120) DUMNEZEU A COCHETAT PRIVINDU-SE ÎN OGLINDĂ CÂT DE FRUMOS ERA
Dumnezeu a muncit șase zile încontinuu, obosind și bătătorindu-şi mâinile de atâta titanică muncă... Cu ochii injectați și fața încercănată de nesomn, n-a mai putut... a adormit cu capul pe masa Sa de lucru... Era ziua a șaptea, zi de duminică... Apoi, după ce s-a odihnit o veșnicie, căci numai atât îi trebuie Lui Dumnezeu să se refacă, s-a trezit, s-a spălat pe față cu tot Amazonul, și-a făcut din toată menta de pe lume un ceai de mentă răcoritor și s-a privit în oglindă : Da ! Într-adevăr, îi dispăruseră cearcănele, lumea, oamenii creați își vedeau fericiți și liniștiți de treburile lor, Dumnezeu era atât de mândru de asta, fața-i era luminoasă și odihnită, ochii atât de vii, odihniți și albaștri și atât de frumos..., atât de frumos era Dumnezeu, cum este și acum... Se admira în oglindă, apoi, dintr-un capriciu, cum mai facem și noi uneori, și-a scos limba în oglindă cochetând și El acolo, în intimitatea Lui... Dintr-o dată, oamenii s-au schimbat... Au început a se îmbolnăvi... Au început să facă tensiune, vasculită, pielonefrită, colagenoză, cancer și s-au îmbolnăvit de inimă, și de dor mai mult decât toate... Doamne..., nu puteai să-ți ții limba în gură...? Ce-a folosit să Te strâmbi la Tine însuți și să ne îmbolnăvești pe toți de moarte...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu