118) A MURI DE MOARTE BUNĂ, CRIMA PERFECTĂ
Codul etic și codul penal al oamenilor impun cele mai grele pedepse pentru crimă. Nu ai cum să înfăptuieşti o crimă fără să trebuiască să plătești cu ani grei de pușcărie. Unele state consideră că e just să aplice pedeapsa cu moartea pentru mai puțin decât crima. În alte state pedeapsa cu moartea se aplică la bunul plac și discreționar : Se ia ostatecul, se leagă cu mâinile la spate, se ține de păr și se hârcâie cu cuțitul la beregată, cum tai capul găinii. În trecutul îndepărtat se aplica legea Talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Cine însă poate statua în afară de Dumnezeu cum e mai bine, să pedepsești crima sau să ierți criminalul și să-i mai dai o șansă cum are Dumnezeu autoritatea și uneori slăbiciunea să facă ? Pentru crimă Dumnezeu nu te omoară. Îți mai dă o șansă și după stăruitoare rugăciuni și pocăință ai ocazia să te ierte, sau să te pedepsească, depinde cum consideră Dumnezeu că e mai bine în economia Lui Divină. Oricum, nu este suficientă pedeapsa divină pentru crimă. Degeaba te duci în iad după moarte pentru crimele comise. Din iad poți scăpa după multe rugăciuni ale rudelor. Trebuie neapărat să intri la pușcărie aici pe pământ ca să se facă dreptate, judecătorii și justiția umană trebuie să-și facă treaba și trebuie așadar să răspunzi de regulă în prealabil în fața legii și codului penal al oamenilor mai înainte de judecata Lui Dumnezeu. Trebuie să-ți faci pedeapsa hotărâtă de judecătorii tereștri pentru păcatul de crimă. Trebuie să suporți stoic zornăitul cătuşelor, al lanțurilor și al cheilor de la celula unde vei fi închis cu cât mai mult, cu atât mai bine dacă ai comis o crimă, un viol ori o tâlhărie. Râsul macabru al gardienilor care-ți scuipă în farfuria de lături ce ți se dă prin găoacea ușii celulei le meriți din plin dacă ești criminal, violator sau tâlhar. Mai ai o șansă mizerabilă și condamnabilă : să nu fii descoperit sau să nu se găsească cadavrul victimei tale. Dar atunci, ochiul vigilent al Lui Dumnezeu te va ochi și în gaură de șarpe și nu vei scăpa de Înfricoşătoarea Judecată potrivit păcatelor tale de la cele mai mici până la cele strigătoare la cer. Dar până la Înfricoşătoarea Judecată trebuie să realizezi că îți meriți cu vârf și îndesat pedeapsa-ți aplicată de oameni pentru crimă. Nu există iertare din partea codului penal pentru așa ceva. Doar de la Dumnezeu, cum spuneam, mai poți spera ceea ce se numește iertare, oamenii îți aplică metodic cuvenita și meritata corecție ; și asta pentru că oamenii nu pot fi infinit buni, drepți și îndelung răbdători și iertători ca Dumnezeu, care fiindcă dezavuează soluțiile omenești date pentru păcatele grele, El aplică soluțiile corecte, competente divine. Astfel, Dumnezeu disprețuiește soluția omenească a răzbunării chiar dacă oamenii îl consideră cel mai dulce fruct. Dumnezeu spune că răzbunarea e arma prostului și orice din sfera umană cum ar fi răzbunarea, pedeapsa, pușcăriile, justiția umană îi repugnă Lui Dumnezeu. Nu există răzbunare și chinuirea semenului, chiar dacă ți-a greșit, în învățăturile Lui Hristos. Numai Dumnezeu are voie să pedepsească discreționar atunci când consideră necesar. Numai Dumnezeu are voie să te pedepsească prin cutremure, inundații, boli și necazuri dacă nu ești credincios ; și vei simți ceea ce îndeobște se numește "biciul Lui Dumnezeu" dacă nu crezi în El și ești păcătos. Dumnezeu te bate și te chinuie în toate felurile dacă ești păcătos și îi iei numele în deșert nesocotind cele zece porunci. Tu știindu-i slăbiciunea Lui Dumnezeu trebuie să fii stoic și rezistent la bătaie și să-i întorci și obrazul celălalt la pălmuit. În învățăturile divine există pilda pioşeniei și smereniei până la paroxism iar dacă te consideri batjocorit trebuie neapărat să întorci și celălalt obraz ca să fie pălmuit ; și faptul că trebuie neapărat să iertăm greșiților noștri, și de ți-a greșit cineva nu odată, ci de șaptezeci de ori câte șapte trebuie să îl ierți. Și înfăptuind această poruncă să te predai cu inima smerită în mâinile Domnului ca o zdreanță batjocorită și umilită de dușmani, pentru că tare mai e frumos și sublim acest lucru, să sângerezi plin de vânătăi în mâinile Domnului murind pentru dreptate, că a ta va fi Împărăția Cerului și a tuturor celor umiliți și omorâți pentru dreptate cum mândru îți spune Dumnezeu în toate cele peste o mie de file ale Bibliei...! N-ar fi frumos să fim și noi aşijderi dreptății și bunătății Lui Dumnezeu și să iertăm totul pe fond de șaptezeci de ori câte șapte greșiților noștri? Cea mai grea pedeapsă pentru un dușman ce te urăște și disprețuiește de moarte și ți-a greșit capital e să-l învingi cu arma bunătății și iertării tale când el nici nu se aștepta să-l ierți și să-l faci astfel să înnebunească de căință și remușcare că și-a pedepsit pe nedrept aproapele. Să-l faci astfel a înțelege că ești mai bun ca el, să-l bați astfel cu arma răutății lui viscerale și să-l dumireşti exemplar că trebuie să plângă și înnebunească de pocăință că și-a bătut fratele și că trebuia să fie mai bun și drept cu tine. Un criminal înnebunind de remușcare și căință e candidatul perfect pentru a deveni un sfânt. Poate că cei mai perfecți sfinți se aleg mai cu nădejde din cei mai odioși criminali smeriți. Astfel, pas cu pas și unul câte unul, asta e soluția perfectă și agreată de Dumnezeu pentru eradicarea criminalilor și metoda ideală de a se împuțina și stârpi pe cale naturală și dumnezeiască brutele și impulsul lor de-a fi păcătoși și criminali. Cât de sublime şi perfecte sunt soluțiile Dumnezeieşti la tot și la toate, de la care ar trebui să învățăm și să luăm și noi aminte ! Dar fiindcă noi suntem oameni și neputincioși întru Dumnezeire și virtuțile sfințeniei, nu avem practic cum să fim măcar într-un procent infim buni și drepți ca Dumnezeu. De aceea, mintea și simțul nostru practic și rezonabil ne stau mai mult și vârtos la dreptățile umane, practice, apropiate, decât la îndreptările Lui Dumnezeu care sunt prea divine și perfecte pentru imperfecțiunea, inaptitudinile și neputințele noastre. O familie la căpătâiul copilului violat și ucis, e inaptă a ierta și e ultimul lucru să conceapă acei oameni distruși iertarea pentru criminal. Îndoliații vor neabătut răzbunare și să fie închis pe viață criminalul dacă nu poate fi spânzurat, ghilotinat sau electrocutat, ori tăiat în bucăți, fript pe grătar și dat la câini. Ura, durerea și supliciul sufletesc se adună în sufletul îndoliaților, natural ca afluenții ce umplu Amazonul într-un râu turbat care se numește vis și dorință de răzbunare. E ultimul lucru la care se gândesc cei ce-şi plâng copilul ucis faptul că în mărinimia Sa Dumnezeu ar putea să ierte și mântuiască criminalul cum prevede Dumnezeu în îndreptările Sale la un anumit capitol din fișa postului Său. E cu neputință și nedrept să vezi un criminal mântuit de Dumnezeu după ce ți-a batjocorit copilul. Dar am vorbit destul despre criminali. Dumnezeu să ne ierte dacă noi le dorim să putrezească în pușcărie. Criminalii te omoară și atunci ai parte de moartea rea. Dar ce te faci cu moartea bună ?, că oamenii în majoritate mor de moarte bună...
2)
Să vorbim de moartea bună. Moartea e de două feluri : moartea rea și moartea bună. Moartea rea înseamnă să mori ucis de un criminal, cum am vorbit mai sus. Moartea bună e să te stingi de bătrânețe și boli dacă nu cumva am făcut un pleonasm, ambele, bătrânețe și boală însemnând de fapt același lucru, ele mergând în tandem, inseparabile. Oricum, la ambele tipuri de morți, oamenii fac alergie. Nu există nici o deosebire între ce simți când mori ucis de cuțitul criminalului și ce simți când mori de moarte bună, mai întotdeauna asociată cu bătrânețe, deci cu dureri de cancer. Efectul pentru corpul tău e același fie că mori de moarte bună ori de moarte rea ucis mișelește de cuțitul criminalului. Același stop cardiac, aceleași dureri ale morții, același întuneric în sicriu te așteaptă și aceeași putrezire în compania viermilor cei neadormiți. Vorbind de moartea ta de bătrânețe, adică de moarte bună, ce e aceasta dacă nu tot o ultimă, silnică datorie, un viol suprem, un genocid perfid, o crimă perfectă cu autorul pe veci necunoscut? E vreo diferență de confort între faptul că mori ucis de moarte rea, de cuțitul criminalului sau de moarte bună adică de bătrânețe și cancer ? Nimeni nu moare de moartea bună din conștiinciozitate și ca răspuns benevol și etic la această ultimă, silnică datorie obştească și creștinească de a muri știind că moartea e o lege a firii. Toți amână și repudiază moartea, din orice cauză ar fi ea, toți urăsc moartea pe fond, această pacoste inexorabilă și se roagă pentru cât mai mulți ani de viață, implicit urând și disprețuind clipa morții, (specializarea și plăcerea Lui Dumnezeu în diriguirea destinelor noastre) și datoria ei obştească împuțită. În clipa morţii nimeni nu închide ochii din proprie inițiativă, liniștit, împăcat și cu simțul datoriei împlinite de-a muri fiindcă așa trebuie din datorie creștinească. Nimeni nu-şi cumpără metodic și conștiincios un sicriu dinainte, nu se așează frumos în el și cât mai comod, cu crucea și prescura în mâinile legate cu tifon de la medicul legist pe piept, cu flori și lumânări, cu tămâie arzând și cu o icoană la căpătâi, și nu spune : "Gata, moarte, poți să vii, te primesc cu brațele deschise să împlinesc această creștinească datorie după voia Lui Dumnezeu...!" Orice om când moare, nu moare din proprie inițiativă și conștiință civică religioasă, dacă tot e moartea o datorie obştească, ci toți când murim, murim siluiți, forțați și executați silit prin acest viol al morții de moarte bună ori rea. Omul nu poate face diferența ori că ești împușcat de un scelerat în metrou, ori că tânăr mori cu zile de un infarct nenorocit, ori că mori de bătrânețe la 95 de ani. Aceeaşi repulsie și frică de moarte o simte omul în toate cazurile. Oamenii au scornit sintagma "tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Această fantezie și impuls natural pentru om Îl irită pe Dumnezeu la paroxism căci din punctul Lui de vedere e pervers și impropriu a visa omul la bunăstarea și fantezia cărnii și a viețuirii, la ceea ce se cheamă bucuria vieții, câtă vreme Dumnezeu are nevoie de noi în primul rând morți, deci mai cu deosebire pe lumea cealaltă în minunata industrie a morții în care vom fi malaxați drept materie primă în mirobolantul teritoriu al Raiului. Atunci de ce nimeni nu vrea să moară din eroism, altruism și din datorie pentru nevoile Lui Dumnezeu și neabătut cu inima senină știind cât de mult are nevoie Dumnezeu de noi în Rai ? Văzând cât de amator este Dumnezeu să ne cheme la El și să ne ofere un loc în Rai nu știu de ce nu vrem să murim cu toții mai repede și să ne-alegem o dată şi o zi să murim pur și simplu, la 60, 80, 99 sau 120 de ani? De ce moartea e totdeauna o surpriză neagră și neașteptată luându-ne pe nepregătite ? De ce e moartea o datorie și misiune pe care nimeni nu vrea s-o facă voluntar ci doar prin constrângerea ce vine întotdeauna într-o zi fatidică pentru noi, absolut normală pentru univers și pentru stăpânul său, Dumnezeu...? Nu toate morțile pot fi răzbunate după cum e în firea noastră a crede și spera ca să se împlinească juridic un soi de dreptate dragă rațiunii și simțurilor noastre omenești. Doar dacă ești omorât de un criminal la drumul mare mai poți spera să ți se răzbune moartea și să fie condamnat criminalul la ani grei de pușcărie, asta dacă criminalul va putea fi descoperit, existând și posibilitatea de a nu fi descoperit de poliție, procurori și judecători prin competența lor. Imensa majoritate a morții oamenilor va rămâne nepedepsită aici pe pământ. Nepedepsită și nerăzbunată va rămâne moartea oamenilor morți de moarte bună. Mii și sute de mii de cimitire pline de cruci în întreaga lume, atâtea morminte pline de flori, coroane de flori, lumânări și îndoliați jelindu-şi morții din gropi și nici un vinovat. Abia așa putem considera că moartea de moarte bună este de fapt o crimă perfectă şi perfidă când efectul morţii răposaților noștri aduce tot atâta durere și jale îndoliaților ce-şi plâng morţii cei morți de moarte bună la fel ca cei asasinați de criminali. E de neînțeles cum oamenii se resemnează în fața morţii și nu vor pedeapsă și răzbunare decât pentru cei morți de moarte rea asasinați de criminali dovediți ori nu. E o alienare și tranchilizare a percepției firii omenești să-și considere propria moarte normală și să nu conceapă și găsească pentru asta nici un vinovat. E în firea omului să nu se opună morții și să nu-L deranjeze și agaseze pe Dumnezeu cu întrebări impertinente pe marginea morții și a industriei ei prolifice în care ne malaxează într-un iureș Dumnezeu făcându-ne doar aşa utili și apți pentru Rai. E tabu și inutil să-L întrebi pe Dumnezeu de ce mori și de ce mori așa. E o ușurare să știi că atunci când nimic nu-ți mai merge în viață, când decrepitudinea și bolile te vor încorseta ca o iederă, moartea și înmormântarea îți vor merge ca pe roate și că e singura mijlocire și soluție să ajungi în Rai și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu cum te-aşteaptă cu brațele larg deschise să-ți dea sărutul morții care poate fi dulce când te conduce cu mâna-i caldă la expresul pentru Rai și amar când îți dă un bocanc divin în fund să te duci naibii în iad chiar și pentru un fluierat în biserică sau că nu crezi în Dumnezeu, autorul acestei corrida cu oameni în loc de tauri și diavoli în loc de toreadori. Acceptându-şi moartea cu resemnare și stoicism şi cu un suflet dezabuzat și mioritic, oamenii nu sunt capabili să-şi imagineze un criminal generic responsabil moral pentru propria-le moarte, plecând resemnați în ea ca mielul la tăiere, acceptându-şi senin în subconștient acest sărman destin și dând astfel gir efectului practic al bănuielii de crimă perfectă pentru propria moarte. Dar nimeni nu are facultatea de a-şi imagina propria moarte ca pe o crimă înfăptuită de un asasin. Neimaginându-şi autorul ei moral, crima rămâne perfectă prin efectul practic și implicit autorul pe veci necunoscut. Numai sinucigașii rămân proprii lor criminali. Murind altfel, împotriva voinței proprii, efectul de crimă împotriva umanității noastre rămâne valabil atâta vreme cât și noi rămânem în avans bulversați și neconsolați de presentimentul propriei morți ca disconfort suprem și mai ales urmașii noștri rămân inutil îndurerați de sfârșitul nostru. Pentru ce să fim triști că murim dacă tot nu suntem capabili să concepem un asasin care ne-a venit de hac și pentru care să simțim omenescul sentiment al urii și dulcei răzbunări ? Pentru ce să plângă rudele noastre la căpătâiul nostru dacă nici ele nu concep că pentru acest necaz nu e nimeni vinovat și nu se așteaptă nici o reparație morală sau materială nici pentru mort, nici pentru îndoliați ? Nu avem dreptul să plângem la căpătâiul mortului dacă nu-l mai putem ajuta cu nimic și nu avem puterea de a-i răzbuna moartea cu ceva, nici spre folosul mortului, nici al urmașilor. Dacă nu-i putem privi moartea ca pe o crimă, e caduc și inutil să vărsăm lacrimi de doliu pentru mort. Dacă moartea ne rămâne ca și un efect similar al unei crime perfecte pentru care nu putem găsi vinovați atunci e imoral și indecent să aducem flori mortului care oricum mai voia să trăiască un pic măcar. Dacă muribundul a murit, evident că a fost împotriva voinței lui și i s-a adus atingere bunăstării demnității, sensibilității și umanității lui lăuntrice. Iar dacă noi nu-i putem răzbuna moartea fiindcă nimeni nu e găsit vinovat pentru ea, atunci oricine moare de moarte bună, moare de o crimă perfectă. Să nu cumva să vă gândiți că Dumnezeu ar fi cumva vinovat pentru moartea noastră și El ar fi autorul atâtor crime perfecte pe un pământ cu atâta loc întins pentru cimitire cu miliarde de morminte și cruci ori fără cruci, potrivit altor religii. Presupunând prin absurd că așa ar fi, că Dumnezeu ar fi vinovat pentru moartea noastră, ar însemna că Dumnezeu ne-ar fi asasin și dușman. Ori, cum Dumnezeu ne-a creat e verosimil că ne-a iubit și nu i-ar fi trecut prin minte niciodată să ne omoare cu zile. Mai rămâne doar o posibilitate : Ca Dumnezeu nici să nu fie amestecat vreodată în destinul nostru, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă cum ne place nouă a fabula religios. Și atunci să stăm relaxați în fața morții căci atunci când murim la vremea cuvenită, bătrâni și bolnavi, neomorâți de alții, chiar murim de moarte bună, cu inutilul regret că murim nerăzbunați, definitiv și din păcate singuri, ca niște copii ai străzii în acest univers întunecat și înghețat în care Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri nu a existat niciodată, ori dacă a existat, de rușine ce pocinog a putut face prin ceea ce a denumit Facerea Lumii a evadat sătul de obscurantismul, mofturile și fasoanele noastre religioase ori nu, și într-un târziu, încercat de negre remușcări s-a sinucis într-un colț îndepărtat de univers astfel încât e explicabil de ce nu L-am văzut niciodată, rezervându-ne această plăcere după moarte când e prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu