A FI ȘI A MURI, SUPREMA DEZONOARE (REACTUALIZAT)

46) A FI ȘI A MURI, SUPREMA DEZONOARE (REACTUALIZAT)
 
  N-om fi noi mai deștepți ca Shakespeare în zilele lui dar nici mai proști cred, căci după atâtea secole în care am uzat de un surogat de civilizație și cultură ajungem la aceeaşi concluzie ca Shakespeare asupra chestiunii fundamentale a vieţii : A fi sau a nu fi...? Evident că dacă e să ne luăm după sfatul oamenilor cu scaun la cap n-ar trebui să ne preocupe plenar dilema de-a fi sau a nu fi şi nici alte prostii filozofice dacă vrem să ne fie bine şi să trăim mult, ca cioara, nu atât aici pe pământ cât mai ales, o, după pofta ce poftim, în Cer lângă Domnul unde sunt legi divine cu care nu trebuie să-ți bați capul că nu trebuie să înțelegi nimic. Însuşi Eminescu a spus "Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun de le-nţelegi". Noi trebuie numai să n-avem nici o opinie, să nu ne-ntrebăm nimic, să nu dezvoltăm nimic cu creierul nostru intenţionat programat limitat de Domnul şi să ne abandonăm întru totul legilor divine date pentru uzul steril al vieţii noastre odată pentru totdeauna în Învățăturile Sfinte. Avem har Domnului o Carte Sfântă, Biblia, în care ne-a fost dat mură-n gură învăţătură de comportament în viaţă, ce tre' să facem şi ce nu, cum să ne gestionăm gândurile şi sentimentele, ne place ori nu, de vrem să ne fie nouă bine în ceea ce ni s-a hărăzit odată pentru totdeauna a ne bucura de ce ni s-a denumit viaţa noastră cea de toate zilele, căreia noi îi zicem : "legată cu ață". Ce-i viața decât intervalul acesta pasager ce începe cu întâmplătoarea naştere şi se termină cu abrupta, sigura şi obşteasca răposare întru Domnul, de unde de-abia de-acolo începe totul să fie frumos, adevărata viață, fericirea, huzurul, lenea,  odihna veșnică în dezirabilul Rai ? Dacă ar fi să ne preocupe cu seriozitate și interes chestiunea de a fi, pe cale de consecinţă ne vine în gând și ar trebui să ne preocupe şi chestiunea de a nu mai fi. Dacă pentru a fi mai putem avea pretenţia emiterii unor judecăţi şi impresii circumscrise pertinent doar în sărmanele limite ale vieții şi minţii noastre, că atâta avem și noi mai prețios și vremelnic,  asupra chestiunii de a nu fi, care nu are limite în negrul infinit al morţii nu putem emite nici un gând fără să cădem perpetuu într-o continuă şi inexorabilă eroare. Iată de ce simţind oamenii acest infinit al nefiinţei insolvabil şi inconvenabil minţii şi inimii noastre învăţate să uzeze de exuberanţa experienţei de a fi şi a palpa efectiv cu simţurile cărnii noastre totul, urzicându-şi aceste simţuri cu teribila constatare a sfârșitului lor într-un intransigent şi inexorabil neant al morţii, oamenii, dragii de ei au simplificat moartea şi chestiunea tulburătoare de a nu mai fi, prin religie, o perfectă formulă de autovindecare, avansând această fericită autosugestie uzului propriilor conştiinţe speriate de insondabilul iraţional al morții. Prin religie moartea e mai convenabilă şi suportabilă vulnerabilei firi umane. Mizerabila putrezire întru viermii cei neadormiţi, prin religie devine suportabilă conștiinței. Văzând terifianta şi neagra perspectivă a morţii, imuabilă, permanentă şi definitivă, oamenii au negat-o pur şi simplu dintr-un condei şi dintr-o trebuinţă a firii. Astfel dintr-o dată au văzut că se simt mai comozi și au un punct de sprijin în univers. Astfel, cu ajutorul Lui Dumnezeu au dat un sens inconvenabilului morţii încadrând negrul ei infinit intr-un teritoriu perceptibil, convenabil, dulce, liniştitor şi comod cu ajutorul căruia mai poţi trăi calvarul vieţii şi mai ales al morţii având o vie speranţă: Raiul. Mai genial medicament, mai potrivită terapeutică nici că puteau găsi oamenii, negându-şi pur şi simplu moartea, ucigând-o printr-un susţinut efect placebo al autovindecării religioase. Nu puteau singuri face asta. Doar Iisus i-a ajutat prin exemplul Său înviind din morţi cu moartea pre moarte călcând. Mi se pare că astfel, pentru a ne potoli vanităţile, mult prea mult şi mult prea pe nedrept a suferit Iisus pentru zăbavnicii de noi. Ca să ne fie nouă bine şi să nu înnebunim și murim de urâtul şi definitivul morţii Iisus a deshămat de la treburile mai înalte şi serioase ale Universului cu care se putea ocupa în competența Sa cu geniala Sa vocaţie divină, lăsând baltă atâtea alte treburi din Univers să aștepte în zadar necesitatea intervenției divine. Competenţa talentului divin lăsat astfel liber de la treburile mai importante ale universului s-a specializat pe oameni și astfel Lui Dumnezeu i-a cășunat a se ocupa cu predilecție de noi. Nu știu de ce, Dumnezeu şi Iisus, ratându-şi poate carierele au preferat să se plafoneze şi limiteze pentru noi şi vanităţile noastre preferând să fie şefii noştri, ai gestionării şi viermuirii noastre într-un loc real numit pământul și altul imaginar și izolat de la periferia Universului numit Rai. Astfel, acest mult invocat Rai e un loc numai pentru noi oamenii, nu şi pentru animale, nu şi pentru plante şi copaci, nu şi pentru orice altceva este viu în afară de oameni. Din punctul acesta de vedere orice alt regn în afară de cel uman e mai ok căci nici un copac sau nici un câine n-a avut pretenţia ori accepțiunea să moară un Iisus câinesc ori vegetal în chinuri pe cruce pentru el, să coboare în iad mânjindu-se de toate spurcăciunile şi să omoare însăşi moartea câinească sau vegetală pentru potolirea unei vanităţi religioase particulare cum au oamenii. Pentru netrebnicii de noi,  prin religie și spiritul ei cazon de a opri și interzice tot ce reprezintă febră, sentiment, pasiune și gândire, plăcere și voluptate, am inversat astfel în slăbiciunea noastră viaţa cu moartea, dând vieţii înţelesul şi preţul mizerabil al netrăirii, al ascezei ca pregătire pentru moartea parfumată şi drapată cu esenţele şi parfumul Raiului. Fiind astfel odorizați cu parfumul și năravul Raiului, i-am dat morţii efective de care similar nouă nu scapă nici un hoit de câine ori altă vietate întru putrezire şi mizerie, i-am dat înţelesul şi visul dulce al vieţii veșnice. Un Iisus şi un Dumnezeu consumaţi şi revendicați până la extincție de oameni a fi antropomorfi, obligați să se specializeze și mărginească doar la gestionarea măruntelor treburi umane în tot universul care-i aștepta, au fost astfel iremediabil deturnați de oameni și răpiți din Cer ca să funcționeze exclusiv pentru uzul uman, să funcționeze ca niște motoare puternice la ralenti pentru potolirea vanităţilor particulare religioase omenești. Dumnezeu și Iisus răpiți din Cer de la gradul de mareșali și generali ai universului pentru a fi intendenți la magazia cu cazarmament uman, au fost puși la munca de jos a universului, obligați de oameni ca să-i mângâie divin pe toți pe creștet. Prin această vanitate umană,  visurile, speranțele și fanteziile umane despre sejurul etern din Rai capătă consistență și curaj. Nimeni nu se mai gândește dacă și Dumnezeu vrea și El să fie regele gunoaielor umane, dacă și Lui îi place să pască aceste oi, acești robi declarați pe pajiștile universului. Odată prins în corzi și revendicat din cer pentru uzul efemerității umane, Dumnezeu nu mai poate scăpa. Oamenii nu realizează astfel că Dumnezeu și Iisus sunt ostaticii oamenilor, adică o pierdere pentru Univers. Un Dumnezeu ocupat cu noi şi ieftinele noastre tabieturi şi habitudini lucrează pentru noi plictisit şi agasat, şi nu e eficient sută la sută nici pentru noi, nici împotriva celui mai rebel bolovan care gravitează haotic în centura de asteroizi din sistemul nostru solar și amenință să distrugă Creația Divină, pământul și viața, într-o normală extincție cum au mai fost. Acea piatră rebelă, scăpată de controlul Lui Dumnezeu ocupat prea vârtos cu mofturile noastre religioase s-ar putea să se desprindă şi să ne lovească chiar în mijlocul liturghiei de fiecare duminică, căci suntem miliarde şi fiecare cu rugăciunea lui particulară de sănătate şi spor în casă, și să-i potolească Dumnezeu pântecăraia burții etc, iată mărunte și efemere pretenţii adresate şefului Universului, nu reuşesc decât să-L agaseze şi obosească nejustificat pe Dumnezeu printre serioasele-i responsabilităţi ce le are sau ar trebui să le aibă în gestionarea întregului Univers, în schimb fiind sedus să se ocupe plictisit numai de febra noastră religioasă. Inconştienţa noastră în a persista să-L revendicăm pe Dumnezeu egoist doar nouă răpindu-L în totalitate chestiunilor stringente şi problematicilor Universului care aşteptau competenţa şi timpul Său neştirbit, pretenția noastră de a ne adresa direct Creatorului, simplu și direct posibil doar printr-o cruce cu limba-n gură o poate ierta doar Dumnezeu în marea-i bunătate dar noi n-ar trebui să ne-o iertăm niciodată. Căci dorinţele, rugăciunile şi litaniile noastre adresate neobosit Domnului sunt ridicole ca vacarmul dintr-o fermă avicola unde fiecare găină emite pretenţia unui important mesaj de cotcodăcire adresat pereţilor halei, fără de care nu putea sfârşi în ciorbă căci așa spune religia și limba cotcodăcească. Nu pentru zburat sunt aripile găinilor de avicola ; ele pigulesc cuminţi urluiala dată şi cârâie, cotcodăcesc şi fac ouă în neştire să avem noi de Paşte. Nu pentru zbor, libertate şi viaţă ne e dată mintea şi inima noastră ; ele ne sunt create de Domnul pentru propriu-i folos și Domnul e creat de noi pentru propriul nostru folos, un folos reciproc avantajos ademenindu-ne și păcălindu-ne reciproc, Dumnezeu pe noi și noi pe Dumnezeu într-o irezistibilă și dulce şaradă și poveste religioasă. Tupeul uman e fără margini când decretăm că Domnul este în Cer pentru noi și micimea noastră, iar iresponsabilitatea și vanitatea divină e de neiertat și incredibilă când crede că trebuie să aștepte ori să pretindă de la niște microbi ce suntem în univers îndatorirea de a-i face un steril și inutil cult al personalității, de a-L sluji întreaga viaţă şi întreaga moarte pe Dumnezeu, deși un Atotputernic n-are efectiv nevoie de nici un sluj și nici un serviciu, El putând totul, definitiv de unul singur. Astfel viaţa ne-o omorâm și otrăvim cu indispensabile accente şi privaţiuni religioase iar moartea ne-o poleim, înviem şi parfumăm cu deodorantul plăcutului şi romanticului vis al mântuirii. E unica soluţie sine qua non ca să putem suporta veșnicia morţii care ne-a fost relevată ca cea mai urâtă poveste din care poţi ieşi doar amanetându-ţi integral fireasca simţire şi trăire umană şi întregul corp de carne celor mai draconice, penitente şi inumane conduite dictate de pravilele cultului religios înrădăcinat genetic și organic în fiinţa umană de la început, încă din preistoria umană atinsă ca de-o boală de firescul obscurantism, rezultat al vicisitudinilor vieţii ameninţată de stihiile naturale și neprielnice ale ei. Cum insuportabil şi inadmisibil firii umane inteligente e gândul că vine scadenţa să mori, deci să ieşi din uz şi garanţie ca o marfă veche pe galantar şi să te strici astfel şi să putrezeşti în sordida soartă a descompunerii ca un măr căzut în glod, singura variantă convenabilă pentru conştiinţa umană e şuntarea şi păcălirea morţii prin cel mai eficace vis : cel al vieţii veșnice. Nici un filozof raţionalist, ateu, liber cugetător sau sceptic nu va găsi prin ignorarea ori negarea religiei liniştea şi formula fericirii pe care o trăieşte autentic cel mai ignorant şi incult om religios dar care printr-o simplă dar pioasă rugăciune adresată din inimă Domnului şi întregului univers oriunde L-ar conţine acesta pe Dumnezeu, reuşeşte să-şi pună universul, veșnicia și pe Dumnezeu la picioare, să acceadă la convenabila soluţie a păcii interioare prin cooperarea și osmoza indisolubilă cu Dumnezeu şi a ascultărilor trebuincioase severității și intransigenței soluţiilor Sale. Astfel, omul religios, omul frumos cum spune Dan Puric e supermulţumit cu soarta sa, cu rostul vieţii sale scurte şi efemere dar mai ales cu rostul morţii sale căreia i-a găsit un înţeles şi o soluţie prin ascultarea de Dumnezeu și servitutea integrală față de Dânsul, fără de nici un comentariu. Nu contează că omul religios nu are percepţia că are o viaţă scurtă şi efemeră și că pentru asta protestul fiinţei raţionale adresat Organizatorului Suprem al universului ar trebui să fie susţinut. Omul trebuie să fie mulţumit însă cu porţia cazonă a raţiei lui serbede de viaţă gestionată de un Dumnezeu responsabilizat și mobilizat de oameni meticulos și erudit a se ocupa de noi și mărunțișurile noastre. Mulţumit cu zeama lungă şi insipidă a credinței ce i s-a turnat în gamelă la drum în viață omul e fericit și anticorpii ființei sale sunt învățați să lupte contra necredinței și să fie avocați ai Lui Dumnezeu. Mulțumit trebuie să fie omul frumos și religios ori dacă trăieşte douăzeci, patruzeci ori nouăzecişinouă de ani. Înţelept este să spunem că Domnul a dat, Domnul a luat, iar pentru asta numele Domnului trebuie să fie binecuvântat și în veci lăudat. Iată ce ne spune religia și cu ce poveste frumoasă ne amețește creierele obosite și trupurile chinuite de dureri și neajunsul de a fi vii ! Oamenii au inventat religia ca să simplifice și ușureze orice neajuns existențial. Și după cum se vede, această narcoză funcționează eficace tămăduind de dureri, suferințe și boli omenirea de la Facerea Lumii și până azi.  Vedeți altă soluție mai simplă...? Omul e mulțumit în credincioșie chiar de-ar avea o viaţă lungă de nouăzeci de ani în care ar geme de cancer sau ar fi sănătos tun. Ne rugăm Domnului și pentru îndreptarea sănătății și ca să mulțumim pentru dramul de sănătate vremelnică până în sfârșit vom face cancer într-o zi și vom muri în groaznice dureri. Plăcerea și voluptatea de a te ruga Lui Dumnezeu e irezistibilă, bolnav sau sănătos. Solemnitatea rugăciunii e ca un tranchilizant pentru orice altă emoție, gând sau sentiment privat, altul decât cel religios. Îți ajunge o viață de credință, mai ales când pe la jumătatea vieții ai ajuns la această concluzie și realizezi că până atunci ai pierdut timpul și nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu. Ai înnebuni instantaneu ca și credincios să constați că ai pierdut oricum timpul cu Dumnezeu sau fără, iar  Dumnezeu rămâne la fel de neclintit în neființă cu sau fără tine. De aceea succesul religiei e indiscutabil în umanitate și terapeutic e al treilea scut contra radiațiilor solare după pătura de ozon și scutul geomagnetic terestru. A trăi o sută de ani în credincioșie devine astfel suportabil. Nu contează că patruzeci de ani îi dormi efectiv. Dormind exersăm inconştienţa morții. Habar n-avem cum în somn sforăim. La fel nu auzim și nu știm când în sicriu putrezim. Nu știm și nu auzim cum ni se alterează și sparg mațele în coșciug ; nu auzim când tigva ne cade-ntr-o parte și oasele mâinii ne cad de pe piept scârțâind și trosnind. Calmantul și analgezicul religios ne salvează și înarmează a suporta iminența acestor orori funeste ce o să ni se întâmple. Religia și somnul sunt un calmant pentru oboseala cărnii și a spiritului. Religia și somnul sunt hainele pe care le punem pe moarte ca să nu ne îngrozim de nuditatea ei. Somnul este un perfect interludiu al nefiinţei, suportabil, necesar fizic şi convenabil căci ai șansa să călătorești incognito în Rai și să vezi pe Dumnezeu așa cum ți L-ai imaginat în rugăciunile de culcare. Dacă trăiești nouăzeci de ani, patruzeci de ani îi dormi, din care un an sau doi îi pierzi în rugăciunile de culcare sau de trezire. Mai rămân doar şaizeci de ani de conştienţă, cine are norocul să trăiască nouăzeci de ani ! Din şaizeci de ani vreo douăzeci sunt de dureri şi boală şi tot mai rămân patruzeci. Dintre care douăzeci sunt de nedreptăţi şi supărări, plânsuri și sughițuri şi din ultimii douăzeci de ani rămaşi vreo șaisprezece îi petrecem la wc în diarii sau constipaţii după caz, ori în spitale, bolnavi incurabil. Mai rămân patru ani din care trei oftăm continuu de dor şi numai un an mai rămâne şi pentru plăcerea noastră, pentru nirvana, pentru fericire, pentru orgasme. Dar mai e de pus în calcul și frigiditatea unor ființe care trăiesc odată sau de două ori în viaţă un orgasm sau niciodată. Adică douăzeci sau treizeci de secunde în viață de fericire autentică admise tacit de Dumnezeu sau nu, ca o compensare şi refulare după o viaţă de mizerii. Pentru toate se cuvine să mulţumim Creatorului şi să luăm de bun tot ce ni s-a dat, viaţă, fericire, cancer, moarte şi uzanţa rugăciunii, lege a fiinţei umane condamnată funciar şi programatic la neşansa de a trăi în robie ca sclavi eterni ai Marelui Stăpân şi căruia-i recunoaştem de vrem ori nu, cu o bucurie şi acceptare masochistă dreptul de viaţă şi mai ales de moarte asupra noastră, microbi inferiori tagmei tuturor sfinţilor Raiului. Ce sunt sfinții Raiului dacă nu boieri cu sânge albastru protejaţi în drepturile şi privilegiile Lor boiereşti şi patronați de un Dumnezeu apologet prin definiţie al inegalităţii de şanse printre toate formele de viaţă din univers, de la viruşi, viermi, mamifere printre care şi omul şi până la sfinţi şi duhuri, fie ele bune sau rele ? Căci Dumnezeu nu e comunist și nu adoră democrația poporului, egalitatea, fraternitatea universală. Sunt forme de existență în univers, vietăți, Sfinți care sunt mai egali decât noi, muritorii de rând. Ei au ab initio toate drepturile și facilitățile imaginabile unei existenţe fericite, suportabile. Omului i s-a decretat prin definiţie că s-a născut din păcat trupesc și trebuie să suporte funciar irevocabilul blestem divin, îndulcit un pic cu iraționala posibilitate a parvenirii printre sfinți și privilegiile lor în cer și în Rai. Or prin această amară strepezeală a conştiinţei de sine omul inteligent şi cuminte se simte trădat și abandonat din faşă ca un copil dat de suflet de un Dumnezeu care nu mai avea timpul și răbdarea a ne schimba pamperşii și a se ocupa direct de noi, abandonându-ne pe pământ, neavând loc în întregul univers infinit să ne înșire pe toți ca pe niște mărgele etern vii și ferite de rușinea și dezonoarea morții, tocmai noi, lucrul Lui Dumnezeu, pe care ne-a frământat direct din lut și meșteșugit cu mâinile Sale dibace, părintești și calde. Astfel, omul a văzut că nu s-a născut singur. Și văzând că neavând nici o iniţiativă şi intenţie să se nască singur,  din păcat şi întru păcat, bunul simţ îi spune că nedreptatea s-a născut odată cu el, că nedreptatea și neplăcerile vieții sunt scuipatul pe care și l-a scuipat Dumnezeu în palme când a purces să ne facă din lut. Omul vede această nedreptate și oroare a firii trăitor în această viaţă de mizerie din zorii trezirii conştiinţei lui şi până la bătrâneţe şi moarte, uzând şi servind toată gama mizeriei faptului de a trăi stigmatizat printre toate păcatele vieţii, jaloane contraproductive de care are cunoştinţă şi Dumnezeu şi nu le radiază programatic din schema jocului vieţii și al morții în slalomul omului cuminte și neputincios prin viață către teritoriile plăcute ale Raiului și mântuirii. Deci disperat, dar treaz, cel puțin un muritor are dreptul să strige în pustiu cu buzele spuzite : "Alo...! E cineva acolo, în univers...?" Sigur, ceva tot este dar n-avem dreptul sau puterea să știm și noi niciodată. Până atunci, ca pe la noi, în mizerie trăim și murim încât putem zice ca niște țărani înșelați și aburiți de boier cu promisiuni după ce le-a furat tot grâul ca să umple hambarele domnești, bombănind pe uliță, că ori a trăi, ori a muri, totuna e : suprema dezonoare...