă, un Dumnezeu obligat de insistența umană a fi un astfel de vânător de suflete e un Dumnezeu demult plictisit și stresat, contraproductiv sedus și deturnat, abandonat de la scopuri și treburi mult mai serioase în univers decât să țină cu erudiție evidența tuturor fluierăturilor noastre în biserică, ori a paharelor golite în cârciumi, toate denumite păcate. Pentru aceasta nu are rost a ne mai îndoi cum Dumnezeu neîndurându-se a ignora nici miorlăielile umane dar nici să renunțe la cerințele de gestionare a universului care sunt altele, mult mai înalte și urgente, sub acest stres a sucombat de urât și de îngrijorare, ucis deci chiar de infatuarea apoteotic religioasă a oamenilor care l-au uzat și consumat pe Dumnezeu dincolo de cota de rezistență divină. Chiar să vrea, Dumnezeu nu mai poate din trecutul Lui de o simptomatică și anormală discreție ca după ce ne va fi ucis pe toți în preferatele-i apocalipse și potoape să renască nonșalant pentru noi util și pregătit a ne păstori aceleași vane și stupide moravuri ne-am creat și vrem să dăinuie în veci prin cele două habitudini care ne plac : Religia și alcoolismul. Acestea două nu poți să te minți să nu vezi cum sunt cele două forme letale narcotice între care pendulează spiritul uman. Cât de liniștiți și fericiți sunt astfel oamenii care sub anestezia administrată în biserici și cârciumi, oamenii, dragii de ei se eliberează de frica de singurătate și necunoscut și își aștern de moarte atât de tacticoşi și satisfăcuți, unii în aburii alcoolului și fumului de tutun, alții în fumul de lumânări și tămâie ! Ai zice că asta e o lume perfectă ori când vezi cârciumi și biserici pline de atâta euforie te poți întreba consternat dacă nici o altă variantă nu a îngăduit Dumnezeu și într-adevăr asta și doar lumea asta în care trăim e rămășița din tot ce a făcut exuberant mai bun în univers Dumnezeu, creând o lume plină de biserici și cimitire pe de o parte și de cârciumi și clinici de dezalcoolizare de cealaltă parte..., apoi o scară cu trepte de abur până la cer și cu asta basta... Și noi, fiecare în parte, nu numai Hamlet, avem dreptul să furăm un craniu din gunoiul cimitirului și privindu-l să-L întrebăm pe Dumnezeu : Ăsta e efectul creației Sale, și cum poate fi mândru de asta, de aceste oase goale din care a zburat ca un abur un suflet, urcând pe scara credinței cu trepte de abur până la cer ? Aceasta e cea mai stupidă și precară variantă din tot ce a putut face mai măreț în univers Dumnezeu dintre infinitele variante, care mai bune, care mai rele. Păcat de tot timpul pe care și l-a pierdut în zadar cu noi și noi cu El dacă atât de mult ne-a iubit încât ne-am ratat reciproc unica șansă de a deveni contemporani cu Dumnezeu. Și de necaz, ne stingem focul, unii în biserică, alții în cârciumă, iar Dumnezeu face ce știe El mai bine : se pitește și face tot posibilul să lipsească din această lume ascuns ca un șoarece de siloz în cel mai negru și neverosimil colț de univers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu