DUMNEZEUL DURERILOR ( REACTUALIZAT)

6) DUMNEZEUL DURERILOR ( REACTUALIZAT )

                      1)

  Istoria zeilor din acest univers, (nu știu din alt univers paralel că nu-i treaba mea), nu s-a terminat odată cu accederea la putere pe aceste meleaguri  când s-a introdus creștinismul de către romani după cucerirea dacilor stârpindu-le religia zamolxiană acum două mii de ani, a Dumnezeului creștin curent, Savaot cum îl denumesc unii sau Iehova cum îi spun alții. Istoria, în toate aspectele ei se repetă ciclic, că vrem ori nu vrem, și dacă vrem să fim liberi și raționali, nu trebuie să trăim cu prejudecata că fiind contemporani unui zeu la modă am atins esența și absolutul de a fi pe adevăr. Până acum două mii de ani când politeismul romanilor, grecilor etc era în vogă oamenii se închinau mulțumiți, pioşi și smeriți feluriților zei specializați fiecare pe domeniul său, de n-ar fi să amintim decât pe Bachus, zeul vinului și al plăcerilor, Zeus, Afrodita, Artemis, Ra, Isis etc.
  Izgoniți într-o închisoare de maximă securitate a universului și a timpului, toți acești zei uzurpați nu stau degeaba. Ei conspiră și-şi fac planuri de evadare și de revenire la putere pândind momentul oportun să dea lovitura de grație domniei Dumnezeului curent creștin și îmbiind omenirea în mrejele specifice ale hipnozei religioase așa cum a făcut cu noi și Dumnezeul curent creștin, Tatăl Lui Iisus, căruia unii îi spun Savaot, alții Iehova.

                        2)

  A face judecăți despre valoarea zeităților și beneficiul corespunzător adus de ei oamenilor închinători, fie că vorbim de politeism, fie de monoteism este irealist, superfluu și contraproductiv câtă vreme nici o zeitate nu e la putere definitiv și irevocabil și timpul a arătat că și zeii se sapă unii pe alții, cum fac și oamenii, care să revină la putere ciclic și să ne supună inexorabil după propriul capriciu, câtă vreme noi nu putem alege liber robia față de un zeu sau altul indiferent de epoca și numele ce-l poartă. Umili și neputincioși nu putem să facem decât o comparație inutilă asupra beneficiului pe care îl avem fiind sclavii sau robii, cum le place să ne denumească, ai unui zeu sau altul. Prin frecventarea politeismului, vechii oameni aveau măcar un minim beneficiu și satisfacție de a se închina unui zeu sau altul funcție de virtuțile și specializările acestuia, de starea de spirit, prejudecățile și așteptările fiecărui închinător. Venerai un Bachus dacă erai bețiv și erai fericit că era un zeu oficial care să-ți supervizeze și legitimeze viciul morbid. Paradoxal, în antichitate libertatea de conștiință era mai în elementul ei și așteptările oamenilor mai democratic servite slujind după voință zeul preferat, al vinului, al războiului, al vânătorii, după necesități și veleitățile fiecărui credincios. Vechii oameni antici, proscriindu-şi vechii zei sub o puternică necesitate a schimbării au început să-și cultive dezideratul van al unui progres în chestiunea religioasă și necesitatea unei mai solemne și superioare atitudini și conduite în materie de Cer și transcendental. Astfel, sclavi oricum obscurantismului tributar epocii ignorante a antichității, oamenii, exuberanți au înlocuit apriori politeismul expirat, cu monoteismul unui singur Dumnezeu bun la toate, de factură nouă, modernă. Câștigul astfel acumulat e relativ, funcție de percepția subiectivă a fiecăruia.  Oamenii oricum, fiecare în credința sa simt că au atins esența și adevărul în materie de credințe, atâtea câte sunt ele, câte religii sunt. Fiecare religie, cu adepții ei adunați pe mapamond în societăți, seminții și popoare diferite, cu religii și dumnezei corespunzător diferiți cum diferite sunt și popoarele având limbi diferite, valori și cultură diferite. În contrariile lor toți au totuși în comun bucuria că Dumnezeul lor e unic și cel mai bun iar ceilalți dumnezei și celelalte popoare care se închină la dumnezeii lor sunt demni de dispreț fiindcă sunt păgâni. În rest fiecare grup uman e fericit cu dumnezeul lor, denumit păgân de alții, îl laudă, îl preămaresc și îl arată tuturor drept mărturie ce soluție au găsit ei de a fi fericiți, fericiți și mulțumiți de alegerea lor strălucită prin care au ales cultul unui singur dumnezeu, al lor,  creator fiecare în partea lui de lume a universului întreg, a miliarde de galaxii, creator după care culmea, ce coincidență ! semănăm atât la chip cât și la înfățișare și care iată, s-a specializat avid doar în gestionarea nașterii și morții noastre, niște microbi într-un univers atât de vast. Orice dumnezeu oricum s-ar numi, Savaot, Iehova sau Krishna și înșiruirea va continua cu sute de nume câte religii sunt, va alege întotdeauna să se specializeze și ocupe cu gestionarea destinului celei mai evoluată maimuță primată pe care-a găsit-o în mediul înconjurător, omul. Când oamenii sesizează această preocupare predilectă a zeităților care i-au luat de pe drumuri din neantul neființei, i-au creat și îi ajută în viața asta dar mai ales în cealaltă făcându-le-o eternă și fericită, sunt pe loc seduși de oportunitate, capătă dependență și se îndrăgostesc definitiv de zeul lor suprem roind în juru-i ca niște gângănii și fluturi de noapte în jurul unui felinar. Oamenii religioși devin loiali, se abandonează obedienței și cultului dumnezeului lor, cad în transa și euforia plăcută a credinței lor ; nu amintesc decât adunările însuflețite ale penticostalilor unde mulțimea electrizată de puterea credinței și harul Dumnezeului lor cântă, murmură rugăciuni în lacrimi în limba pe care-o vorbește Dumnezeu, emană efluvii de plăcere, de pace și armonie. Ce-ți poți dori mai mult decât așa ceva ca să fii efectiv fericit datorită bolii tale plăcute psihice numită credință și obediență față de dumnezeul tău ? Dacă fiind oameni trebuie să ne temem de ceva și pentru asta calea cea mai sigură este să fim credincioși, atunci să fim credincioși cu toții, uitând și ignorând deșertăciunile vieții noastre în care  valoarea conținutului valoric efectiv al vieții noastre trece în derizoriu iar esența vieții noastre nu e decât o bagatelă și un moft al nostru în optica divină ce spune că pustiul nostru de viață nu are nici o valoare și nici o trecere în ochii și valorile Lui Dumnezeu. Potrivit codului Său de valori viața noastră e un nimic inutil pe care o risipim doar în păcat și pierzanie, un stagiu cotizant fără valoare în sine când tot ce ni se cere e doar opțiunea pentru renunțarea la tot ce înseamnă senzație și sentiment în cadrul vieții vii și de carne pentru a câștiga în schimb exclusiv beneficiile psihice și spirituale rezultate din prizarea drogului religios ca morfină contra tuturor durerilor și dezamăgirilor inexorabile ale vieții. Ce-au câștigat oamenii înlocuind un zeu cu altul, o supunere cu alta, o robie cu alta...? Toți zeii sunt buni pentru oameni la timpul lor ; timpul și istoria îi înlocuiește ciclic pentru necesitățile spirituale umane ale momentului. Nu mai are rost deloc să vorbim de vechii zei de vreme ce ei au fost alungați și sunt ținuți în fiare în ocnele universului departe de noi ca să nu ne influențeze, de Dumnezeul zilei de azi căruia i-am dat noi girul și încurajarea pentru acțiunile Sale, pentru a ne sfinți cu harul Său.

                       3)

  Dar fiind creștini ortodocși, nu vorbim de alte religii, că nu avem drept și cădere,  oricât am tăcea năpăstuiți în gulagul de-a fost denumit viața aceasta, nu putem să nu ne întrebăm ce fel de Dumnezeu este Dumnezeul unic creștin ce ni s-a impus să-L slujim cu atâta credință de către un popor antic, poporul iudeu ce ni l-au impus pe Dumnezeul unic creștin și pe Iisus atât de categoric și eficace...? Odată cu Împăratul Constantin al Romei antice sau poate mai dinainte, romanii au renunțat să mai prigonească secta creștină a evreilor și ei înșiși s-au convertit la creștinism după o lungă epocă de politeism. Dumnezeul curent creștin a devenit sub imperiul vremii Dumnezeul pe care-L știm și noi creștinii azi. Este El un Dumnezeu al dreptății...? Este El un Dumnezeu al bunătății, al adevărului, al milei, al bucuriei noastre de a trăi...? Unii repede vor spune că da..., o ! evident că Domnul creștin are toate aceste calități de aceea Îl și iubim atât de mult. O fi și așa, chiar nu am timp și chef să mă contrazic cu nimeni pe chestiuni religioase. Dar să mi-o spună asta, să-mi spună că este bun Dumnezeu, altul decât Iov. Să-mi spună că este bun Dumnezeu nu un personaj alegoric din Biblie numit Iov, Moise, Avraam și alții care s-au închinat Lui Dumnezeu cu adâncă evlavie și fiindcă așa cere scenariul legendelor vechiului și noului testament ; să-mi spună că e bun Dumnezeu un un om viu și de carne care s-a închinat Dumnezeului creștin și care n-a suferit cu carnea niciodată, care n-a avut niciodată nici o durere de cap, de măsea sau de cancer, care n-a fost bătut, pălmuit, umilit și scuipat și căruia, după chinurile din viața asta nu i s-a pomenit de examenul de pe lumea cealaltă pentru promovarea la Rai și doamne ferește, ratarea examenului și ajungerea în iad dacă ai prea multe păcate. Mai poți să te numești om, și mai ales homo religiosus, adică  mașinărie vie făcută de Dumnezeu pentru scopul de a i se închina, când prin lipsa Lui de inspirație am ajuns să simțim toate otrăvurile durerilor pe care le sorbim până la drojdie din cupa mizeriilor vieții noastre pământene numai pentru că Dumnezeul creștin nu a mișcat puțin un deget mai încolo ca să dea un click reușit omului și să toarne pe noi asemenea har practic și nu virtual încât să nu ne mai doară totul...?

                        4)

  Nu înțeleg cum din mulțimea posibilităților din univers, Dumnezeul acesta creștin care ne e patron de două mii de ani nu a găsit în atotputernicia-i o variantă rezonabilă în care din start să nu mai suferim și să nu ne mai doară totul și să nu ne mai complice și asfixieze viața și răbdarea cu iadul și cu Raiul, cu păcatele și cu virtuțile și să ne ofere calea cea mai simplă, logică, rațională de a exista ca entitate fizică. Ne întrebăm siderați despre autorul moral al nostru, Dumnezeu, dacă tot ne-a făcut, de ce nu ne-a scutit de-a se juca cu noi de-a creația și de-a v-ați ascunselea și barem a ne comunica prin facebook ori email adresa exactă unde se găsește ca să socializăm cu El, veseli și fericiți ? Ce mare scofală ar fi fost o transparență totală și o legitimare pentru identificare clară a Lui Dumnezeu din partea-i către noi, ca să nu ni se mai lungească ochii în beznă în adânci rugăciuni ridicați către un Cer gol în care Dumnezeul creștin nu mai este, nu mai are cum să fie după tot ce ni se întâmplă și ni s-a întâmplat pe această lume sângeroasă...? Cum coboară Dumnezeu ochii din Cer și are curajul să se uite în ochii noștri înlăcrimați ? Cum nu sparge Dumnezeu tavanul cu capul și să vâre capul prin acea gaură din podul casei unde este pitit, ca să se uite la mâinile împreunate și la rugăciunea unui copil singur și abandonat, să-i vină tata și mama acasă de la muncă din străinătate ? Cum nu sparge Dumnezeu plafonul cu capul să se uite la rugăciunea unei fetițe sărace îngenuncheate în fața patului, să-i aducă Dumnezeu și ei o păpușă ? Dumnezeu lipsește în cele mai importante momente, asta e tot ce știm și vedem în schimb cum Dumnezeu e peste tot în inimile noastre arse de setea și credința în El. În toate evenimentele dramatice ale istoriei omenirii Dumnezeu s-a uitat melancolic de sus din Cer, s-a spălat pe mâini și a rămas acolo în Cer, ca un albatros care plutește în văzduh și doarme în zborul lui de un an de zile. Aplecat asupra mesei sale de lucru Dumnezeu a făurit munții și apele, omul, animalele, plantele, florile, niște minunății ! Apoi ca să refacă puțin echilibrul a inventat bolile, virușii, stafilococii aurii, microbii holerei, ciumei bubonice și leprei. Și iarăși s-a gândit Dumnezeu și a spus : "Să fie sistem imunitar !" După ce a inventat sistemul imunitar, ca dovadă că Dumnezeu lucrează și astăzi,  Dumnezeu a inventat și virusul care-l distruge : HIV. Cum poți privi astfel pe Dumnezeu, exuberant la masa sa de lucru plină de microbi și molime și să nu te întrebi în micimea ta : Ce rost a avut ca Dumnezeu să nu stea cuminte ci cu obstinație să apară din neant ca să se apuce de acest bucluc și capriciu al Său numit Facerea Lumii plină de bube, infecții și puroi, dar și de trandafiri parfumați...? Ar fi trebuit să fie de neconceput toate conflictele și războaiele lumii sub managementul și autoritatea unui Dumnezeu care s-a specializat pe gestionarea vieților și destinelor noastre trecându-le prin atâtea primejdii ușor vărsătoare de sânge și lacrimi când Dumnezeu ne spune atât de solemn în Sfânta Scriptură cât ne iubește și cât ne-a iubit ! La ziua judecății suntem cu toții în fața Lui Dumnezeu, și criminali, și victime. Iată, ca să ia aminte tot poporul, Dumnezeu prin mâna soldaților romani și-a torturat fiul, pe Iisus răstignit pe cruce și L-a lăsat așa să moară în chinuri, spunându-ne că dacă credem în El și în sacrificiul pe care l-a făcut cu El pentru noi oamenii ca să fim mântuiți, Dumnezeu ne iartă și ne primește în Rai. Dumnezeu îl întreabă pe criminalul ce stă spăşit la judecată : "Privește pe Iisus în agonie pe cruce : dacă crezi în mine și în sacrificiul ce L-am făcut cu fiul meu ești mântuit și astăzi vei vedea Raiul. Crezi ?" "O, da, onorată instanță, cred, se merită, ho, ho, ho !!!" Dumnezeu îl privește și pe cel omorât cu bestialitate de criminalul care face cu mâna fericit din expresul de Rai și îi spune : "Tu cel asasinat cu cruzime de criminalul ce tocmai l-am iertat ai fost ateu deci nu poți crede în mine și în tortura la care L-am supus pe Iisus. Îmi pare rău pentru tine..." și făcând semn către gardienii de la duba către iad spune : "Luați-l !" (Folosit o sugestie dintr-un video din canalul DarkMatter 2525). Aceasta este justiția divină și nu are rost să gândim la ipoteza că mai normal ar fi fost ca Dumnezeu să facă imposibilă dezvoltarea răului în lume căci declinul vieților noastre este asigurat prin chiar planul divin când ne-a spus Dumnezeu că are un plan cu noi, cu fiecare către tragedia inexorabilă ce ne poate paşte pe fiecare în fiecare clipă. Nu puteam să fim fericiți, liniștiți și să trăim în siguranță, pace și armonie pe pământ. Căci atunci Dumnezeu ce ar fi dat de lucru dracului inventat tot de Dumnezeu cu un scop în Facerea Lumii ? Nici un Dumnezeu care-a creat ceva nu moare de iubirea lumii și ființelor create. Am învățat să credem că Dumnezeu ne e Tată, al nostru al tuturor dar iubirea Lui pentru noi n-are nimic omenesc și părintesc, e doar de reclamă, generică și generală și putem s-o scoatem din ecuația inimii noastre căci Dumnezeu nu se plânge și frânge de răul și necazul nostru și nu plânge de suferința și necazul nostru ca un părinte pentru copilul lui amărât. Dumnezeu ne-a introdus în acest joc de calculator numit viață, ne-a dat morala și canonica religioasă și ne-a spus să ne păzim de păcat, nu a făcut astfel încât să ne fie imposibil păcatul, livrându-ne speculația că în libertatea de-a alege dacă să fim păcătoși sau sfinți există ca un dar divin cultura liberului arbitru ce ne conferă fiecăruia dreptul democratic de a alege ; iar fiindcă cei mai mulți dintre noi nu știu să aleagă de aceea Lui Dumnezeu nu-i pasă de neputința și ratarea noastră religioasă,  dimpotrivă, ne-a dat diavolii pe cap ca să ne facă intenționat rău ispitindu-ne la rău și a inventat conceptul de sfârșit al nostru cum nici unui părinte nu-i trecea prin cap pentru copilul lui ; așa că atunci când murim și ne predăm împărtășiți căzând în brațele Lui ca niște păsări moarte Dumnezeu nu schițează nici un rictus al feței iar ochii Lui rămân seci de orice lacrimă. Dumnezeu nu se poate complica cu lacrimile pentru noi pentru că s-ar consuma prea mult și ar muri de supărare pentru câți morți ar trebui să plângă și să se zbuciume purtând doliu ca un adevărat Tată ce ne este în Ceruri. Dumnezeu a ales când bagă bisturiul morții în noi să se comporte tare de fire ca un doctor care trebuie să fie tare, să taie fără milă și sentiment, să taie după manualul religios. Așa e Dumnezeul nostru în univers, nemuritor și rece ca un luceafăr și să nu uităm că Dumnezeul nostru creștin nu e singur la butoanele universului, mai sunt atâția dumnezei la comandă sus fiecare în departamentul lui pentru câte religii și culte sunt. Toți dumnezeii au inimile sloiuri de piatră și gheață la adresa oamenilor, iar dacă ne gândim mai bine, cometele care conțin piatră și gheață care zboară prin univers sunt inimi de foști zei uzurpați și decedați de supărare. Pentru ce să ne mai consumăm de toți acești zei care împresoară și asfixiază ca o iederă lumea noastră umană, despoți ai universului care nu au inimi și lacrimi părintești pentru robii pe care i-au creat dintr-o joacă și fantezie malefică pentru propria lor distracție și propriul interes ? Dacă nici un zeu nu are lacrimi pentru propriile-i creaturi, lasă că avem noi destule ca să umplem pământul cu ele ! Lacrimile noastre au inundat pământul și s-au transformat în bălți, râuri, mări și oceane. Acestea nu au spus nimic demiurgilor universului și n-au mișcat măcar un colț de gheață din inima lor ? E de neconceput și inuman cât și indivin ca după o viață întreagă în care te-ai rugat Domnului ca vlăstar al Lui, să apui în spital, bătrân, bolnav, decrepit, învelit în cearșaful înnodat să te strângă bine să nu te zvârcoleşti pe patul rulant, cu perfuzii și dosarul medical la cap, purtat de brancardier hurducându-te pe holurile spitalului, de la etajul 9 de la neurologie la etajul 7 la geriatrie apoi la etajul 1 la urologie ca pe o marfă defectă și expirată cu care medicii lucrează exasperați, plictisiți și prost plătiți... Nu cred că avem nimic în comun cu nici un Dumnezeu creștin al milei, excelenței, geniului și prognosticului a tot ce-a putut crea, și nu cred că Dumnezeu a făcut un studiu de caz și de impact când ne-a creat cum ne-a creat ca să afle dacă avem și noi vreun folos ori nu din șansa sau neșansa de a fi sau a nu fi. Ne este prea clar că dacă Dumnezeu ne-a creat a uitat să meșterească ceva esențial în noi astfel încât devine evidentă și pertinentă percepția neajunsului evident de-a ne fi născut. Descoperind cu slaba minte pusă de Dumnezeu în capul nostru eroarea fatală pe care-a făcut-o cu noi punându-se să creeze lumea și pe noi,  Dumnezeu a fost desconspirat în rolu-i nefast asupra omenirii, cu armele Sale. Cum să cred într-un Dumnezeu al bunătății și excelenței dacă mâna cu care m-am închinat acum îmi va tremura dezolant de alzheimer peste un timp când bătrân și bolnav mă voi ramoli, când ochii îmi vor fi duși de boală și bătrânețe în fundul capului iar gura știrbă îmi va bâigui nădufuri morbide și ininteligibile, chinuri ale agoniei festinului bolilor care ne-or aduce pe toți pe patul rulant de spital purtați hurducat inutil de la o secție la alta în ochii timorați și înlăcrimați ai rudelor noastre și ceilalți aparținători ai bolnavilor care de pe holul saloanelor spitalului privesc împietriți la spectacolul funest ce-i va paște și pe ei cât de curând...?

                       5)
 
  Nu există un Dumnezeu creștin care să tolereze așa ceva în prevenția, bunătatea-i și mila-i infinită cu propria-i creatură. Or vedem că nu ne mai săturăm de plâns, iar Dumnezeul creștin, ca să nu zicem că ne omoară, zicem mai blând că ne moare apoi ne primește la El. Or ce-am câștigat înlocuind vechii zei care și ei omorau oameni, cu Dumnezeul actual creștin care este o evidență că este Dumnezeul tuturor durerilor și umilinței cărnii noastre...? Nu-i pasă de noi după câte se vede, mai mult decât de praful paradisiac de pe sandalele Sale, ori poate nici nu există și atunci e exonerat, lacrimile ne seacă și rămânem numai cu gura strâmbă de efectele accidentelor vasculare cerebrale, de efectele tuturor durerilor și dezgustului nostru văzând cât de singuri suntem în univers. Tocmai de aceea noi vrem să existe Dumnezeul nostru creștin, noi Îl rugăm din suflet să existe și să caute durerilor canceroşilor în agonie pe patul de acasă după ce spitalul te-a trimis pachet acasă, că nu mai aveau ce-ți face. Nu mai putem trăi și nu mai putem înghiți pe nemestecate umilința și calvarul de-a ne opări de amărăciunea incertitudinii și discreției simptomatice a Lui Dumnezeu cel creștin pe un pământ plin de orori, războaie, cutremure, inundații și tot felul de sabotări cosmice ale vulnerabilei noastre vieți de carne pe care Dumnezeu o poate apăra dac-ar vrea. Dar nu vrea. Căci cum să ne vrea Domnul binele când diavolii creați de El puși să ne ispitească și corupă o viață întreagă, au atâta treabă cu noi și în iadul de pe lumea asta și în cel de pe lumea cealaltă ? Nu putea să existe un Dumnezeu atât de evident toxic și dăunător destinului nostru și care să se ascundă de noi atât de simptomatic și încăpățânat în cele mai nepătrunse locuri ale universului... Nu putea să nu existe un Dumnezeu la o adresă exactă și să nu ne dea și nouă creaturilor Lui ceva, o carte de vizită, o veste, alta decât elucubrarea noastră psihică, care ne face să zicem că Dumnezeu ni s-a revelat. Dumnezeu nu putea dacă exista, de dragul nostru, al creaturilor Lui predilecte, să nu ne dea un certificat de valoare, un certificat de garanție, un certificat de calitate, un termen clar de valabilitate, ca să știm și noi, Doamne iartă-mă, când murim și ce să facem în viață, să știe toți dușmanii de suntem buni sau răi, să știe să ne prețuiască sau să ne urască și scuipe. Toate mașinile, toate râşnițele de cafea vândute au asemenea certificate de garanție și calitate. Numai omul nu are certificat de calitate și garanție. Dacă mă prezint în fața unui străin el nu știe ce am în cap, prima dată mă va disprețui și urî pentru că Dumnezeu a uitat să pună în noi pe lângă certificatul de calitate și garanție, certificatul de bunătate și nevinovăție care ne-ar fi scutit să facem pușcărie nevinovați și să fie plină lumea de judecători gigantic remunerați care s-a dovedit că pot face erori judiciare. Cum să cred într-un Dumnezeu al geniului când atât de cârpaci și mediocru ne-a scornit din neant mai degrabă din plictiseală și joacă decât din seriozitate și scrupulozitate ? Lipsiți de orice certificat și atestat de excelență Dumnezeu ne-a aruncat goi și fără de valoare pe piața sălbatică a acestui univers ca să ne dea în silă doar două certificate cu care ne-a umilit : cel de naștere și cel de deces. De cum ne-a făcut, Dumnezeul creștin ne-a abandonat în nulitatea noastră. E lesne de înțeles cât de mult a iubit Dumnezeul creștin omul, ori poate suntem noi prea proști a mai înțelege asemenea neînțeles. Și dacă ne-a iubit Domnul creștin păcat că nu ne-a spus-o și nouă mai în clar, pentru ochii și urechile, pentru mintea noastră proastă. Pentru Dumnezeu noi nu suntem decât niște proști, niște autiști inapți a pricepe chiar totul încât a considerat inutil a-și mai bate capul să ni se arate și să ni se explice mai mult, cum te-ai chinui să explici tabla înmulțirii unei clase de cimpanzei dresați oricât de cuminți ar sta într-o clasă la ora de matematică. Și omul e tot un fel de cimpanzeu, un cimpanzeu mai evoluat și sofisticat, o creatură atât de complexă și fără valoare în ochii plictisiți ai Lui Dumnezeu Savaot sau Iehova, care a fost atât de zgârcit și ne-a făcut să ne chinuim pe pământ doar între două certificate sigure : cel de naștere și cel de deces. În rest pulbere de stele suntem ; mormane de carne fabricatoare de fecale și urină ; și toate aceste materii vor putrezi în morminte transformându-se în pământ, adeverindu-se porunca divină că ceea ce este făcut din pământ, în pământ se va întoarce astfel încât noi vom forma pământul, glodul și lutul viitorului din care Dumnezeu iarăși va plămădi alți și alți Adami când se va plictisi de noi și prima Lui iubire numită lume. Nu putem dispera. Suntem sub vremurile Dumnezeului creștin și cât vom fi așa trebuie să mulțumim pentru tot Dumnezeului creștin Savaot sau Iehova, și oricât ne-ar durea, să mulțumim din inimă Dumnezeului durerilor noastre...