CÂND NU MAI AVEM NIMIC DECÂT LACRIMI ȘI O VIAȚĂ LEGATĂ CU AȚĂ
Pentru orbii din naștere lumina e neagră și întunericul alb. O minune a Lui Dumnezeu. Ne așteaptă în Rai nenumărate astfel de minuni ca să ne facă să leșinăm de plăcere căzând sfârșiți pe spate pe pajiștile Raiului cu picioarele în sus ca găinile bete după ce-au ciugulit vișine din vișinată aruncate la gunoi. Am văzut un pianist orb. E japonez ; se numește Nobuyuki Tsujii. Cât talent i-a dat Dumnezeu ca să mânuiască toată claviatura pianului fără s-o fi văzut vreodată ! El e orb din naștere ; deci n-a văzut lumina zilei niciodată, nici culorile, nici obiectele, nici forma clapelor pianului. El când se așează la pian își ia prima dată un punct de reper, o clapă care știe el pe care o pipăie ușor, apoi, pe baza asta și studiind în prealabil piesa fără partitură ajutat de cineva sau din audiție, cine știe, începe să ivească muzica. Și să vezi ce pasaje dificile atacă fără să vadă locul de acționare a clapelor, uneori depărtate, punând degetul exact pe clapa care trebuie, fără să o rateze, cu o precizie uluitoare ! Întrebat fiind cum se descurcă cu pianul în asemenea condiții fără să vadă claviatura și partitura a răspuns că lui nu i se pare atât de greu deoarece în lipsa vederii pianul a devenit o parte a corpului său, un organ care funcționează împreună cu toate celelalte. Asta te face să te gândești că aici pare a fi mâna Lui Dumnezeu așa cum ne place nouă să credem și să zicem placizi și obosiți a ne mai bate capul și gândi la tot și la toate analitic când vedem că ceva este inexplicabil. De ce să gândești vreodată ceva ? Atunci când ceva pe lumea asta e inexplicabil și pare o minune nu e mai comod să zici că e un miracol al Lui Dumnezeu ? Comoditatea și relaxarea minții e o copie a comodității și relaxării cărnii care e o caracteristică a opțiunii comportamentului regnului animal. Ființele vii au voința reflexă de a simplifica efortul și a-l doza optim astfel încât să nu cheltuie inutil energie într-o realitate unde obținerea energiei e o luptă, lupta pentru viață într-o lume în care nu există resurse disponibile iar urgența pe care și-o pun speciile e de cine pe cine mănâncă, deci cine pe cine ucide. Oamenii au încetat a mai fi canibali dar nu și criminali. Se omoară unii pe alții nu să se mănânce ci pentru plăcere și potolirea unor prejudecăți și vanități. Nu sunt vanități toate ? Privind la scară macro, istoria omenirii e istoria unor crime, rezultate ale vanității unor ambiții duse la extrema răutății, iar epocile și societățile sunt construite pe o temelie de schelete, fericirea celor de deasupra fiind posibilă și exultând pe sângele îngropat al scheletelor din pământ. Deci ce bune sunt toate întocmite de către Dumnezeu și cum mai trebuie să fim noi de fericiți și satisfăcuți când Dumnezeu ne-a spus să stăm bine și cu frică, să stăm comod, că nu e treaba noastră să depunem eforturi să gândim, să cercetăm, să solicităm și să dobândim răspunsuri la întrebări care nu se pun Lui Dumnezeu și evident că nu au nici un răspuns. Să simplificăm totul și să ne conservăm eforturile și energia când știm că e un Dumnezeu Atotputernic care are putere și competență pentru tot și toate. Dacă toate aceste virtuți divine ar fi completate în tandem și de disponibilitatea Lui Dumnezeu de-a ne lua în seamă și a ne oferi explicații la întrebări totul ar fi perfect. În realitate disprețul Lui Dumnezeu pentru noi e evident când nu catadicseşte a ne da explicații necrezându-ne în stare să pricepem vreodată ceva din toată știința chestiunii religioase cu care se ocupă Dumnezeu. În ziua când oamenii L-au descoperit pe Dumnezeu cu competențele și veleitățile Sale cosmice și mărețe, au zis Evrika ! S-a terminat astfel cu greul, s-a terminat cu nefericirea. S-a găsit soluția salvatoare la tot ce nu are o soluție și surogatul de răspuns la tot ce nu are un răspuns. Religia e-o pace și-o odihnă care nu costă nimic într-o lume în care prețul păcii este războiul și prețul odihnei e ruperea de oase. A te mai gândi la minunile Dumnezeiești și a căuta explicații într-un cer vid care nu poate da nici o explicație e o cheltuire inutilă de efort și energie. Oamenii, împreună cu tot regnul animal își simplifică și își dozează foarte mult efortul. Când stăm pe scaun ne place în mod natural să stăm picior peste picior ca un picior măcar să stea mai relaxat. La fel fac și caii care stau tot timpul în picioare și în această poziție își mai odihnesc și ei câte un picior lăsându-şi greutatea când pe unul, când pe altul. La fel e și cu mintea și gândirea oamenilor care caută odihnă și relaxare psihică. Ne place să căutăm minții pacea și relaxarea neantului de dinaintea nașterii când nu eram nimic și nu dezvoltam nici un efort intelectual. Efortul înseamnă durere iar durerea înseamnă consum care distruge și duce mai repede la moarte. Noi urâm moartea deci nu ne place efortul care ne duce la ea. Ne place imobilismul și letargia din Rai unde ne conservăm energia și nu ne doare nimic căci am scăpat de corpul plin de boli ca o haină de molii. Pentru ce să-ți obosești mintea și să-ți arzi neuronii ca să cercetezi, iscodeşti, scorneşti, înțelegi și afli totul, când e mai simplu și comod să spui, atunci când nu înțelegi ceva, că e mâna Lui Dumnezeu ? Comoditatea ființelor umane însă e diferită de a dobitoacelor ; e o deformare profesională și o copie la indigo în avanpremieră a habitudinii și năravurilor viitoare pe care le vom avea în Rai acolo unde totul va fi o relaxare prin definiție, fără efort, fără muncă, fără durere, întristare și nici suspin. Deci când vedem minuni pe lumea asta, obosiți și indolenți prin năravul de-a ne gândi genetic la lenea din Rai, foarte frumos le punem toate pe seama Lui Dumnezeu, punându-i în cârcă totul, scârbiți și obosiți a mai gândi vreodată ceva, cu mintea mustind de euforia Raiului și condescendenței lingușitoare pentru Dumnezeu care e artizanul tuturor minunilor din acest univers. În acest sens și minunea unui pianist orb e creștinește a spune că se trage de la Dumnezeu.
Dar să lăsăm un pic această lene a gândirii care ni se cere prin program divin spunându-ni-se că nu trebuie să fim deștepți și să știm mai multe, că trebuie să ne păzim vârtos a fura mere din pomul cunoașterii binelui și al răului. Să lăsăm puțin pe dreapta această îndatorire a autismului programatic pe care Dumnezeu ni l-a solicitat și să analizăm un lucru simplu și incredibil : Cum a putut să îngăduie Dumnezeu ca printre atâtea alte rele să existe orbi din naștere ? Nu știu să fi avut Creatorul o bucurie sau satisfacție când a creat cârtițe și râme care nu văd fiindcă nu le trebuie acolo în pământ, dar cu ființele de la suprafață ce-a avut ? Beneficiul dulce al vederii nu era un minus și un pericol pentru univers și nici pentru Dumnezeu, pentru posibilitățile și bucuria ființelor de a recepta realitatea înconjurătoare prin toate simțurile date de Dumnezeu pregătite la maxim în așa fel încât să nu existe drame ale firii ca orbi din naștere, gemeni siamezi concrescuți, ciungi, ologi, muți, surzi, autiști ori alte pozne ale firii. A fi orb din naștere sau în general a fi handicapat e o ofensă adusă de către univers unei creaturi care a fost posibil să existe între coordonatele carteziene ale acestui spațiu și timp. Universul de fapt nu are nici o vină pentru toate dramele și tragediile umane. În fapt universul nu gândește, o facem noi pentru el. Și gândim logic și analitic mai departe. Ducem analiza până la capătul firului când nu mai găsim pe nimeni decât pe Dumnezeu care spunem noi că a avut un amestec cu privire la crearea spațiului, timpului, galaxiilor, planetelor, animalelor și oamenilor fie ei teferi sau orbi din naștere, leproși, ciumați, canceroşi ori buboşi. Când te gândești că Dumnezeu n-avea nici un motiv și interes alert și logic să dispună nașterea unor oameni care să fie handicapați sau orbi din capul locului îți dai seama că e cu neputință asemenea posibilitate de rateu al Creațiunii făcut cu voie sau fără voie de Dumnezeu. Dumnezeu nu putea fi atât de crud încât să văduvească o ființă a se bucura de lumina ochilor din naștere ori să-i fie periclitată printr-o mie de boli sănătatea corpului creat chiar de Creator. În consecință devine aproape clar că toate dramele și tragediile umane țin de evoluția aleatorie a biologiei, a evoluției speciilor, a tuturor fenomenelor din univers unde guvernează haosul, entropia, dezordinea, lipsa de armonie și perfecțiune. Creațiunea înseamnă implicit perfecțiune. Perfecțiunea și excelența sunt atuurile unui Dumnezeu. Din aceste calități pe care le are, Dumnezeu putea să molipsească nemijlocit și infailibil pe toți indivizii speciei umane, numai așa, ca dovadă vie că există Dumnezeu și se manifestă voluntar să inspire indivizilor virtuțile molipsitoare divine izvorâte din existența intrinsecă a acestei entități numită Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu n-a vrut să arunce în omenire liber și necondiționat virtuțile și calitățile Sale. N-a vrut pur și simplu și n-a avut de gând Dumnezeu să se multiplice în noi, preferând să rămână singur și neștiut în univers, inutil de nemuritor și rece ca un luceafăr al lui Eminescu. Astfel se explică toată drama umană și tot ce se petrece sângeros în lumea oamenilor, acești soldăței de plumb, joaca și ocupația predilectă a Lui Dumnezeu. Astfel nu poți rămâne la infinit imun și nepreocupat de trista realitate că un om născut orb ori cu cel mai mic handicap e proba că Dumnezeu nu există. Atâția oameni care suntem, născuți pentru-a muri efemer peste-o vreme e încă o probă că Dumnezeu rămâne cel mai frumos vis omenesc. Cine știe, mișcat de aceste visuri frumoase omenești și plictisit a mai vegeta în univers degeaba Dumnezeu va purcede cândva să existe. De atunci încolo nu se vor mai naște oameni orbi, surzi sau muți că nici unul din voi de-ați fi fost Dumnezeu pentru o zi n-ați fi dispus o asemenea cruzime a firii peste omenire, nici toate celelalte cruzimi din istorie întâmplate din voia și sub ochii Lui Dumnezeu. Să spunem că Dumnezeu a creat ceva în acest univers, că a creat de fapt totul, spațiul, timpul, materia și antimateria, vidul și materia neagră secretă care e de fapt 95% din tot ce conține universul, apoi niște extratereștri, sute de mii și milioane de lumi printre care și a noastră. A spune că Dumnezeu e artizanul tuturor acestora e atât de comod și la îndemână omului ! Omul e analitic și comod și judecă optim. Deci mai optim e să spunem despre noi și toate, bune, rele, buni sau răi că am fost făcuți de Dumnezeu decât să ne hazardăm în speculații eretice, ateiste, sceptice, toate obositoare și inutile prin îndrăzneala și lipsa lor de eficiență chiar dacă și speculațiile pot fi pertinente uneori. Făcând însă experimentul de a ne lua de pe ochi pentru o clipă ochelarii prejudecăților de tot felul vedem că Dumnezeu n-a scontat că nu avea nici un câștig moral și sufletesc ca să creeze o lume și niște oameni imperfecți cum suntem și să nu prevadă în primul rând înainte de-a ne crea că cea mai mică disfuncție în sistem, primele lacrimi ale oamenilor și cel mai mărunt beteşug al nostru se vor întoarce împotriva Sa căci Dumnezeu a fost declarat supercompetent cu atestat și Atotputernic deci nu trebuie să-i cauzeze că-i punem în responsabilitate faptul că e autor moral a totul, al îmbolnăvirilor noastre, al neputințelor noastre și e visul nostru cel din urmă și albia tuturor lacrimilor noastre. Cum există orbi din naștere prin îngăduința Lui Dumnezeu, tot atât de bine puteau și să nu fie tot prin voia și talentul creator divin. Putem spune orice despre tarele și defectele omenirii. Ea are un autor responsabil primordial din umbră care e Atotputernic și a făcut totul așa precum este dar putea face și altminteri, adică să dea măcar oamenilor, specia Sa preferată tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ori să-i scutească de lacrimi, nedreptăți, boli și dureri. A încercat un experiment, dar l-a plasat pe lumea cealaltă, deci e ineficient, când nimic nu L-ar fi împiedicat pe Dumnezeu să facă Raiul pe lumea asta ori să nu mai facă nimic niciodată și să nu mai ceară nimic de la noi orbii, mizerabilii și canceroşii de pe lumea asta. Oricum, Dumnezeu ne datorează multe, faptul că fiind robi ai Săi îi suntem avocați și tot timpul îl scoatem din încurcătură atribuindu-i toată frumusețea care există în lume și în oameni în porții neverosimil de mici pentru prestanța unui Creator care s-a ocupat de tot ireproșabil dar numai punând în noi atât de puțină bunătate, și numai de a fi prieten cu noi și a fi credibil, nu s-a preocupat niciodată. Dumnezeu e fericit pe lângă noi pentru că a scăpat de grija de Sine știind bine că oamenii din toată bucata grijei lor de sine îi vor dărui Domnului din altruism și bunătate cea mai mare parte, ei nerămânând cu nimic decât cu lacrimi și o viață legată cu ață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu