A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI (REACTUALIZAT)

30) A FI CEL MAI PESIMIST DINTRE OPTIMIȘTI (REACTUALIZAT)
  
  Mulțumesc pentru sfaturile voastre prețioase, stimați prieteni... Ele îmi prind bine și mă mai încurajează în această lume dezolantă unde numitorul comun e haosul, tragedia și disoluția ca daturi inexorabile. A fi optimist cum mă sfătuiți voi într-o astfel de lume e ca și cum te-ai schimonosi ca un clown vesel vrând să distrezi pe cei ce își petrec mortul la groapă... De fapt aș putea să ascult sfatul vostru și să fiu mai optimist, dar dați-mi măcar voie în aceste condiții mizerabile să fiu cel mai pesimist dintre optimiști, sau cel mai optimist dintre pesimiști măcar... Să am o măsură realistă a optimismului astfel încât să se potrivească comediei macabre care se cheamă viața asta și lumea asta în care suntem amăgiți după o naștere întâmplătoare în durerile mamei și o moarte sigură în durerile cancerului, cu fantezia unui bine postum ca niște câini cărora li se dă a linge sare sau a mânca frunze tăiate... Nu-mi sunt de nici un folos gusturile și simțurile pe cealaltă lume, ele sunt efemere și pieritoare odată cu carnea, ori viu fiind încă pentru ce m-aş încrede în carne și în vanitatea simțurilor ei relative ce-mi pot naște în suflet ori niște convingeri religioase, ori niște convingeri sceptice, toate laolaltă la fel de vane, inutile și efemere ca simțurile mele ? Precaritatea acestor simțuri hărăzite de Dumnezeu în carnea mea nu-mi dau voie a mă încrede în ele și a scotoci cu ele în străfundurile universului în căutarea unui Dumnezeu ce și-a făcut un scop din a fi cel mai talentat la v-ați ascunselea, rămânând etern ascuns de oameni de la Facerea Lumii și până azi.  Cum să privesc zilele care trec și anii și viața în care Dumnezeu nu se arată și nu-şi probează eficacitatea,  decât ca un vis searbăd și o închipuire plină de zorzoanele pasiunii noastre religioase ? Respectându-L pe Dumnezeu cu inima și cugetul făcute preș și prosternate în cea mai adâncă condescendență, îi livrăm o dragoste la care El nici n-a visat în toate miliardele de ani de la crearea universului când nu putea spera de la nici o galaxie, de la nici o stea, planetă, gaură neagră, quasar, pulsar ori nebuloasă cosmică, entități majore dar neînsuflețite ale universului,  nici un grăunte de dragoste, recunoaștere și prețuire cum are din partea noastră, a oamenilor, care nu suntem decât niște rebuturi, un examen picat al Lui Dumnezeu. Să nu-mi spuneți că noi ca specie inteligentă cu viața noastră chinuită și lumea ca un teatru în care toți actorii sfârșesc căzând pe scenă în bălți de sânge, omorându-se între ei ca în piesele shakespeariene, sunt o scofală cu care s-ar putea lăuda vreun demiurg al universului în experimentele sale creaționiste. Copiii scheletici și plini de bube, malarie și muște ai Africii și alte o mie de orori ale lumii îngăduite de Dumnezeu dau nota reală a concursului demiurgic de inventat lumi și oameni. Adică nota patru.  Nu noi am vrut să apărem din haos, iar dac-am apărut cum am reușit să fim rușinea universului prin incapacitatea și imperfecțiunea noastră umană îngăduită de Dumnezeu nouă cu o neverosimilă placiditate ? Cu ce mă-ncălzeşte să-mi îmbăt și droghez viața cu visul de dragoste al unei alte lumi, pervertindu-mi și înșelându-mi simțurile și percepțiile de-acum să nu simtă și vadă toată tragedia umană care-mi spune atât de clar că viața noastră e-o glumă proastă a Lui Dumnezeu sau un banc sec pe care n-ai cum să le guști căci simțurile îți sunt urzicate de disperarea că pe toți ne paşte o tragedie și un necaz și mai mare într-un final atât de verosimil de mizerabil după întreagă mizeria vieții și suntem jigniți și eliminați de pe scena vieții în chinuri și sânge ca niște tauri la corrida provocați de cârpele  roșii ale toreadorilor și străpunşi de câte șase săbii înfipte în grumaz și scoși cu caii din arenă într-un lac de sânge cum vor face diavolii creați de Dumnezeu cu noi...? Să trăiești mereu sub spectrul pedepsei și genocidului care ți se pregătește metodic după o viață plină de păcate pe care n-ai cum să nu le faci și să și trăiești totodată, e o imposibilă stare de fapt și o vicisitudine care-ți torpilează simțurile și orice urmă de bucurie a vieții... Cum poți trăi cu spectrul otrăvii în închipuirea care-ți spune și relevă clar în simțuri cea mai urâtă și teribilă poveste pe care ai auzit-o vreodată : Că undeva în univers un Creator numit Dumnezeu, Iehova, Savaot, Krishna sau Hanuman zeul maimuță al hindușilor, a creat printre altele un penitenciar al absurdului și ororii extreme numit iad unde oamenii, creaturile preferate ale Domnului, nu și celelalte creaturi, pot ajunge după sfârșitul existenței la chin și pedeapsă atât de lesne și fără mari eforturi, doar uzând într-un anume fel păgubos, prin ceea ce s-a numit neascultare și păcat, de simțurile și capacitățile ori incapacitățile pe care ți le-a dat Creatorul tău de a performa sau nu în disciplina religioasă ? Cum poți trăi cu această minciună sclipitoare și tentantă a chestiunilor religiei care s-a insinuat și înnobilat în noi ca un vin vechi determinând și modelând moravurile societății umane la o fidelitate și o condescendență fără margini față de această alegorică idee și erou suprem fictiv ce-o generează numit Dumnezeu ? Cum putem trăi cu gândul că vom putea fi pedepsiți cumva de acest Dumnezeu,  suferind să știm că trăim având legată de cozi această tinichea a damnării și cum poți respira într-o lume și o viață pe o planetă în care oxigenul canonicii religioase pline de nonsensuri e mai degrabă metan și te sufocă cu zile...? Cum putem eluda că trăim realmente pe un teren minat și putred în care bucuria vieții noastre nu se poate desfășura autentic sub constrângerea atâtor tabuuri religioase din care cauză optimismul nostru a murit în fașă, a luat-o la vale și ne-a scăpat de sub control ca un tren fără frâne coborând pe panta de la Predeal la Brașov...? Au nu vedem că inima noastră ne e strepezită de mizeriile cele mai dezolante și cutremurătoare ale vieții și lumii create de Dumnezeu dintr-un capriciu al Său căruia cu toată dragostea și bunăvoința nu-i găsim nici un sens și justificare...? Ne așteptăm în orice clipă să murim, și nu oricum, ci de o boală incurabilă, după o lungă și grea suferință... De ce...? Nu răbda Universul și Dumnezeu să ne scutească de faza asta terifiantă...? Sau măcar să fi murit frumos și fără chinuri, cum moare o mașină veche la cimitirul de mașini, fără dureri și suferințe, fără de-a păți umilința de-a fi exterminați și striviți ca niște viermi fără sentimente, conștiință și personalitate... Dacă trăim, trăim cu frica-n sân care roade în noi ca o rugină a firii, ca o inexorabilă oropsire, începând cu frica de Dumnezeu care e cea mai dulce, diabetică și inexplicabilă dintre dulcile mizerii și continuând și terminând cu teama de dușmani, teama că oricând poți fi prigonit pentru dreptate, că oricând poate să ți se taie gâtul, să fii spânzurat sau împușcat, că oricând poți să-ți pierzi libertatea și să stai 27 de ani în pușcărie nevinovat ca Nelson Mandela, din sentința unui judecător corupt și îngăduit de Domnul, îngăduit de Domnul am zis...! Au ce dreptate a fost să pună Domnul judecători pe pământ, judecători din carne și muritori și bicisnici ca noi, cu chiloții găuriți în cur ca și ai noștri și care dispun de viața ta după bunul plac, încurajați și autorizați de faptul că inexplicabil și inacceptabil, Dumnezeu s-a derobat de această responsabilitate de a împărți El însuși dreptatea pe pământ, cum o face în Cer, și și-a pus înlocuitori pe pământ, numiți judecători și conducători ai neamului pentru care încă trebuie să ne rugăm la Sfânta Liturghie să-i miluiască Dumnezeu și să-i pomenească întru Împărăția Sa ? Pentru ce n-a catadicsit Dumnezeu să împartă personal dreptatea pe pământ ca să nu ni se mai năzare fiecăruia că este nedreptățit când balanța judecății Lui Dumnezeu după dreptate era așa de nestricată și dreaptă ? Cum n-a răbdat Dumnezeu să fie El judecătorul pricinilor noastre așa cum o face în Cer cu succes, fiind mai natural și logic să fie El intendentul neputințelor noastre, ca să fim noi mai liniștiți că ni se împarte bine  dreptatea pe pământ, fără de cusur și pe drept chiar de Însuși Dumnezeu...? Cu inepuizabila-i energie Dumnezeu putea împărți dreptatea perfect și pe pământ, fără de recursuri, apeluri și procese fără de sfârșit. Dacă într-un Rai mare cât Infinitul Dumnezeu nu ostenește nicicând a împărți dreptatea, ce-a câștigat mai mult dacă pe acest minuscul pământ Dumnezeu a lăsat oamenii imperfecți să fie judecători și să comită erori judiciare, în loc să pocnească simplu din deget și să dea dreptate exemplară pricinilor oamenilor pământului fără să obosească niciodată nici sâmbăta, nici duminica, nici fizic și nici intelectual a se ocupa de pricinile practice ale oamenilor căci doară Unul este Dumnezeu, cu o energie inepuizabilă mai ceva ca energia soarelui nostru care e "socotit că mai arde abia vreo cincisprezece miliarde de ani... Numai atât...? De azi pe mâne...? Şi-atunci cu veșnicia cum rămâne...?", vorba poetului Alexandru Philippide... Și nu cred că-ți mai arde de râs și de optimism știind că poți muri mâine, călcat pe trecerea de pietoni de un interlop analfabet care scapă cu șpagă la poliție și la judecător și spune că tu ai trecut pe roșu... Ori ce optimism deşănțat poți să ai acum când ești în putere dar când știi că ieșind la pensie și murindu-ți copiii ești înșelat de un agent imobiliar care văzându-te bătrân, vulnerabil și decrepit te pune să semnezi aiurea, îți ia casa, te scoate afară din casă și statul te trimite la azil unde infirmierele îți fură toată amărâta de pensie de nu mai ai bani să-ți cumperi nici un covrig uscat...? Și câte n-ar mai fi de spus ca să vedem clar că suntem cobaii Lui Dumnezeu care testează pe noi cu mâna lui Satan, bineînțeles, că doară nu s-ar murdări El pe mâini, cele mai amare și perfide otrăvuri în viață și ni se spune că nu aici, ci în cer este dreptatea și viața și plăcerea și mângâierea noastră a oamenilor care în fapt pentru toată această tărășenie avem dreptul de-a nu ne mai opri din plâns niciodată și a ne înnoda în barbă șiroaie nesfârșite de lacrimi în toată viața noastră rușinos de austeră, scurtă și amară și molipsită de toate tragediile demne de talentul celui mai genial Dramaturg care este Dumnezeu, slăvit să-i fie numele, chiar dacă ne-a dat necazul cu ghiotura și să bem cucută amară de dureri și suferinți, că tot la El ne e speranța deșartă până la proba contrarie... Astfel nu am de ales decât să fiu optimist, dar măcar cel mai pesimist dintre optimiști, ori cel mai optimist dintre pesimiști căci altfel nu se poate în condițiile batjocurii care ni se întâmplă la tot pasul iar Sfinții din Cer împreună cu toți aleșii Domnului nu se mai opresc pe lumea cealaltă din baluri, cadriluri, valsuri și menuete inimaginabil de sublime și plăcute la care și noi visăm ca niște cerșetori goi și leproși cerșind îndurare la porțile închise ale castelului Raiului, de unde se aud muzici și petreceri atât de încântătoare și imorale...