SILOGISMELE NECREDINȚEI

47) SILOGISMELE NECREDINȚEI

  Cum de nu pot eu să fiu un personaj frumos, zglobiu, estetic și bine plăcut vanităților și prejudecăților voastre ? V-ați fi așteptat să vă zâmbesc, să vă cânt în strună, să vă purec și să joc cărți sau table cu voi ? Ori să pup icoanele pe care le-ați umplut voi înainte cu balele credincioșiei voastre ? Ori să vă citesc revistele frumos ilustrate ale martorilor lui Iehova cu imagini din Rai unde antilope fericite pasc alături de leii tolăniți la umbră și loc cu verdeață ? Ce Rai ilogic și anormal ni se prezintă și aruncă în față ca un cadou pentru veșnicie unde călăul se pupă cu victima și prădătorul cu prada ? Efectele distructive ale selecției naturale au fost înlăturate prin credință. Iar Raiul este centrul profesional unde pe cei handicapați îi așteaptă recuperarea și dacă asta nu e suficient, celor morți li se reactivează viața prin metodele știute numai de Dumnezeu. În fața Lui Dumnezeu și obligatoriu pe lumea cealaltă cei slabi sunt egali cu cei puternici ca o compensare pentru lumea reală unde întotdeauna e invers, cei puternici calcă pe capul celor obijduiți, ca regulă generală ce se petrece de la Facerea Lumii sub ochii plictisiți ai Lui Dumnezeu care nu poate împărți dreptatea decât în lumea morților unde se simte în elementul Său și ne e patron al sufletelor, iar pe pământ al cadavrelor noastre ce odihnesc efemer sub o cruce înnegrită de ploi și găinaț de ciori. Avizi după dreptate toți oamenii au acceptat compromisul morții și să își continue în cer viața frântă și obijduită de acum, fie și în lumea morților unde pot vedea pe Dumnezeu, unde cei ce plâng, cei săraci cu duhul, cei prigoniți pe lumea asta pentru dreptate au abilitatea să acceseze veșnicia simplu cum ar purta un inel pe deget, găsit prin gunoaiele mizeriei prin care scurmă în viață de trăiesc în nevoi și sărăcie. Dacă o teorie comunistă a prins mai mult la oameni aceasta este teoria religioasă. Sub comunism teoria spune că trebuie să curgă lapte și miere și toți trebuie să fie fericiți. Iar pentru că pe pământ istoria omenirii a arătat că nu se poate așa nonsens, s-a plasat în Cer această utopie împreună cu liderii ei Dumnezeu și Iisus, acești revoluționari ai cosmosului care au căpătat astfel un real și monstruos succes la oameni. Astfel nu trebuie să ne mai mirăm cum religia a devenit o opțiune normală prin beneficiile pe care le oferă neapărat după moarte, asta pentru oameni nemaicontând. Toți în religiile lor diferite tot oameni sunt. Viața e la fel de dură cu toți. Și chiar dacă Dumnezeu are două sute de denumiri în tot atâtea teorii religioase diferite și uneori dușmane, ideea de Dumnezeu, acest stăpân atipic de bun care-şi iubește robii cu pasiune și le caută tuturor în coarne, e îmbietoare. E o întâmplare și nu o virtute că ne-am născut într-o credință și nu în alta, că am fost învățați să iubim Dumnezeul nostru curent și pe al altora dimpreună cu ei să-i disprețuim și urâm. Ca o diferență care nouă ortodocșilor ne repugnă e că iehoviştii și penticostalii nu cred în icoane și nu spun "Hristos a înviat", făcând alergie și urticarie dacă le spui așa ceva ! Cum se poate așa ceva, spun anticorpii spiritului nostru creștin ortodox ? Prejudecata regională a religiei în care te-ai născut te face simandicos în sine iar lecția învățată a credinței te face natural intolerant cu cei ce au altă credință sau nici una astfel încât mândru de religia ta poți fi misionar și prozelit îndemnând pe alții să caute adevărul în văgăuna pe care alții o detestă și îmbărbătat de Dumnezeul care te seduce poți să muncești fără preget pentru Dumnezeul regional al religiei tale cu însuflețire și avânt cum muncesc furnicile lucrătoare în mușuroi cu gândul numai la matcă. Alte religii proclamă războiul sfânt în numele învățăturilor religioase. Alții se omoară ei înșiși legându-şi bombe de corp ca să te omoare și pe tine și să îți demonstreze ce Dumnezeu și Rai minunat au câștigat ei iar tu prin necredința ta ai ratat. Noi știm în varianta noastră religioasă regională că se răspunde "Adevărat a-nviat". Când îi spui unui martor al Lui Iehova "Hristos a înviat" el îți răspunde : "Să fii sănătos !" E cu neputință ca toți în contrariile lor să revendice unul și același Dumnezeu, unul să fie ortodox, unul catolic, unul iehovist și altul penticostal și să existe un Dumnezeu unic care să-i accepte pe toți la care toți fac apel disperați crezând că sunt cei mai buni pentru credință iar toți ceilalți sunt rătăciți. Eu nu sunt ca voi, o oameni sporiți în credință din toate cultele religioase. Nimeni nu poate spune că nu sunteți buni la suflet și inimă dar cine poate spune despre cine că-i mai rătăcit ? În ziua când religia ar putea deveni una, cum unul e Dumnezeu, fără diferențe așa cum diferiți sunt și oamenii aș putea să mă uit cu interes și simpatie la atitudinea religioasă. Ce am de pierdut când constatând cearta inutilă și contrapriductivă a tuturor religiilor care-şi doresc reciproc moartea și pieirea mă țin departe de toți ? Pierderea e a mea desigur iar pentru voi e-un câștig, căci după voi sunt un personaj urât după cum bine vedeți ; un personaj imposibil. Cel mai la îndemână vă e să-mi spuneți necredincios ; adică din punctul vostru de vedere, ciumat. Și să vă simțiți foarte mândri și fericiți când știți că Dumnezeu mă va pedepsi pentru păcatul neascultării și necredinței mele pe când vouă Dumnezeu vă va da mântuirea exact după pofta ce-o poftiți când după rugăciunile ce le adresați Creatorului sunteți absolut convinși că veșnicia vă stă la îndemână s-o cuceriți cât ai pocni din deget sau ai face o singură cruce cu limba-n gură iar pentru asta veți fi la infinit în părtășie cu Domnul în Rai, doar datorită credinței voastre care e alfa și omega și unor rugăciuni pe care le spuneți o seamă de ani până veți muri, amin.
  După ușa pe care ați deschis-o voi, mă priviți cu oroare și dezgust. Eu la rândul meu nu pot să fac altceva decât să vă privesc și eu dezamăgit și cu groază, zicându-mi trist în sine că am avut neșansa să dau ochii cu voi, să mă nasc odată cu voi într-un veac și ev modern dar la fel de întunecat și sângeros ca toate cele trecute. De ce nu putem trăi niciodată alături de Dumnezeu într-un veac al păcii, al luminilor și civilizației ? De ce trebuie să fim dintotdeauna captivi veacului ororilor și perimatelor habitudini religioase care, practica demonstrează că sunt ineficace dintotdeauna și sunt astfel inapte a opri răul din rădăcină, atât cauza răului cât și efectele lui ? Astfel încât indiferent câte rugăciuni se fac, din toate timpurile tragedia umană își vede de cursul ei și toate ororile lumii, trecute, prezente și viitoare sunt garantate neîntrerupt de la Facerea Lumii sub autoritatea Lui Dumnezeu și a religiei aferente care fascinează irezistibil oamenii. Prin a fi religios și a frecventa Dumnezeul de serviciu al vremii înseamnă a crede încăpățânat într-o soluție subiectivă și ineficientă a vremii ; o soluție ineficientă, de avarie, nu una logică și limpede căci nu putem privi lipsa evidentă a Lui Dumnezeu din coordonatele carteziene ale vieții noastre și plasarea Sa încăpățânată în abstract, decât ca o soluție ilogică,  ineficientă și inutil complicată a timpului, ca o redundanță contraproductivă și nefuncțională, ca o amețeală ilogică dar autoasumată care ne face bine nu trupului care avea mai mare nevoie, nu realității și nevoilor practice imediate ci doar spiritului, adică visurilor și închipuirii reacțiilor chimice neuronale ale kilogramului întâmplător și sărman de creier din tigvele noastre. Realismul animalelor care nu sunt capabile de inteligență și spirit și implicit de religie e mai logic și curat, mai cinstit în precaritatea sa decât spiritul uman care datorită inteligenței evolutive a speciei noastre a dezvoltat gene religioase dându-i un sens și viață Lui Dumnezeu, scoțându-l viu din neantul neființei unde e de fapt. Prin Dumnezeu toți oamenii dezertează artificial și comod de la condiția brută, naturală, normală zoologică în care speciile se chinuie să trăiască, pândite la tot pasul de riscuri, primejdii și religia curentă a animalelor nu poate fi decât fuga sau camuflajul pentru a nu putea fi văzut și prins de dușman și a ajunge o gustare în meniul lui. Dacă antilopele ar fi avut inteligență toate ar fi crezut într-un Dumnezeu al lor ierbivor cu coadă și copite, izbăvitor, patron într-un Rai zoologic, retrăgându-se în acel Rai de copitate, cum Dumnezeul nostru este patron într-un Rai antropomorf, disperate de răutatea leilor care le vânează din toate timpurile. Așa a făcut și omul asaltat de vicisitudinile și încercările existenței iar spiritul uman încărcat de inteligență a dezvoltat capilarele percepțiilor transcendente prin care rezolvăm prin evlavie religioasă și rugăciuni în stilul nostru uman toate dezavantajele selecției naturale ale evoluției noastre cum ar fi frica, ura și sila de greutățile și complicațiile existenței, frica de moarte și de selecția naturală care oricum ne triază și pe noi și ne suprimă pe cei mai mulți așa cum se întâmplă în tot regnul animal. Astfel că nu trebuie să ne mai mirăm de unde ne vin atâtea lacrimi când animalele care suferă aceeași tragedie anatomică a cărnii ca și noi nu au lacrimi și nu plâng niciodată oricât ar suferi pentru că lipsa de inteligență le-a tăiat lacrimile și posibilitatea de a-şi imagina vreodată vreun Rai și Dumnezeu izbăvitor. Lacrimile noastre sunt inteligența noastră. Sunt dorul nemângâiat de Dumnezeu, un stăpân cum nu s-a mai văzut pe această lume, atât de neverosimil de bun cu robii Săi. Nimeni n-ar mai plânge dacă subconștient n-ar aștepta să îi vadă Dumnezeu din cer drama și să i-o mângâie părintește. Plângem nu pentru că ne doare ci pentru că ne imaginăm că există cineva acolo sus care ne iubește, când în această viață nimeni nu poate fi iubit de nimeni veșnic deoarece când ne întâlnim cu cineva întâi ne punem problema nepăsării, apoi a urii și disprețului iar la urmă de tot ne punem problema că am putea să-l iubim. Dumnezeu de aceea e irezistibil căci prima dată ne iubește mai mult decât să aibă alte prejudecăți. Dumnezeu iubește pe cei pe care nimeni nu-i mai poate iubi. Îi iubește pe orbi, pe bolnavi, pe năpăstuiți și îi poate săruta pe gură în Rai când le va veni rândul pe toți cei plini de bube și molime, pe toți cei nenorociți. Iar pentru acest fapt și noi ne îndrăgostim la prima vedere de Dumnezeu astfel încât plasăm în El cel mai frumos vis de dragoste al nostru scontând că El o să ne alinte acolo sus în cer și o să ne vindece și tămăduiască de toate beteşugurile, bolile și durerile care acum fac ravagii în noi și ne transformă viața într-o ruină. Acel cineva de sus care ne iubește ne seduce complet cu dragostea Sa. El e Dumnezeul care o să vadă și înțeleagă durerea noastră, un personaj prietenos care ne poate nu numai vedea și înțelege dar și tămădui de toate durerile. De fapt lacrimile noastre vin natural, nu că ne-ar durea cancerul și rănile ci că suntem îmbolnăviți de inevidența și utopia unui Dumnezeu. Suntem îmbolnăviți de dorul de El ca salvator al speciei noastre vânată și decimată oricum de selecția naturală. Dacă Dumnezeu ar fi o evidență, cancerele nu ne-ar mai durea. Am râde de boli, de molime și de gloanțe, ne-am amuza dansând cu Dumnezeu sirtaki cum dansa Zorba grecul cu prietenii săi. Cu cât Dumnezeu ar fi mai real și palpabil, durerile cancerelor ar scădea până când ar dispărea detot făcându-ne să râdem și să batjocorim boala și moartea care sub un Dumnezeu real nu ne-ar mai chinui. E imposibil ca un Creator al excelenței și geniului cum trebuie să fi fost Dumnezeu în idee, să fi găsit cu cale pentru zidirea noastră cea mai proastă și ineficientă soluție făcându-ne din lut care apoi s-a transformat în carne, cel mai complicat, sensibil și puțin rezistent element de construcție în care iminența bolilor și disfuncțiilor face ravagii și face să ne îmbolnăvim și să murim cu zile atât de lesne ! Carnea noastră e când prea slabă, când prea grasă, niciodată nu reușim să o menținem sănătoasă astfel încât disperați de acest fiasco al cărnii, ne-a cășunat pe suflet, singurul din noi care se mai poate salva și ieși teafăr din complicația și neajunsul existenței și care ne poate recupera șansa ratată la viața de carne. Dacă ceva poate scăpa viu din tragedia cărnii noastre și acela este sufletul, noi suntem mulțumiți, iată explicația seducției credinței în Dumnezeu care s-a întâmplat spre fericirea noastră să fie un colecționar de suflete ! Dezinteresați de carnea noastră, nu mai avem ce face cu ea. Nu ne mai interesează faptul că devine un hoit conținând pure elemente din tabelul lui Mendeleev : Apă, formată la rându-i din hidrogen, gazul de bază al componenței unei stele și oxigen, un alt gaz care se găsește în univers. Ce-l interesează pe credincios care se prezintă la rendez vous-ul cu Dumnezeu cu sufletul ce soartă a avut hoitul care putrezind înapoiază pământului toate elementele pe care le-a împrumutat temporar pentru viață : potasiu, calciu, carbon, fier și alte elemente care se găsesc și în conținutul nebuloaselor cosmice de care Dumnezeu nu ne-a spus neam în Cartea Sfântă ? Acele nebuloase cosmice sunt rezultatul exploziilor unor străvechi stele. Acel praf al exploziei unei stele moarte s-a adunat, s-a condensat în miliarde de ani și a format pământul de azi. Într-adevăr suntem făcuți din pământ dar după o lungă experiență a evoluției și întâmplării, a haosului și legii entropiei. Numai puțin dacă eram mai aproape sau mai departe de soare nu mai eram posibili oricât ar fi fost Dumnezeu pornit să ne olărească tot din lut căci din ce altceva ar fi putut ? În loc să pornească cu halatul alb, cu materiale prețioase, rezistente, scumpe și nobile, cu laboratoare divine dotate și sofisticate, Dumnezeu a pornit să ne facă din glod, murdărindu-se pe mantia divină de noroi până-n coate și barbă. Asta pe noi nu ne interesează când pentru noi are valoare doar sufletul, aburul care iese ocult din agonia gurii noastre căscate muribunde și se duce în Cer la Dumnezeu care s-a spălat pe mâini de lutul din care ne-a făcut, cu toate lacrimile noastre. Mânați de emulația credinței și a alegoriei sufletelor de pe lumea cealaltă pe noi nu ne mai interesează cum de făcându-ne așa precar dintr-o carne lesne stricăcioasă și vulnerabilă a ratat Dumnezeu o unică șansă în univers de a face ceva memorabil și măreț.  Făcându-ne din lut care s-a transformat în carne, cum de nu s-a gândit Dumnezeu că vom deveni atât de vulnerabili condițiilor mediului terestru când dacă stai prea mult la soare faci cancer de piele când furtunile solare ne iradiază trupurile firave iar tehnica ne e zdrobită când radiațiile cosmice transmise de furtunile solare ne ard transformatoarele și lasă în beznă metropole întregi și pe noi cu frica în sân bătând mătănii și făcând cruci la orice cutremur, inundație sau cataclism natural ? Nici un Dumnezeu al intuiției și prevenției nu ar fi ales ca mediu al creaturilor Sale un pământ totuși atât de periculos unde trebuie să murim regulat fie de un cancer al radiațiilor de la Cernobâl ori de aiurea, fie de un cutremur, fie de o inundație, fie de trăsnete și fulgere, ca să nu mai vorbim de cataclismele umane pe care le producem noi înșine cum ar fi războaiele. Ce sunt războaiele dacă nu niște lupte de câini care se petrec sub ochii ahtiați de lupte ai Lui Dumnezeu care se pare că-L distrează aceste lupte deoarece sunt posibile și nu le oprește brutal ? Dacă Dumnezeu ar vrea să termine odată cu toate războaiele și dramele noastre, numai odată dacă ar fi țipat i-ar fi speriat pe toți și i-ar fi lecuit să mai fie oamenii pentru ei înșiși stricători de pace și să nu mai fie lupi unii pentru alții potrivit proverbului latin : "homo homini lupus". Poate Dumnezeu să existe în Atotputernicia și Geniul Său și să permită așa ceva, să fie chiar autorul moral al acestei tragedii umane ? Foarte puțin probabil căci în caz afirmativ Îl putem bănui pe Dumnezeu de cruzime și de cinism ceea ce nu e cazul. Mai logic e să constatăm cum Dumnezeu e o necesitate decât o evidență și cum e o alegorie decât un personaj istoric real care e plin de atâta bine dar nu-l poate implementa în omenire pentru simplul motiv că nu există. Așa cum matematica e o știință abstractă a numerelor, Dumnezeu e o știință abstractă a fricii, a calmării în abstract și postumitate a durerilor și groazei noastre native de tot și de toate. Nu e vina noastră a oamenilor că Dumnezeu ori nu există, ori dacă există în condițiile date tragice pentru noi înseamnă că a pierdut totul pe mâna Lui, ratându-şi cariera divină și distrugându-ne și pe noi odată cu El. O realitate pare a fi fost doar Iisus. Un Dumnezeu ca tată al Lui și al nostru, un Dumnezeu al mulțimii elementelor reale și raționale nu lăsa după logica cea mai de bun simț ca Iisus să fie umilit în halul în care a fost umilit mai ales că tot chinul Lui Iisus a fost până la urmă inutil căci în zadar a făcut Iisus o călătorie în iad cu moartea pre moarte călcând când nu a reușit să schimbe cu nimic tragedia umană, moartea scăpând bine mersi din mâinile Lui Iisus astfel încât ea își face neîntrerupt jocul și numărul cu noi și face ravagii în rândul oamenilor, prolific de la Facerea Lumii. Salvat de fiecare dată de bunătatea umană, totuși Dumnezeu are o șansă la existență chiar dacă personal nu face nimic să o confirme și susțină. Când vrei să vezi pe Dumnezeu, te uiți în ochii credincioșilor și Îl vezi ca idee, ca fum, ca abur și ca vis. Oamenii nu au nevoie de evidența Lui Dumnezeu, de imaginea Sa, de a fi mângâiați de El pe cap și de ceva mai mult ca să fie oarecum mulțumiți. Astfel ei habar n-au cum sunt îmbolnăviți cu morbul iluziei binelui neapărat postum când viața și timpul nostru fizic oficial nu sunt decretate decât ca o materie primă ieftină, o rampă de lansare plină de ispite insurmontabile pentru scopul final al accederii în lumea de apoi, încât viața noastră devine o neviață, un stagiu plicticos plin de capcane, primejdii și dureri la fel ca în toată istoria omenirii făcând din viață nu un noroc și o sărbătoare ci un cortegiu funerar în care trebuie să mergem toți cerniți și dezabuzați către damnarea inexorabilă în iad. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată să-i fim supuși și să ne închinăm vidului și unor icoane și plăsmuiri ale minții care înfățișează acest vid și-i dau numele generos de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată nimic căci nu poate vorbi cu noi direct, El e un abur, un concept, nu e prezent, e în altă dimensiune și în alt timp sau în nici unul, la care noi efectiv n-avem acces și chiar dac-ar țipa și urla dojenindu-ne pentru păcatele noastre tot nu l-am auzi niciodată tot ce ne spune și ne cere pentru că nici o informație nu poate porni dintr-o sursă egală cu vidul, încât ce-i tăcerea Lui Dumnezeu decât numele generic al acestui vid ? Nici măcar asta nu contează pentru verva religioasă umană căci sunt suficiente doar vedeniile și imaginația noastră bogată religioasă, credincioșii îi spun revelație, care ne ajută să comunicăm de altfel atât de frumos cu Dumnezeu. O întreagă literatură religioasă demonstrează această frumoasă comunicare a oamenilor cu Dumnezeu și niciodată invers. Însă voi cei credincioși ați decretat asta, în numele Lui Dumnezeu i-ați pus în gură obligații pe care El nu ni le-a cerut direct și explicit ca să ne facă viața imposibilă și cernită de atitudinea întunecată religioasă în care nu ai voie să trăiești ci doar să viețuiești, în care nu îndrăznești să te intitulezi om ci viețuitoare cum se intitulează călugării într-o culme a modestiei și supunerii lor religioase de frica stăpânului discreționar și imprevizibil denumit Dumnezeu. O, oameni religioși ! Voi puteți fi și chiar sunteți buni dar habar n-aveți măcar că atitudinea voastră e antiumană și sinucigașă. A nu ști pentru ce trăiești, a nu ști care e sensul tău practic în univers, a găsi în Dumnezeu din cealaltă lume și celălalt univers un sens și o rezolvare paliativă a nevoilor noastre stringente practice,  tot o sinucidere e, cu efect întârziat ; sinuciderea perfectă ; o sinucidere sub efectul inconvenientelor și angoaselor alerte ale vieții. Devii credincios după ce experimentezi dramele și durerile vieții cărora nu le găsești remedii și soluții practice. Când nu mai reziști te sinucizi de-adevăratelea sau te sinucizi în Domnul. Credința e o sinucidere ușoară, simpatică și onorabilă, e sinuciderea adusă la sublim, recomandată de morala și uzanțele vremii ca unica terapie de șoc acceptată căci merge pe căi oficiale unanim acceptate. Căci în sinuciderea clasică scapi de tine dar scapi de tot și pierzi tot. Pe când în abandonarea întru Dumnezeu ai șansa mentală de a te crede la adăpost ascunzându-te de moarte în lumea religioasă ca o sardină într-un banc vânat din toate părțile de răpitori. De fapt sângele vostru dragi prieteni visători de Dumnezeu este iremediabil otrăvit de convingerile voastre închistate în totalitarismul religios ce dă vigoare crezurilor voastre întunecate și obscurantiste, antice, depășite, fundamentate pe o expirată legendă a poporului antic evreu al cărei erou, Iisus, în lipsa incredibilă de atâta timp a altui exemplu mai uman și bun pe pământ, și astăzi ne mobilizează la credință și la a preamări un Dumnezeu total absent dar care Îi e rudă, e chiar tatăl Lui Iisus și prin asta capătă putere și substanță în inimile noastre în ciuda eternei și incredibilei discreții divine. Mobilizați de această atitudine religioasă, voi credincioșilor sunteți totuși buni la suflet și la inimă. Altfel erați bestii și criminali iar lumea și viața un iad la propriu. Prin credință cultivați societatea perfectă a Raiului. Ducându-vă toate bagajele și disponibilitățile acolo pe pământ nu vă mai rămâne nimic. Se poate spune că nici rău nu vă pare. Unui credincios nu-i pare rău că moare căci el știe că-i moare hoitul plin de boli pe când sufletul are atâtea oportunități în cer... Vouă credincioșilor nu vă place viața când ea pentru voi nu e o bucurie ci o complicație tranzitorie. Nu e mai bine în Cer la Dumnezeu ? Nu e mai bine să opuneți Raiul vostru luminat, minunat și insipid, iadului nostru al păcătoșilor, cel garantat, cel de toate zilele cu instrumentele de tortură adecvate și rânduite cu atâta exuberanță și mândrie de Creator, Domnul Savaot sau Iehova ? Cu ce v-ajută religia și credința dacă la fel vă lasă de răi și barbari și acum ca și în preistorie ori feudalism sub patronajul unui Dumnezeu ascuns preventiv în cele mai ascunse unghere ale universului, care n-a văzut și auzit nimic niciodată, care s-a spălat pe mâini de noi, care ne-a făcut așa răi și brute, hoți și criminali cum suntem apoi a plecat în Cer lăsându-ne în degringoladă și disoluție, stând ascuns după toate umbrele și incertitudinile, numai cu un carnet în mână în care trece cu cerneală roșie toate greșelile noastre, păcat de păcat de la Facerea Lumii și până în burțile gravide ale mămicilor care poartă în ele embrioni care încep să dezvolte odată cu bătăile inimii și cele șapte păcate cu care se va naște fiecare prunc, nimic nerămânând cenzurat de atenția și vigilența Lui Dumnezeu...? Orice criminal și despot al acestei lumi, orice Hitler ori alt tiran similar a fost întâi un embrion în burta mamei binecuvântat de Dumnezeu să înmugurească și să crească și ar fi fost un păcat să moară prin avort. Nu-i avortul un păcat ? Atunci să-mi spuneți pentru ce-a îngăduit Dumnezeu să se nască tiranii și zbirii, hoții, tâlharii și criminalii și toți stricătorii de dreptate și cum de nu i-a stârpit Domnul cu mâna Sa din burțile gravide ale mamelor lor ori cum de i-a făcut posibili prin creație ? Numai ca să ne complice existența și dintr-o cruzime și cinism neverosimile să ne facă viața urâtă și imposibilă ? Cum de sunt posibili cei ce ne înșeală, cei ce ne împilează și ne omoară cu zile ? O astfel de dreptate a Lui Dumnezeu te înnebunește de nonsens și stricăciune uneori. Nu ai voie să cercetezi legile Domnului fără riscul de-a fi făcut nebun de vei înțelege ceva când nimic nu-i de-nțeles și-n orice adiere de vânt poți găsi un miros fetid de disoluție, haos și degringoladă la propriu sau la figurat, semnul că Dumnezeu neavând cum să agreeze așa ceva, n-a existat niciodată, căci nu putea să fie atât de rău sau malefic și nepriceput ori cinic cu propria creație ca să îngăduie una ca asta unei omeniri întregi pentru care a inventat ca o scuză ieftină, ca un paliativ și o mângâiere ineficace un Rai cu totul neverosimil și inutil dintr-o altă dimensiune. Nu putea să îngăduie Dumnezeul cel bun să se îmbolnăvească un copil de leucemie și să vină unii cu cutia milei la ușă să dai cât te lasă inima pentru o operație de cincizeci de mii de euro în străinătate că altfel moare copilul sub ochii Lui Dumnezeu care e atât de absorbit și ocupat cu alte cele, cu Înfricoșătoarea Judecată, cu cercetarea rugăciunilor și fasoanelor noastre religioase. Așa ceva, asemenea neatenție divină și faptul că în urma trecerii Sale curg râuri de lacrimi și sânge, gemete și vaiete de durere demonstrează că Dumnezeu n-a iubit omul. Or fiindcă nu putem crede așa ceva, cel mai la îndemână și plauzibil este să vedem logic și clar cum Dumnezeu nu există și nu poate exista în asemenea condiții din păcate. Putem plânge pentru asta dar fără de nici un folos. Astfel, nu știm dacă această absență a Lui Dumnezeu e o dramă cosmică sau o eliberare. E eliberarea sclavului de pe plantație care dintr-o dată se vede liber, singur și înfometat, fără de asigurata ciorbă lungă cu gândaci, cu un singur bob de fasole pe care de bine de rău stăpânul i-o arunca în scârbă. Să constați că Dumnezeu nu există e tare dureros și liniștitor în același timp. Fără un Dumnezeu care să te arunce ca un hingher ca pe un câine în iad parcă te simți mai bine.
  Paradoxal, eu iubesc Dumnezeul care nu există și vă mișcă pe voi de emoție deși orice emoție de-a voastră nu poate să-mi facă decât scârbă și oroare în condițiile în care tolerați ca rege un Dumnezeu al nonsensului adică al ororilor curente, nedreptăților și leucemiilor de copii care au fost, sunt și vor mai fi în vecii vecilor sub domnia Dumnezeului curent care nu dă semne că nu-i place să guverneze peste așa ceva ci în fiecare an mai sporit inspiră credincioșia robilor Săi de Paști, de Crăciun și-n toate sărbătorile să se roage fierbinte și loial nimicului și vidului metamorfozat în Dumnezeu. Trebuie să fii chiar orb din naștere ori mânat și mâncat de snobismul emulației religioase curente ca să nu vezi că nimicul și vidul sunt gemeni identici și complice prin tăcere și ineficiență cu însuși Dumnezeu. Mulți văd în tot ce mișcă pe această lume mâna Lui Dumnezeu. Cât de simplu și comod e să tragi această concluzie ! O râmă cu minte, din comoditate ajungea la aceeași concluzie, că există Dumnezeu. La fel și noi oamenii ne mângâiem cu acest vis. Și nimic nu umbrea acest gând și percepție dacă tot ce mișca era bun și drept, cuminte, ordonat, perfect și sublim ca însuși Dumnezeu. Ca oameni e aproape jenant să constatăm peste ce lume reală, peste ce abis de crime și vaiete de suferință guvernează Dumnezeu și cum le-a întocmit pe toate atât de sângeros și lacrimogen încât nu intuiește dorul nostru neostoit de dreptate și de bine, că ne-am săturat de minciuni, de alegorii și povești despre cât e de bun Dumnezeu, că ne-am săturat numai de reclame și vești proaste la televizor când am dori în schimb atât de fierbinte să anunțe Dumnezeu cu gura Lui într-un breaking news că s-a terminat toată tragedia umană odată pentru totdeauna, că s-a terminat cu toată încăpățânarea Lui de a se face vizibil și util pe pământ odată pentru totdeauna ; că s-a terminat cu bolile, cu durerile, cu lacrimile, cu dracii, cu iadul și cu Raiul și cu lumea cealaltă cu tot, aducând acestei lumi eficiența, frumusețea și divinul pe care-l visăm cu ochii deschiși și bolnavi de credință, visând și jinduind la cer adică la nimic posibil fizic și matematic. Spuneți-mi pentru ce n-o face și pentru ce nu se identifică Dumnezeu la lumina zilei și rațiunii noastre dacă tot ne-a dat-o, preferând să se ascundă după ducele și salvatorul anonimat umplând cerul în schimb cu tot felul de sfinți și duhuri bune sau rele, de îngeri sau demoni care nu ne spun nimic și ne lasă reci în lacrimile și durerile cărnii noastre ? Dacă vă face plăcere scuipați-mă, huliți-mă și împroșcați-mă cu lăturile considerentelor voastre moral religioase de doctoranzi în teologie dacă vă cauzează aceste blasfemii pe care le arunc în vid și n-au nici o șansă să se lipească de Dumnezeu care e frate geamăn cu vidul. Pentru voi și pentru Dumnezeul vostru eu sunt urât, respingător și eretic. Lăsați-mă să fiu așa. Lăsați-mă să fiu urât. Lăsați-mă ca orice privesc sau ating să devină veșnic ca mine. Veșnic și urât. Pentru că urâtul, boala și moartea noastră sunt veșnice, deliciul lui Dumnezeu, cum îi place mai vârtos Lui Dumnezeu să ne vadă adică întâi bolnavi incurabil pe patul de spital, luând sfânta împărtășanie de la preot, apoi răposați, adică morți sadea, ca apoi cu un singur click să ne colecționeze sufletul și să îl prindă în insectarul tuturor oamenilor care au trăit numai pentru această plăcere de colecționar de suflete a Lui Dumnezeu. Când trăim Dumnezeu se simte rău. Și orice zâmbet, fericire și plăcere a vieții noastre Lui Dumnezeu îi fac rău și îi cauzează. Când ne simțim foarte bine Dumnezeu are accese de febră și vomă, se dă după colț și vomită ușurat. Căci frumosul, plăcerea și viața noastră sunt scârba lui Dumnezeu când întreaga viață ni se cere să ne pregătim pentru moarte adică pentru capriciile și experiențele cosmice secrete din lumea cealaltă a Lui Dumnezeu.  Deci eu iubesc ce-i place Lui Dumnezeu la noi, adică urâtul. Lui Dumnezeu îi place să fim urâți, suferinzi, cu lacrimi și dureri în noi. N-avem nici o șansă de atenție din partea Lui Dumnezeu dacă tindem la fericire, relaxare și confort lumesc. Virtutea sărăciei, durerii și suferinței e tot ce-i place Lui Dumnezeu la noi. A fi bogat și a-ți dona toată averea săracilor precum și a fi sărac și a profita după îndelungi rugăciuni de bunuri pe care nu ai depus efort ca să le produci, iată filozofia Lui Dumnezeu. Numai așa Dumnezeu îi poate iubi pe toți, și pe bogați și pe săraci.  Căci noi nu putem iubi ca Dumnezeu pe toți. Noi iubim doar urâtul nostru, iar al altuia ne pute. Trebuie să fii mai urât ca toți ca să dai vanității oamenilor satisfacția și plăcerea de a nu fi geloși pe tine și urâțenia ta. Orice frumusete are un cuțit pregătit la spate. Chiar Dumnezeu care e atât de frumos are detractori pregătiți să-L omoare cu hangerul pe la spate, pe care-i irită cu bunătatea și frumusețea Sa dumnezeiască... Și odată la două, trei mii de ani când se schimbă ciclic credințele și zeii, și Dumnezeul nostru monoteist de azi va da seamă și-și va pierde domnia uzurpat de zeii și credința politeistă uzurpate și ele la vremea lor acum două mii de ani de credința și Dumnezeul actual. Ciclul Dumnezeilor în univers se rotește cum tot în univers se rotește datorită legilor mecanicii cerești. De aceea putem fi și buni și răi indiferent ce Dumnezeu e la modă, Dumnezeu rămânând o forță ineficace, pur decorativă care ne face plăcere și ne mobilizează fiindcă așa vrem noi sau în lipsă de altceva mai mobilizator. În lumea înrăită și azi ca întotdeauna, ca dovadă că nici un zeu sau Dumnezeu n-a reușit prin Atotputernicia clamată s-o facă mai bună, în această lume așa cum e ea trebuie mai degrabă să fii un înger în piele de drac ca să nu dai de bănuit unei lumi bestializate, pregătită oricum pentru crima și disprețuirea ta. Chiar guvernul ne vrea răul, băgându-ne în mâncare codex alimentarius, E-uri și otrăvuri, pâine cu initium. Un singur politician a zis că vrea să spulbere tot acest rău și marasm. El prea a vorbit, prea a deranjat ca un haiduc puterea și sistemul prin emisiunile sale televizate de cu seară până-n zori când se ducea să se culce. De aceea spiritul lui de haiduc, ca în toate timpurile trebuia făcut să dispară. Și nu l-a luat nimeni în seamă persiflându-l și repudiindu-i însuflețirea și dăruirea, mânjindu-l cu bale letale de varan și modă curentă politică și socială a timpului. El a dispărut, i s-a închis gura fiind văzut ca ceva rău, topit în malaxorul prejudecăților, trendurilor și ighemonicoanelor noastre. Apoi a fost băgat la pușcărie cinci ani și jumătate doar pentru delict de opinie, fiind primul deținut politic de după comunism dacă vă vine să credeți sau nu. Cum poți încadra sensul puterii Lui Dumnezeu peste o astfel de lume nebună de apariția căreia Creatorul poate fi făcut răspunzător cel puțin moral ? De ce să crezi că a avut rost ca un Dumnezeu al binelui și excelenței să aibă vreun motiv a se compromite cu bună știință creând o astfel de lume peste care guvernează mândru și exuberant și care mai permite să se întâmple atâtea orori și nedreptăți ? Urâtul, dezordinea și haosul domină orice vezi și orice simți împrejur cu simțurile create de Dumnezeu. Cum putem crede că a creat Dumnezeu o astfel de lume a urâtului, neplăcerilor și durerilor când El nu e deloc așa și se spune despre El că e atât de frumos încât dacă L-ai vedea direct ai muri instantaneu ? Să mori bolnav și cu zile, urât, neiubit, păcătos, necredincios și liber în greșeala ta și damnat de un Dumnezeu exclusivist și capricios ca un om e tot ce e mai moral și eroic într-o lume părăsită de Dumnezeu și de care El fuge ca apa de pe gâscă. Frumusețea Lui Dumnezeu e doar o alegorie. E de fapt frumusețea puținilor oameni buni și drepți care există în toate timpurile și duc lumea și viața mai departe deosebind-o firav de jungla autentică a jivinelor și sălbăticiunilor. Nu e vina noastră că în orice unii oameni văd pe Dumnezeu iar alții din aceleași motive Îl contestă. Lipsa Sa de reacție și de eficiență face ca Dumnezeu singur să fie vinovat și pentru silogismele credinței, și pentru silogismele necredinței noastre.